Text de Tasente Tanase (Tashy)

Frustrarea este cel mai cinic sentiment pe care il poate avea o fiinta umana. Este sentimentul care ne apasa pe toti, mai ales in ultimii ani de zile.

O nevoie satisfacuta partial, total sau nesatisfacuta deloc genereaza oricum o alta nevoie mai mare. Nevoia, la randul ei, genereaza intotdeauna un sentiment de frustrare, care se amplifica direct proportional cu marimea nevoii nou aparute.

Din aceasta cauza spuneam ca este un sentiment cinic si pervers. Oricat ai incerca tu sa combati acest sentiment, el se reintoarce la tine intr-o forma sporita. E ca si cum te-ai lupta cu morile de vant. Este ca si cum ai incerca sa rastorni universul, este ca si cum ai vrea sa detii controlul asupra sentimentelor. Imposibil!

Oamenii, in genere, au o “personalitate” dubla. Daca in privat sunt tristi si dezamagiti, odata iesiti in public, isi aplica acea “persona” (masca) care sa le ascunda sentimentele de tristete. Functioneaza. Functioneaza in mai toate cazurile, pentru cam toate sentimentele. Ironia sortii face ca oamenii sa nu poata musamaliza sentimentul de frustrare. Frustrarea este un promotor pentru toate sentimentele negative. Totul pleaca de la frustrare si se sfarseste din frustrare.

Pana acum credeam ca ura este cel mai groaznic sentiment pe care il poate avea un om. Gresit! A uri este o alta versiune a iubirii. Ura este iubirea sponsorizata de frustrare. Cand iubesti pe cineva foarte mult si simti ca acea iubire nu ti se materializeaza in realitatea ta concreta, devii frustrat. Dupa ce ai trecut de acest intermediar, treci prin mai multe stari de spirit. Mai intai devii suparat si trist. Dupa aceea devii nervos si manios pe toata lumea, culminand cu sentimentul de ura. Frustrarea este unealta diavolului care te face sa devii manios pe toata lumea, cand in realitate esti manios pe tine. Frustrarea te conduce intotdeauna sa dai vina pe alte persoane, cand in realitate singurul vinovat esti tu.

Poate ca acest sentiment de frustrare a fost insuflat oamenilor din cauza acelei nevoi naturale de a fi salvati din iluzie. De cele mai multe ori privesc in gol si observ ca totul poate disparea daca sufletul meu isi propune asta. Mintea intotdeauna imi neaga ideea ca ar fi si altceva dincolo de realitatea noastra concreta. Unealta prin care mintea reuseste sa ma manipuleze si sa-mi nege orice gand de separare de teluric este frustrarea. Mintea imi inunda corpul cu sentimentul de frustrare, care-mi genereaza la randul sau un sentiment de descurajare cum ca orice lupta impotriva negativitatii este in zadar.

Eu in momentul de fata, in momentul cand compun acest … hai sa-i zicem … articol, sunt frustrat din cale afara, iar sentimentul imi inunda toate celulele corpului. Chiar imi doresc sa scap de acest sentiment pentru totdeauna. Vreau sa nu mai faca parte din viata mea. Vreau sa ramana ca o amintire neplacuta pentru care nu mai simt nimic. Imi doresc ceva utopic. Chiar imi doresc din tot sufletul. Imi doresc o schimbare radicala in viata mea, a noastra. Vreau sa traiesc bine, mult mai bine. Vreau sa mi se recunoasca toate eforturile, vreau ca lucrurile rele sa dispara din viata mea si a noastra si vreau ca Dumnezeu sa ne auda frustrarile.

Nu o sa-I cer niciodata lui Dumnezeu sa-mi schimbe fizic lumea in care traiesc, ci vreau sa-mi “fure” pentru totdeauna sentimentele, starile de spirit, trairile cele mai negre. De putine ori I-am cerut lui Dumnezeu ceva, de cele mai multe ori I-am multumit pentru ca am ajuns pana aici, insa de data asta Il rog din toata inima sa ma ajute sa-mi vad, sa-mi simt lumea altfel. Vreau sa ma vindece de frustrare!

P.S. Va rog sa-mi scuzati incoerenta. Va rog sa ma scuzati pentru acest articol. Trebuia sa ma descarc odata si-odata. Cred ca acum imi simt sufletul mai golit de rele si pot sa-mi continui drumul. Pot merge mai departe cu mai mult curaj!

***

Pe Tashy il mai puteti citi si aici.

de Adrian Anghelescu

(L-am invitat pe Adrian Anghelescu să ne fie Oaspete nu numai pentru ca a adunat poveşti extraordinare de prin locurile în care a călătorit, dar şi ca pretext pentru a anunţa un nou blog pe Boncafe, blogul lui. Va fi un blog de călătorii, după cum lesne poate fi ghicit, iar Adrian va presta bilingv, adică şi în română, şi în engleză, pentru ca “toţi prietenii, din toată lumea”, după cum ne-a spus, să-l poată citi. Sperăm să-l primiţi cu tot dragul pe primul bărbat din echipa Boncafe, iar de la Adrian aşteptăm istorii captivante, pe care să le savurăm în aburi aromaţi, de cafea. Alina Grozea)

Acest articol este ilustrarea recomandării mele de a vizita acest oraş de basm situat în nordul Bavariei, în inima *Pădurii Francone, pe celebrul „drum al castelelor”, castelul cu același nume, Catedrala Franciscană – înalt loc de pelerinaj pentru catolicii bavarezi -, şi împrejurimile sale, care m-au incantat iar şi iar (în fapt, mi-am petrecut acolo cel puţin o săptămână pe an în ultimii 15 ani).

Ce mă atrage acolo? Tot ce îmi place mai mult și mai mult:
În primul rând primirea deosebit de călduroasă și amabilitatea localnicilor.
Mari oportunităţi foto – mon violon d’Ingre.
Cultură, castele, păstrăv afumat, bere bavareză, grădini de roze, păduri, peșteri, pescuit, vânătoare şi plimbări panoramice-n caiac, falconerii şi muzee, satul natal al lui Levi Strauss, celebra opera de la Bayreuth, oraşul lui Wagner, băi termale, mânăstiri, ospitalitate, aer curat, natura neatinsă, aproape totul la îndemână într-o zonă geografică restrânsă de un farmec deosebit.

* Pentru un pictorial al regiunii, o selecție din foto-realizările mele de-a lungul anilor, se poate consulta grupul Facebook “Regina Hotel Garni in the heart of Franconian Switzerland”.

