Author Archive

15 Dec 2011 Scrisoare de Crăciun
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 13 Comments

Text trimis de VirtualKid, locul II la concursul Boncafe “Scrisoare pentru Moş Crăciun”

A fost o seară, demult, cu zăpada privită de după gutuia din fereastră, cea care așteptând învelită în hârtie se pârguia, în sfârșit, lângă sticla ieftină care oprea gerul să se reverse în casă. Toate, dar toate, își păstrau rosturile și prevesteau tihna și emoțiile venite din poveștile bunicilor de peste an. Aburii diverselor miroase se amestecau cu dogoarea sobei încinse. Și trosnea, trosnea, încet, dar sacadat. Priveam spre turtele cu nucă și nu simțeam nevoia să gustăm, așa cum nici la porcăriile înșirate pe masă nu ne era gândul. Eram la sfârșitul postului, iar teama că am fi putut să-l supărăm pe Moș în chiar ultima zi ne îngheța aproape complet simțurile, le contopeam într-o singură dorință, aproape arzătoare: să nu ratăm momentul în care avea să vină Moș Crăciun. Știam din povești că vine pe furiș, stă puțin, pleacă la fel de fulgerător cum sosește tocmai ca să nu-l vadă nimeni, însă noi, copiii, eram convinși că trebuie să încercăm. Altfel, ce rost mai aveau bunătățurile bunicii, bundița nouă și căciulița cu canafi? La ce mai foloseau coronița cu globuri din nuci vopsite, și lumânările colorate, și plăcinta cu bostan, și atâtea altele?…. De ce s-a mai scos războiul de țesut din odaia pavoazată cu scoarțe de lână contrastând cu varul proaspăt al pereților spoiţi de sărbătoare? A fost o seară în care ar fi trebuit să rupem troianul către neamurile noastre din sat, să le colindăm și să le ducem vestea nașterii, să ne burdușim buzunarele cu nuci, prăsade și covrigi. Bunica ne învățase câteva cântece pline de liniștea unor gânduri cu iz bisericesc și ne spunea că astea sunt rosturile, că este vremea unor bucurii pe care să le împărtășim cu toți cei din jurul nostru, dar mai ales cu cei din stirpea noastră. Ne vorbea despre bucurie cu lacrimi în ochi, iar noi nu reușeam să înțelegem tăcerile tuturor celor adunați în odaie.

Așa a fost acea seară de demult, în care Ajunul Crăciunului a prins familia noastră între două vești: nașterea Domnului stătea să se întâmple din clipă în clipă, însă bucuria aceasta contrasta șocant de concret cu vestea așezării între drepți a unui alt moș, unul pe care nu era nevoie să-l pândim niciodată și care dădea mereu genunchiul lui pentru tihna necesară ascultării unei povești.

Peste ani, cântărind altfel întâmplările, mi-am pus tot mai diferit întrebarea copilului cu bundiță și căciulă cu canafi. Și cu cât trec mai mulți ani îmi este tot mai greu să răspund care dintre cei doi moși aparține fiecărei povești în parte. La fel ca într-o fotografie făcută contre-jour, numai contururile mai lasă șansa unei palide sugestii de răspuns: doi moși hâtri s-au vorbit și le-au încurcat poveștile nepoților, pentru totdeauna.

09 Dec 2011 Dragă Moşule,

Text trimis de Kevin, locul III la concursul Boncafe “Scrisoare pentru Moş Crăciun“.

Încep prin a-ţi spune că îmi pare rău. Îmi pare rău că timpul m-a schimbat, mi-a luat copilăria dulce căreia îi duc aşa tare dorul. Tot ce s-a întâmplat în atâţia ani pe care i-am trăit m-a maturizat şi toate astea m-au făcut să nu mai cred în tine, Moşule. Şi îmi pare rău pentru asta, pari a fi aşa un om bun în poveşti, dar, vezi tu… eu nu mai cred în toate. Totuşi, îţi scriu ca să mai simt măcar o dată ce-am simţit când n-aveam griji, când tu erai eroul meu de fiecare dată când Crăciunul îmi bătea la uşă, când “îmi aduceai” dulciuri şi jocuri care păreau să-mi facă lumea atât de minunată.