***

This article is the illustration of my recommendation to visit this fairytale town located in the northern Bavaria in the very heart of the *Franconian Forest on the famous “Castles’ road”, his castle and Pilgrimage Cathedral and its surroundings who enchanted me again and again (actually I spent there at least a week a year in the last 15 years).

What attracts me there? All I like more:

First of all the kindness of the people.

Great photo opportunities.

Culture, castles, smoked trout, Bavarian beer, rose gardens, forests, caves with stalactites and stalagmites, fishing, hunting and scenic river kayaks, falconries and museums, the birth village of Levi Strauss, the famous opera in Bayreuth, Wagner’s city, thermal baths, monasteries, welcoming people, clean air, pristine nature, almost everything at hand in a small geographic area of a distinguished charm.

* For a pictorial of the region please consult the facebook fan group “Regina Hotel Garni in the heart of Franconian Switzerland“.

Text de Delia R. Hornfeck

Poate aş începe să scriu că în această dimineaţă s-au trezit tare devreme păsările migratoare. Sau că ceaţa se ridică uşor, ca o mantie, lăsând lumea să admire exoticul spectacol al vegetaţiei şi să contureze silueta copacilor din grădina palatului.

Sau poate aş spune că e atât de linişte în jur, încât am impresia că sunt singură în rouă dimineţii indiene, într-un palat ce a aparţinut cândva unui prinţ cu nume greu de pronunţat. Nu, nu e un prinţ de poveste din O mie şi una din nopţi, aşa cum ne place noua femeilor să credem, imaginându-ne poveşti cu domniţe şi adieri de dragoste nemuritoare.

După cum bine deja se ştie, realitatea bate filmul – chiar şi unul de Bollywood. Când prima soţie nu i-a putut dărui moştenitorul aşteptat de împărăţie, prinţul din palatul cu 400 de camere şi-a găsit o altă însoţitoare mult mai rodnică… Aşa este viaţa femeii din India, fie ea şi prinţesă. De fapt, aşa este viaţa femeilor de pretutindeni…

Cu mult înainte ca cele două domniţe să fie împinse să înghită mofturile unui stăpânitor pus pe planificare familială şi să se împace ele cumva cu împărţirea nopţilor în care să-şi viziteze stăpânul, alte minunate însoţitoare de cale princiară – mai exact 9 - au fost obligate să se sinucidă – toate la număr, atunci când măreţul lor domnitor, regele dinastiei Scintia, a pierdut războiul. Altă cale nu exista – moartea sau defăimarea duşmanului. Au ales eternitatea şi legenda spusă peste secole de un ghid în vechea fortificaţie şi în amurg de soare portocaliu.

Nu ştiu dacă femeile Indiei moderne o duc mai bine în ceea ce priveşte alegerea propriei vieţi. Obligate să-şi pună lacăt la suflet şi la vis, femeile Indiei îşi duc traiul bucurându-se de un zâmbet de copil ivit poate nu dintr-o iubire imensă. Şi zilele trec mai departe sub un cer ucigător de efervescent, în ritmurile unei străzi ce pulsează. Sperând, crezând, iubind în secret. Poate o altă viaţa le va finaliza, măreţ, povestea. Conştiente parcă de roata vieţii, femeile Indiei zâmbesc – pentru că tocmai atunci când sufletul ţi-e rupt şi nici vieţile ce vor urma nu vor reuşi să-ţi mântuie suferinţa, tocmai atunci trebuie să zâmbeşti cât mai larg, nu-i aşa?

Soarele se reflectă în sariu-ul lor din material uşor de iarnă indiană. Şi ele îţi zâmbesc atât de cald, încât toată faţa se luminează, iar ridurile vieţii încercate se preschimbă în semne ale înţelepciunii feminine. Acest superb spectacol uman te face să conştientizezi că viaţa noastră interioară, a femeilor de pretutindeni, e atât de adâncă şi tainică, încât niciun conducător de bătălii, fie ele medievale sau moderne, nu are cum să o priceapă pe deplin. Fie el şi un prinţ.

***

Despre aventurile indiene ale Deliei mai puteţi citi şi pe noul ei blog.

Text de Lucian Spirescu

De ce-mi trebuia mie să înnod un fir rămas suspendat în ambuscada cotidiană? Nu îţi verşi amarul pe un biciclist din parc, strigându-i că era să-ţi lovească copilul. Pentru că nu ai!  Ai de mână o fată care, copilă, ţi-a fost raţiunea de a merge la şcoală. Acum este mare şi o invit la o îngheţată. Acolo, în parc. La cofetăria aia cu scaune de fier, cu un lămâi chiar la intrare, pe care îl  lua în cap până şi piticania aia de femeie care spăla mesele. Am comandat două cupe din ălea mari. Ne-a adus şi două linguriţe din plastic, de unică folosinţă.

O străfulgerare. Atât mi-e deajuns ca să citesc pe faţa Ilincăi dezamăgirea. Cu năsucul ăla în alizeu, făcea ochii mici şi întorcea capul spre aiurea. N-am văzut-o, slavă Domnului, exprimându-se aşa, non verbal, către mine. Doar nu eram pisica aia lovită de Mihai, pe care am văzut-o când ne întorceam de la şcoală, atunci când Ilinca a întors capul, eu nimerindu-mă chiar în aiurea ei.

Ilinca era tentant de aproape. Văzusem eu un film japonez. Ăia nu se pupă pe gură. Parcă nu puteam să văd şi eu un film franţuzesc! Totuşi, din povestirile altora, am pupat-o pe gură. Nu cred că am să găsesc o fondantă mai bună. În viaţa mea…

Pentru o linguriţă de metal, am lăsat  zălog picoliţei, telefonul meu. Aşa era obiceiul prin cofetăria din parcul ăla,unde copiii furau linguriţele ca să facă castele de nisip. Am scos borcănelul cu spirt.  Întotdeauna cu Ilinca, eu am borcanul cu spirt. Este spirt din  ăla alb care omoară şi strămoşii microbilor. Ăla albastru e de ruşine! Mama ei mi l-a dat. “Să-l porţi tu la tine, măcar când eşti cu Ilinca prin prejmă, că-n ea, nu am eu nădejde. Că numa’ la tine-i e gândul…”  Atunci, socoteam eu, că ea, de fapt, doar la merele mele avea mintea. Ne-a prins Tatae într-o pauză de lecţii,pe banca din curte. Ei, din povestea aia cu ” Prâslea cel Voinic şi merele de aur” , Ilinca îmi mânca toate merele. Mama săraca, se şi minuna că ce îmbujorat eram eu de la atâtea mere. Imi spunea Ilinca, că trebuie să nimerească ea un miez de aur, nu se poate să se işte o asemenea poveste fără un miez de adevăr. Acum ştiu sigur că nu la mere se gândea… Am văzut eu bine.

Tot în pauza aia de lecţii , am prins eu cel mai colorat fluture. Aveam  o tehnică specială. Îl aşteptam până se aşeza pe cea mai înaltă regina-nopţii. De data asta s-a aşezat pe mâna Ilincăi. Măi, până şi fluturele ştia cine-i regina nopţii în curtea mea. Ilinca împietrise. Şi tot pentru că-mi era tare la îndemână, am pupat-o întâi pe obraz şi i-am făcut semn să nu mişte. Nici până azi nu ştiu dacă a făcut-o de dragul fluturelui sau al meu. Înclin să cred că de al meu, pentru că un fluture nu stă el pe o mână care se duce la obraz. De ruşine…

Fluturele, perspicace din tată în fiu, s-a aşezat totuşi pe leagănul lor din moşi-strămoşi: o floare.  L-am prins şi când tocmai voiam să-i ofer drept casă un borcan, a apărut Tatae. “Muguraş de Cais ( aşa-mi spunea el mie,când se prefigura o poznă. Bine, şi Ilica tot Muguraş de Cais era. Doar eram pe-o ramură…) ştiu io de prin cărţi că dacă pui sare pe coadă, orice fluture se domoleşte, face gimbuşlucuri prin aer şi ţi se aşează pe degetul întins”. Avatar, ce mai!  “Câtă Tatae?” .” Un prăfai. Cam cât pune Mamae-ta la fasolea scăzută”. Nuuu, fluturele ăsta era din alt film! A zburat în rotocoale ,ce-i drept, ameţit probabil de mărinimia mea, m-a lăsat cu degetul întins şi-n râsetele deloc înfundate ale  asistenţei.   Ilinca, în loc să bage nasul în carte şi să-mi spună şi mie cu câte pere a mai rămas Mihai după ce Ana i-a  luat cu una mai mult decât George, colega mea Ilinca, a profitat de pauză şi a început şi ea să râdă. Avea un râs cristalin, dar ce?, puteam eu să-l aud de hăhăiala fratelui meu mai mare, a lui Tatae şi a vecinului care venise la un şpriţ? Fratele meu, o luase şi el de la Tatae, pe când eu eram eu la dospit, căci leapşa asta era transmisă de generaţii. Mare ecologist Tatae!

Am cufundat linguriţa Ilincăi în spirt, apoi în paharul cu apă. Îngheţata era un fel de omăt cu îndulcitor. A sunat telefonul roz. Era maică-sa. A trebuit s-o conduc acasă.

La mine în casă, cum intri, de la uşă vezi vitrina doar cu un borcănel şi o linguriţă. Pentru când vine Ilinca…

***

Pe Lucian Spirescu îl mai puteţi citi şi aici.

Text de Olaf Tryggvasson

Puţine lucruri sunt mai reprezentative pentru sfâşierea surdă între conştiinţă şi instinct, între individ şi gen, ca amorul femeii.

În actul dragostei, femeia se scindează într-o tensiune etică necunoscută bărbaţilor – între impulsul de aglutinare al femelei şi percepţia de demnitate personală a individului, ameninţată, prin posedare şi intruziune, de covârşire şi aservirea prin fiziologie, apare o contradicţie direct proporţională cu respectul de sine şi înălţimea morală a individului şi rezolvabilă, finalmente, pe măsura înţelepciunii, vigorii sufleteşti şi a împăcării cu sine a femeii – pe măsura afinităţii ei cu firea.

În amor, impulsului de acuplare al femelei i se opune teama instinctivă de agresiune – un spectru mereu latent în ocuparea de către un mascul răvăşit şi iraţional şi în decalajul puterii fizice. Chemării împreunării i se împotriveşte oroarea intruziunii; seducţiei contopirii – umilinţa conştientă a posedării; iar demnităţii personale – înjosirea neajutorării. Spre deosebire de bărbat, pentru care dragostea este o afirmare a suveranităţii personale, pentru femeie, ea este înfeudare, o punere la dispoziţie fiziologică, suspendare a demnităţii personale conferite prin civilizaţie, în favoarea unui efemer extatic, abdicare ce evidenţiază, în actul dragostei, un raport ierarhic şi o dilemă morală care, însuşite sub forma unui echivoc sufletesc, constituie fundament pentru pierderea respectului de sine.

În acest sens, limbajul actului este elocvent – femeia se dă bărbatului, în timp ce acesta o ia. În vorbirea populară, împreunarea este ceva ce bărbatul face, iar femeii i se face, diferenţa de limbaj persistând, de-a lungul veacurilor şi de-a latul popoarelor – împotriva retoricii feministe – în mintea femeilor şi a bărbaţilor, deopotrivă.

De aici, ideea de prostituţie asociată cu frivolitatea feminină, izvorâtă, astfel, mai mult din absenţa din sine, decât din considerente cantitative. Katherine Hepburn a adorat bărbaţii; Elizabeth Taylor a fost, la rândul ei, o devoratoare de bărbaţi, fără că vreuna dintre ele să fie mânjită de stigmatul dezonoarei. Regina Elizabeta I a Angliei, acuzată, în epocă, de moravuri uşoare, a fost exonerată în percepţia majorităţii şi, prin urmare, în cea a istoriei, de verdictul uşurătăţii, prin praxisul semeţiei. În perioada de glorie a aristocraţiei „civilizate”, acuplarea după bunul plac era o convenienţă socială pe care marile doamne o foloseau cu conştiinciozitate, fără a se expune necinstei, atâta vreme cât ţineau cont de anumite uzanţe menite salvgardării respectului de sine.

Ideea de curvă nu capătă, astfel, sens, în drama erotică a sexelor, decât din perspectiva uşurătăţii cu care individul consimte să se supună unei asemenea ierarhii fiziologice, a preţului de demnitate personală, pe care reprezentarea umanului este dispusă să o sacrifice pentru o secundă de plăcere, fundamental frivolă. În aceasta va fi o femeie dispreţuită, în vreme ce bărbatul este scutit, în ipostaza actului, de ingratitudinea înjosirii.

Nu mai puţin, însă, are ideea de curvă egale răsfrângeri asupra bărbaţilor, în amorul homosexual, prin originea comună şi similaritatea de natură având ca omoloagă noţiunea de poponar – manifestare a aceleiaşi sfâşieri a demnităţii, ipostaziată diferit între sexe.

Noţiunea de poponar ultragiază prin aceea că bărbatul, împotriva firescului instinctual şi a axiologiei istorice a masculinităţii, adoptă aceeaşi postură – sacrilegiantă – a aservirii, a abdicării de la demnitatea fiziologică, pe care o dublează, însă, cu o trădare a moralei bărbăteşti – aceea a asumării unei suveranităţi a sinelui, a neatârnării spirituale, până la consecinţele sale ultime – consimţind, prin supunerea trupească, la neajutorare şi vasalitate şi dezertând, prin aceasta, din rolul de furnizor de adăpost emoţional şi ocrotire, căutându-le, în loc, consacrând astfel o neputinţă a asumării singurătăţii rolului de iniţiator al speciei. Repulsia consimţirii la ipostaza de curvă – invazie personală şi supunere contra plăcere – este dublată, prin urmare, în homosexualitate, de nefirescul posturii, de abdicarea de la principiul genului.

Extrem de grăitoare este, în aceasta privinţă, chiar diferenţa de percepţie dintre homosexualii activi şi de cei pasivi, în aprecierea gradului de homosexualitate. Un invertit activ este mult mai liber şi mai acceptabil social, în faţa unuia pasiv, adeseori un activ ocazional nefiind nici măcar asociat pederastiei. În lumea antică, distribuirea activ-pasiv se făcea potrivit unor raporturi de vârstă, clasă socială, prestigiu sau bogăţie, adesea inversiunea de postură, împotriva rânduielilor încetăţenite, fiind considerată, în sine, o pervertire. Apare aici, în sânul aceluiaşi sex, aceeaşi idee – aceea a raportului de forţe în confruntarea demnităţilor personale.

Nu mai puţin, un om care încearcă să placă fără rezervă, uitând de sine, neantizându-se ca prezenţă şi abdicând de la afirmarea personală, care se pune la dispoziţie, anulându-se ca individ, nu va câştiga  niciodată respectul semenilor, imanent legat de neatârnarea omului care îşi este sie însuşi de ajuns.

Nu întâmplător au considerat bărbaţii, vreme de veacuri, ca fiind a lor femeia care li s-a dat, prin aceea că li s-a expus, li s-a devoalat moraliceşte: prin pasivitate, orice act sexual are potenţialul mental al violului. Prin consimţirea la călcare, prin posedare – vasalizare a teritoriului fizic – femeia şi-a compromis suveranitatea individuală, în schimbul secundei de împreunare. De aici, conotaţia de întinare asociată cedării, pierderii fecioriei, care – deşi prezentă la ambele sexe, din aceleaşi considerente ale ieşirii din sine şi alunecării din demnitatea umană în penumbra fiarelor – le este rezervată apăsător femeilor. Consimţind la invazie, prin pierderea integrităţii trupeşti, şi obiectivarea prin pasivitate, femeia îşi pierde neatârnarea şi dreptul la egalitate mentală.

Prin concesia încălcării trupeşti şi abdicarea către neajutorare, se stabileşte un raport ierarhic, care nu poate fi explicat, în primă instanţă, decât prin frivolitate ori dedicare. Nu este de mirare, deci, că în abandonul trupului femeii încălcate, dar pură sufleteşte, bărbaţii au văzut, istoric, devotamentul – înmânare a sufletului – alternativa de neconceput a supunerii pentru plăcere comportând cu sine stigmatul preacurviei. De aceea, bărbaţii adoră femeile care cedează în numele iubirii, într-o îngăduinţă care se cere răsplătită, dar le detestă pe cele care se lasă pe spate, în numele plăcerii. Şi tot de aici, stupefacţia masculului care descoperă că femela lui nu este a lui, că îl poate trăda, că îl poate urî, cu un suflet inaccesibil lui, care i-a fost ascuns şi a cărui independenţă nu şi-ar fi putut-o imagina.

Ispăşirea istorică, de către femei, a viciului cedării, a venit – asemenea marilor oameni de lume, care nu neagă sau contrazic niciodată evidenţa, ci o deturnează către ipostaze morale – prin continuitatea sufletească asumată, prin convertirea păcatului în virtute printr-o îmbrăţişare axiologică a umilinţei, sublimată în modestie şi sacrificiu de sine, care – femeile îşi vor fi dat seama – ca principii sufleteşti, impun de o manieră supremă tuturor oamenilor şi, cu precădere, bărbaţilor. Această modestie disimulatoare, această dedicare asumată, însoţită de imboldul de răscumpărare a îmbrăţişării cu tente de abuz, resimţit de un minim simţ de dreptate masculină, le propulsează pe femeile care apoteozează în renunţarea de sine principială – atribut al supremei bunătăţi – la calitatea suverană de adorate, atâta timp cât confirmă, prin comportament, ideea răscumpărătoare, într-o deturnare morală a sensului supunerii. Puterea sacrificiului de sine, în numele unei idei, ideea de victimă demnă, dar neabătută, constituie o forţă morală irezistibilă. Un bărbat îşi poate ierta şi răsplăti femeia care îi cedează şi se sacrifică în iubire, dar nu poate îngădui moral cedarea femeii către bărbat, percepută ca abdicare fiziologică şi adjudecare frivolă. Prin motivarea principială a cedării şi-a răscumpărat femeia respectul de sine, ducându-şi rolul de victimă – supremă autoritate morală – până la capăt. Prin apoteozare – sau camuflare – în virtute, geniul speciei a echilibrat, istoric, neajunsul fiziologiei.

O artă pe care femeile moderne – umoral răzvrătite împotriva oricărei susceptibilităţi de dezechilibru – departe de a şi-o însuşi, o nesocotesc vehement şi programatic, ca teleologie exterioară ce stă sub spectrul unui simptom social revolut, anulându-i astfel virtuţile vindecătoare interioare şi – în contextul urmăririi pasionate a satisfacţiei sexuale – reliefând tot mai pregnant diferenţa – paradoxală şi ameţitoare, pentru majoritatea bărbaţilor, subversivă şi insidioasă, pentru percepţia de sine a femeilor – între aşteptarea de demnitate personală şi abandonul sexual, din ce în ce mai neechivoc şi mai necenzurat, acutizând astfel paradoxul femeii libere şi egale în moravuri care nu a reuşit să-şi dobândească, în amor, egalitatea morală.

Puţini au cunoscut femei cu reticenţă în act, cu temere în fiziologie, care să cedeze, totuşi, farmecelor masculine fără leziuni ale percepţiei de sine. Demne în amor sunt, singure, femeile dezinvolte, neconstrânse, prin inhibiţii, către pasivitate, către ipostaza de suportare – de mediu, asupra căruia se săvârşesc acţiuni – prin urmare, cele care îşi asumă îmbrăţişarea ca pe o cucerire personală, nu ca pe o cedare compromisorie; cele cărora nu le e teamă de flagrantul amorului, în manifestările sale fizice, pentru că nu le resimt ca pe o invazie, ci ca pe un act de voinţă. Femeile libere în dragoste sunt, singure, cele neafectate de forma sau direcţia confruntării, pentru care ierarhia fiziologică a actului este redusă la o sumă de detalii anatomice irelevante, care se sustrag, astfel, obiectului, subiectivându-se, cu riscul – reflexie în oglindă – refuzului ostil al constrângerii către pasivitate, de către masculii limitaţi.

O femeie poate să fie libertină, fără a fi târfă, atâta vreme cât nu este înjosită de act. Pentru a se bucura de bărbaţi şi a nu fi curve, femeile au nevoie de o nouă reprezentare mentală a amorului.

***

Pe Olaf Tryggvasson îl mai puteţi citi şi aici.

Text de Sorana Bordaş

O așteptam cu emoție și bucurie să vină pe lume și ne imaginam cum îi vom auzi pașii desculți, lipa-lipa, pe gresia din hol și bucătărie. Romeo obișnuia să-mi descrie cu lux de amănunte ce și cum va face. „Va veni la tine, își va împreuna mînuțele și va spune: te rog din suflet, mama…” Din flegmatic și zeflemitor, ajungea un sensibil fără leac și cu sclipiri jucăușe în ochi, atunci cînd îmi povestea întîmplările fetiței lui, nenăscute încă. Și totuși, există iubire!
Sabina are acum 6 ani și 2 luni. I-am auzit lipăielile pe gresie, am văzut-o împreunîndu-și mînuțele și mi-a spus, cu glas dulce, de multe ori, pînă a pronunțat corect: „Te log din fufet, mama.” Realitatea a copleșit orice imaginație.
Aseară, ne-am uitat la ea cum doarme, liniștită și senină, între noi. Romeo o tot pupă apăsat pe obraji, Sabina se întoarce pe-o parte, Romeo o pupă iar, ea dă din picioare pînă aruncă plapuma de pe toți trei, eu mă simt fericită. Iubesc, am curaj și mă tem.
„Și mai vine unul între noi!”- gîndesc, a nu știu cîta oară, același lucru, cu voce tare. E încă neverosimil ce mi se întîmplă. „Îți dai seama, că fără să iei nimic de-aici – arată spre bobocul de fată- o să simți și pentru el, la fel?!” Am impresia că-mi dau seama, dar știu că nu-i așa. Pe mama primei mele finuțe, cînd am văzut-o întîia oară cu fetița mică, mică, îmbrăcată în galben, în brațe, am întrebat-o: „Oare cît poți să simți?” Nu mi-a răspuns, și-acum știu că orice mi-ar fi zis, n-aș fi înțeles. Am primit răspunsul, de la Sabina, abia peste 2 ani.
„Pe cine o să iubești mai mult?!” – e întrebarea pe care o aud la intervale neregulate. „O să ne iubești la fel?”- continuă ea, înainte să apuc să gîndesc. De obicei e în brațele mele și mă mîngîie pe păr cînd are astfel de nelămuriri. Cînd o văd, c-un zîmbet strîmb și ochi nerăbdători, știu că așteaptă, în copilăria ei, să-i spun că pe ea o voi iubi mai mult. Dar eu m-am învățat să n-o mint. Și n-am alt răspuns, în afară de acesta: „Pe tine, întotdeauna, te voi iubi de mai mult timp!”. Și nu, nu știu cît voi putea, din nou, să simt!

***

Alte povestiri din minunatul jurnal de familie al Soranei, puteţi citi aici.

Text de Sofia Dumitriu, psiholog

Acum ca isteria sarbatorilor s-a potolit, ca povara de a “face” ceva de revelion a trecut, ca SMS-urile prea-pline de intelepciune sablon nu mai blocheaza reteaua, ne putem regrupa fortele si concentra pe ceea ce conteaza: se apropie scadenta fericirii.

Inceputul de an este un pretext bun pentru decizii si strategii de vindecare a trecutului, de infrumusetare a prezentului si de a fauri un plan constructiv de viitor. Stiu, suna serios. La fel ca si viata ta, cu deciziile ei compexe si complicate.

Fericirea nu este un mister, nu vine din senin, ci este rezultatul unor impliniri pe anumite planuri:

emotional – relatiile de dragoste

material – succesul financiar

social – statutul pe care il avem

spiritual – sentimentul de sens si de evolutie.

La acestea se adauga atingerea imaginii de sine ideale – adica modul in care ne-am dori sa fim cu adevarat, aceasta incluzand aspectul fizic, pozitia sociala, influenta si puterea pe care o avem in relatiile de prietenie, familiale si de business.

Experienta mea in practica psihoterapeutica m-a facut sa inteleg ca, de multe ori, motivul pentru care oamenii taraganeaza schimbarea este lenea. Omul spera, convenabil, ca exista o pilula care sa ii metamorfozeze starea instantaneu, care sa ii aduca motivatie si hotarare, care sa ii insufle optimism si efervescenta, care sa creeze calm si intelegere.

Ei bine, nu, nu exista. Medicamentele prescrise de psihiatri (si la care probabil visezi si tu in secret) folosesc doar momentan pentru a reduce din efectele unei crize de depresie, anxietate astfel incat, stabilizat, individul sa poata sa investigheze si sa rezolve adevaratele motive care l-au adus in acea stare.

Adevarul dureros este ca trebuie sa depui efort pentru schimbare. Mentinand insa tot timpul in campul constientei rezultatul final -  satisfactia, implinirea, iti vei gasi curajul si motivatia sa incepi sa fii designerul propriului destin. Nu iti face griji, va fi fashionable rezultatul – satisfactia si fericirea sunt intotdeauna la moda.

Asa ca lasa ipocrizia la o parte, renunta la povestea pe care ti-o spui tie si celorlalti si care justifica de ce nu faci ceea ce trebuie sa faci si asuma-ti responsabilitatea propriei fericiri.

Ce ai putea incepe sa faci concret pentru tine?

1. Confrunta-ti adevaratele probleme. Nu te mai pacali ca esti bine, ca esti acolo unde ti-ai dorit sa fii, ca esti fericit in relatia in care esti sau ca iti place sa ai cateva kg in plus. Problemele acestea le are toata lumea, ce te poate face sa fii deasupra mediocritatii este modul in care reactionezi la ele si mai ales, succesul in a le depasi.

2. Fii constient de prezent si nu mai trai in trecut sau in viitor. Lasa iubirile apuse pe rafturile prafuite ale trecutului si nu evada in reverii existentiale amanand fericirea pentru cand o sa fii tu…sau o sa ai tu…sau o sa intalnesti tu…sau o sa pleci tu….
Trecutul trebuie vindecat si iertat, altfel nu vei putea niciodata sa ai relatii armonioase pentru ca umbrele trecutului iti vor sabota meschin interactiunea personala.

De obicei cautam sa compensam in prezent pentru ceea ce nu am primit, nu am avut sau nu am fost in trecut. Cu cat trece timpul si frustrarile sunt mai mari, cu atat cautam sa ne primim “razbunarea” fie printr-o dragoste nemaivazuta, fie prin succes material sclipitor, fie prin pozitie sociala uber-influenta. Iar daca latura intunecata este mai activa, vom compensa in comportamente anesteziante, menite sa ofere placere si confort instantaneu: exces de mancare, alcool, stimulante, sau relatii de co-dependenta emotionala. Sau exces de youtube si facebook.

3. Incepe sa te bucuri de ceea ce ai. Recunostinta, despre ea vorbesc. Natura umana este pacatoasa prin datul ei psihologic creat de evolutie: noi am evoluat sa fim tot timpul in alerta, tot timpul nemultumiti si ingrijorati. ADN-ul psihologic al omului este unul negativ: suntem setati sa ne concentram pe ceea ce nu avem, sa ne obisnuim rapid cu bucuriile care altadata erau un deziderat, sa actionam din frica de a nu pierde.

De acord, nedrept. Petitie la Darwin. Sau rugaciuni, vraji si ritualuri, fiecaruia dupa datul sau emotional. Intre timp, trebuie sa inveti, pur si simplu, sa practici recunostinta. Sa iti amintesti, zilnic, de motivele pentru care ar trebui sa te bucuri de tine si de viata ta. In timp, aceasta practica devine o atitudine de baza a personalitatii si va castiga real-estate valoros in emisferele tale cerebrale. E ca un muschi spiritual care trebuie antrenat zilnic. Fa-o, vei zambi mai des si vei fi mai darnic cu tine si cu ceilalti. Adica, mai bogat.

4. Fii in competitie doar cu tine insuti. Imbunatateste-te pe tine dar doar in comparatie cu tine, cu ceea ce poti tu fi, si nu cu ceilalti. Ei au avut alte contexte, alte determinante ale destinului. Stabileste-ti propriile standarde realiste de performanta in toate domeniile enumerate mai sus, “vinovate” de satisfactia ta.

5. Unelteste pentru indeplinirea scopurilor tale in fiecare zi. Propune-ti scopuri realiste in toate dimensiunile importante: aspect fizic, relatii de dragoste, realizari financiare, statut social, dezvoltare personala. Iar apoi elaboreaza strategii pentru a atinge aceste scopuri, facand pasi mici in fiecare zi.

Dimineata ta ar trebui sa inceapa cu recitirea acestei liste care contine scopurile tale. The List – filmul vietii tale. Daca vrei sa slabesti 5 kg de exemplu, aminteste-ti asta cat mai des, vizualizand finalitatea – o versiune mai “hot” a ta insati si de aici cateva alte satisfactii importante. Cheia este ca, pe langa frustrarea ce o simti pentru ca nu esti inca acolo unde vrei sa fii, sa simti si entuziasmul pe care il vei trai cand vei atinge acel scop.

Motivatia corecta este cea care ne face sa ne depasim lenea. Motivatia trebuie sa includa atat frustrare/suferinta cat si entuziasm/bucurie. Nu exista alta cale, nu exista medicamente minune si nici vraji mestesugite, ci doar efort personal.

O scurta lectura a statusurilor postate pe Facebook ne-ar putea face sa credem ca lumea este plina de filosofi si de oameni intelepti, care stiu ce sa pastreze si la ce sa renunte, care investesc emotional in cine trebuie, o lume virtuala plina de adepti ai lui Buddha, Bill Gates, Mahatma Gandhi, John Lenon si alte mituri inspiratoare. Log off insa si individul se intoarce la nivelul sau de baza, populat de frustrari si ipocrizii, meschinarii si neputinte, patologii si infantilisme.

EFORT. Aceasta este singura pilula care functioneaza. Plus elaborarea unei strategii concrete de atingere a scopului propus. Aceasta implica o incursiune in sinele tau profund, calatorie care va avea frustrarile ei.

Pentru ca multi nu stiu ce vor de fapt, ce ii face fericiti, care este sensul lor. Tolereaza aceasta frustrare a inceputului de cautare si de aflare de sine. Dimpotriva, fii entuziasmat ca incepi o aventura a cunoasterii la al carei final vei avea o imagine de sine concreta.

Nefericirea apare atunci cand lucrurile nu sunt asa cum vrem noi, pur si simplu. Exista DOAR doua solutii: fie iti reevaluezi valorile, scenariul de fericire pe care il ai, fie schimbi actiunile din trecut care au livrat prezentul de care esti nemultumit.

6. Nu te mai panica asa de repede cand ai stari proaste. Ce iti pot garanta este ca vor trece. Ne luam prea in serios starile “albastre”. Nu te lupta cu ele, lasa-le sa treaca, sunt firesti. Un om realist si constient de sine va avea intotdeauna episoade trecatoare de nostalgie, chiar depresie usoara. O viziune deplasat de entuziasta cu privire la viata denota fie o mare ipocrizie fie un sindrom maniaco-depresiv. Tristetea, frustrarea, nemultumirea fac parte din devenirea noastra. Alchimizeaza-le in motivatie pentru schimbare si asuma-ti efortul de a-ti imbunatati “performanta” existentiala.

7. Nu incerca sa controlezi totul. E utopic, nu vei reusi niciodata. Dar vei muri incercand, probabil. Invata sa tolerezi incertitudinea si necunoscutul. Nimic de valoare nu este atins facand miscari mediocre, sigure, fara a-ti asuma nici un risc.
O iubire intensa inseamna un risc enorm. Riscul de a fi ranit, intrucat, cel care ne poate aduce atata fericire, ne poate aduce si reversul, nefericire, atunci cand nu-si mai face “datoria”.

Multi oameni raman in relatii nu din iubire, ci din frica. Frica de singuratate, frica de necunoscut, frica ca nu vor mai fi iubiti din nou, frica si lenea de a-si asuma o perioada de reconstruire de sine si de noi valori.

8. Investeste in tine, tot timpul. Nu stagna, expansioneaza-ti cunoasterea. Iadul adevarat este acea stare a constiintei in care nu mai evoluezi, nu mai cresti, ci esti un DJ desuet al catorva idei pe care le tot repeti in fata ta si a altora.

Citeste. Cunoasterea aduce vindecare si bogatie. Cunoasterea este o putere ce nu ti-o poate oferi nici o suma de bani sau om. Pentru ca devine parte din tine si iti influenteaza apoi fiecare alegere si interactiune. Rafturile librariilor gem sub povara cartilor de dezvoltare personala sau a romanelor ce trateaza problematici moderne ale omului. Studiaza natura umana, afla despre tine si despre celalalt, patrunde arta de a trai.

9. Asuma-ti responsabilitatea propriei fericiri. Sau nefericiri. Desigur, oamenii cu care suntem in relatii au un cuvant greu de spus. Conditia pentru un destin care eludeaza mediocritatea acelorasi neimpliniri pe care le vezi la mai toti din jurul tau prespune sa-ti construiesti o oaza de dragoste de sine si independenta emotionala in care sa te poti refugia si recrea atunci cand contextele te faulteaza.

10. Nu te mai invinui atat. Uneori folosim acest cerc vicios al regretelor pentru a nu depune efortul de a face altceva cu prezentul, fata de ceea ce am facut in trecut. Uneori, folosim aceste scuze, de multe ori foarte reale, pentru a ne complace intr-o stare de  amortire emotionala si lene existentiala.

Intotdeauna in viata este o negociere de compromisuri. Alege-l pe cel cu care poti trai mai usor. Intreaba-te intotdeauna ce optiuni ai. Intreaba-te unde vei ajunge daca nu faci ceea ce stii ca trebuie sa faci.

Va mai trece un an, frustrarea se va adanci, stima de sine se va degrada, vei incerca sa compensezi fie prin relatii in care vei domina sau folosi pe cineva mai slab ca tine, fie prin satisfacerea instinctelor ce pot fi rezolvate usor, in timp ce credinta in magie va progresa – intrucat cine altcineva sa-ti mai aduca fericirea decat vreo pilula minune sau vreun zeu patologic de darnic?!…

Cand incepi sa intelegi cum va arata viitorul daca nu te “dedai” la fapte acum, motivatia pentru schimbare incepe sa iti gadile orgoliul si sa fii dispus sa iti schimbi imaginea de cinic si realist intr-una al unui om care faptuieste si faureste. Care e foarte trendy in 2012.

Ultimul exercitiu pe care il mai recomand este aceasta reverie voluntara: o viziune a viitorului in conditiile in care faci tot ceea ce trebuie sa faci pentru a-ti indeplini scopurile versus o viziune a viitorului daca nu faci nimic si continui pe acelasi drum al negarii, agresivitatii pasive si defularii mediocre.

Daca esti un fan al liberului arbitru, aminteste-ti ca nu avem de ales cand ne nastem sau murim, dar avem de ales cum ne traim viata. Iar ceea ce ai acum este consecinta alegerilor tale. Fa alte alegeri, plictiseste-te de nemultumirile pe care le ai si propune-ti excelenta.

Iar acesta nu este un discurs motivational  scris din carti, ci este consecinta propriilor incercari de a distila cunoasterea in experienta si “randament” existential.

Inchei aici pentru ca stiu ca ai multe de facut, am stabilit deja ca anul acesta ai treaba.

 ***

Pe Sofia Dumitriu o mai puteti citi pe site-ul de psihoterapie, life coaching si dezvoltare personala Art de Vivre.

Text trimis de Andra Petcu, locul I la concursul Boncafe “Scrisoare pentru Moş Crăciun”

Îţi scriu astăzi aşa cum n-am făcut-o niciodată. Şi nu pentru că n-aş fi crezut în tine, ci pentru că mai mereu, până acum, n-am avut curajul să-ţi cer tot ceea ce-mi doresc. Din teama de-a nu mă crede lacomă!  Dar cum încerc să învăţ să mă tem tot mai puţin, iată unul dintre rezultate: îţi scriu astăzi ca unui Dumnezeu, căci ştiu că în desaga ta încap toate darurile pe care Cerul le lasă pentru mine şi pentru semenii mei.

Îţi scriu astăzi cu mai multă credinţă şi mai multă înţelepciune decât până acum, pentru că anul trecut mi-ai adus ce mi-am dorit, fără să-ţi scriu. Şi pentru că n-am apucat să-ţi mulţumesc încă pentru asta. Da, cu gândul am făcut-o, dar nu negru pe alb. Şi totuşi, cred că m-ai auzit, aşa e?

Îţi scriu astăzi aşa cum îmi scriu mie, aproape în fiecare seară, ca să învăţ din zi în zi arta de a trăi.

Iartă-mă că nu pot fi mai concisă, dar acum, când mi-am făcut curaj să-ţi vorbesc, simt că nu mă pot rezuma doar la câteva dorinţe şi atât. Cred că mi-aş dori un adevărat dialog cu tine. Aşa cum mi-aş dori să-l pot vedea iar pe bunicul, pe care n-am apucat să-l văd cu ochii deschişi, înainte să plece pentru totdeauna şi pe care l-am visat multă vreme apoi, vorbindu-mi.

Şi aşa cum aş vrea să pot vorbi şi cu celălalt bunic şi cu bunica, pe care n-am apucat să-i cunosc niciodată, dar de care simt că mi-e dor, doar când mă uit la ochii lor în poze. Aşa că, te rog, ca o primă dorinţă: roagă-L  şi tu pe Dumnezeu să aibă grijă  de bunica ce mi-a mai rămas, să o putem face fericită atât cât ne lasă El să o mai avem alături!

Vreau apoi să-i ceri îngăduinţă Cerului pentru mama şi tata. Să mi-i lase aproape multă vreme, dar mai ales să-mi dea capacitatea continuă de a le întoarce cum se cuvine toate sacrificiile, toată lupta asta pentru unica lor raţiune de a trăi, copiii. Îţi mulţumesc pentru că anul trecut am împărţit cu ei una dintre cele mai calde seri de Crăciun din viaţa mea!

Pentru frăţiorul meu, vreau curaj şi perseverenţă. Curaj de-a crede în visul pentru care eu, uneori, poate n-am luptat destul, dar asta nu înseamnă că am renunţat. Şi perseverenţă pentru a-l realiza.  Dincolo de asta,  calităţile lui sunt cele ce-l vor împinge spre succes. Iar pentru fraţii mei mai mari, vreau putere de-a depăşi orice obstacol, pentru a fi împliniţi cu vieţile pe care şi le-au conturat.  Şi să treacă oceanul cât mai curând, ca să-l vadă iar pe tata!

Pentru prietenii mei buni şi ceilalţi apropiaţi iţi cer bunăvoinţă şi iertare. Vorbesc pentru ei şi sper să nu mi-o ia în nume de rău; ştiu că unii mă iubesc atât de frumos, chiar şi de la distanţă, însă uneori poate că nu ma iartă uşor pentru duritatea cu care îi critic. Dar, să ştii, sunt dură cu oamenii pe care îi iubesc cel mai mult. Şi-mi place să-i pot ajuta, nu să-i linguşesc. Aşa că, adu-le puterea să mă ierte atunci când greşesc şi nu mă pot înţelege, atunci când vorbesc prea mult şi devin pisăloagă, atunci când renunţ tocmai pentru a-i trezi, atunci când tac, pentru a evita să-i judec.

Pentru colegi, amici şi oameni pe care-i văd zilnic pe stradă, unii mai grăbiţi, încruntaţi şi agitaţi, alţii mai zâmbitori şi voioşi, îţi cer solidaritate şi compasiune. Capacitate de-a realiza ceea ce au şi ambiţie pentru a valorifica resursele. Şi toate astea pentru a nu se mai învrăjbi, pentru a nu se mai privi cu invidie unii pe alţii, a nu se mai ruina afectiv din setea de putere, a nu se mai uita în ograda celuilalt înainte să se îngrijească de curtea lor.  Solidaritate şi compasiune faţă de semeni şi faţă de natura însăşi, faţă de vietăţile cu care împart Pământul.  Ambiţie pusă în slujba frumosului, a creaţiei, nu a distrugerii.

Moşule, nu te-am plictisit, nu-i aşa? Gata, am ajuns acum la punctul final: eu.

Îmi doresc să-mi aduci DARUL de mai sus. Împlinirea dorinţelor acestea sunt darul potrivit pentru mine. Ştiu că nu e simplu, ştiu că sună  utopic şi că mulţi m-ar condamna de idealism, însă nu-i aşa că tu mă înţelegi?  Te rog, nu-mi spune că sunt prea lacomă, că-ţi cer atât de mult! Ştiu că în desaga ta magică pot încăpea toate visurile omenirii.  Numai că oamenii uită să viseze şi să creadă ca pot împlini ceea ce doresc, cu putere divină şi strădanie proprie.  Şi uită şi că pot fi darnici nu doar de Crăciun. Şi că-şi pot deschide inima nu doar de Crăciun. Şi că pot fi uniţi nu doar de Crăciun. Şi că pot exersa umilinţa nu doar de Crăciun.  Chiar şi eu mai uit uneori…

De aceea îţi scriu astăzi ca unui Dumnezeu , cu mai multă credinţă şi mai multă înţelepciune decât până acum, dar cu dorinţa de a nu înceta niciodată să cresc şi să învăţ calităţile unui OM. Cu dorinţa de a fi capabilă să-mi cunosc menirea şi să fac ceea ce trebuie pentru a o împlini. Şi cu credinţa că voi reuşi, dacă am suficient de multă determinare şi curaj! 

Şi dacă nu crezi că am fost suficient de cuminte până acum, şi că dorinţa mea e prea mare, voi înţelege că pentru darurile de calitate e cazul să muncesc pe măsură. Voi avea răbdare să cresc şi poate că voi fi  şi eu Moş Craciun pentru tot mai multe suflete, fără să am pretenţia de a te egala. Dar totuşi, te rog, cere-i şi tu Cerului să-mi păzească OAMENII şi sufletul, atunci când eu singură nu reuşesc să o fac!

Text trimis de VirtualKid, locul II la concursul Boncafe “Scrisoare pentru Moş Crăciun”

A fost o seară, demult, cu zăpada privită de după gutuia din fereastră, cea care așteptând învelită în hârtie se pârguia, în sfârșit, lângă sticla ieftină care oprea gerul să se reverse în casă. Toate, dar toate, își păstrau rosturile și prevesteau tihna și emoțiile venite din poveștile bunicilor de peste an. Aburii diverselor miroase se amestecau cu dogoarea sobei încinse. Și trosnea, trosnea, încet, dar sacadat. Priveam spre turtele cu nucă și nu simțeam nevoia să gustăm, așa cum nici la porcăriile înșirate pe masă nu ne era gândul. Eram la sfârșitul postului, iar teama că am fi putut să-l supărăm pe Moș în chiar ultima zi ne îngheța aproape complet simțurile, le contopeam într-o singură dorință, aproape arzătoare: să nu ratăm momentul în care avea să vină Moș Crăciun. Știam din povești că vine pe furiș, stă puțin, pleacă la fel de fulgerător cum sosește tocmai ca să nu-l vadă nimeni, însă noi, copiii, eram convinși că trebuie să încercăm. Altfel, ce rost mai aveau bunătățurile bunicii, bundița nouă și căciulița cu canafi? La ce mai foloseau coronița cu globuri din nuci vopsite, și lumânările colorate, și plăcinta cu bostan, și atâtea altele?…. De ce s-a mai scos războiul de țesut din odaia pavoazată cu scoarțe de lână contrastând cu varul proaspăt al pereților spoiţi de sărbătoare? A fost o seară în care ar fi trebuit să rupem troianul către neamurile noastre din sat, să le colindăm și să le ducem vestea nașterii, să ne burdușim buzunarele cu nuci, prăsade și covrigi. Bunica ne învățase câteva cântece pline de liniștea unor gânduri cu iz bisericesc și ne spunea că astea sunt rosturile, că este vremea unor bucurii pe care să le împărtășim cu toți cei din jurul nostru, dar mai ales cu cei din stirpea noastră. Ne vorbea despre bucurie cu lacrimi în ochi, iar noi nu reușeam să înțelegem tăcerile tuturor celor adunați în odaie.

Așa a fost acea seară de demult, în care Ajunul Crăciunului a prins familia noastră între două vești: nașterea Domnului stătea să se întâmple din clipă în clipă, însă bucuria aceasta contrasta șocant de concret cu vestea așezării între drepți a unui alt moș, unul pe care nu era nevoie să-l pândim niciodată și care dădea mereu genunchiul lui pentru tihna necesară ascultării unei povești.

Peste ani, cântărind altfel întâmplările, mi-am pus tot mai diferit întrebarea copilului cu bundiță și căciulă cu canafi. Și cu cât trec mai mulți ani îmi este tot mai greu să răspund care dintre cei doi moși aparține fiecărei povești în parte. La fel ca într-o fotografie făcută contre-jour, numai contururile mai lasă șansa unei palide sugestii de răspuns: doi moși hâtri s-au vorbit și le-au încurcat poveștile nepoților, pentru totdeauna.