Sper în continuu, de asta am un motiv în plus pentru care îmi voi pune gândurile aici. Poate părţi din tine există, poate când îmi voi spune dorinţele cineva o să le audă şi va fi mai bine pe viitor.

E mult ce-ţi cer, e adevărat, îmi cer scuze pentru asta, dar tu pari singurul căruia îi pot spune tot ce simt, căci nu mai am prea multă credinţă în lumea asta.

Aş vrea o lume diferită, cu toţi visăm la asta în felul nostru, ştiu, dar eu vreau ceva special. Vreau ca oamenii să observe frumuseţea vieţii, vreau să aibă toţi timp să privească cât de frumoasă e natura, cât de frumoase sunt stele, felinarele ce luminează noaptea străzile, culorile din noapte, florile, iubirea, fericirea, soarele, apa, zăpada, păsările călătoare… Toate chestile mărunte vreau ca toţi să le observe. Să fie mai mult timp pentru fiecare om de pe pământ. Aş vrea tare mult să nu se mai facă diferenţe între oameni, pentru că toţi suntem la fel, ceea ce ne schimbă e gândirea, nu culoarea, înălţimea, frumuseţea, banii sau orice altceva ce pare diferit fizic sau exprimat în simple hărţi. Nu ne naştem cu răutate, trăim şi-o dobândim în timp, fiecare om are dreptul la o viaţa mult mai bună. Te rog, încearcă să schimbi ceva.

Eu am plâns pentru răutatea lumii, am plâns, căci nimeni nu mai observă ce-i frumos şi ce contează în viaţă. Acum, cu lacrimi în ochi îţi scriu moşule, conştientul îmi spune că e imposibil ce-ţi cer şi de aceea mi-am pierdut credinţa.

Mult timp am crezut că pot schimba chiar eu ceva, dar eu sunt doar un om, iar oamenii în oameni au pierdut speranţa. Dăruieşte-le-o înapoi!

Vreau ca oamenii să cunoască iubirea exact aşa cum am făcut-o eu, dar, te rog, nu îi lăsa să sufere din iubire, nimeni nu merită asta. Dă-le alte motive să fie nefericiţi, ca să se bucure când au fericire, dar nu-i răni în dragoste, e cel mai frumos sentiment de pe tot pământul, nu vrea să-şi piardă speranţa în ea.

Violenţa, ce poţi rezolva cu ea? Absolut nimic. Ia-le oamenilor dorinţa de a lovi – o cicatricie, un os rupt, o vânătaie se vindecă repede, dar nu şi sufletul rănit prin aceste fapte ilogice. Dăruieşte mai multă bunătate în inimi şi mai mult timp. Te rog!

Sigur nu am exprimat bine ce am în minte doar prin cuvintele acestea, de aceea te mai rog încă un lucru: poţi oare să intri în mintea mea? Să vezi ce văd şi eu? Dacă da, fă asta, te rog… Simte şi tu ce simt şi eu şi poate aşa vei înţelege. Mulţumesc pentru că m-ai ascultat, bătrâne, acum te las şi mă duc în lumea mea, acolo unde pot visa că tot ce ţi-am spus şi mult mai multe pot deveni realitate!

26 Nov 2011 Concurs! Scrisoare pentru Moş Crăciun

Dragelor şi dragilor, dacă v-aţi întrebat de ce n-a apărut un text nou pe Oaspete săptămâna asta, acum e momentul dezlegării misterului: pentru că se pune, în premieră, de-un concurs la care vă invit să participaţi indiferent dacă aveţi blog sau nu.

După cum puteţi observa şi în titlul acestei postări, tema este de sezon  şi, deşi nu m-a dus capul să găsesc o formulare mai originală, am pretenţia de la cei care participă la concurs să fie peste măsură de inventivi.

Iată despre ce este vorba: până pe data de 4 decembrie aştept de la voi misive emoţionante, amuzante, şocante, sensibile  – cum vreţi voi să fie, numai banale nu – prin care să-i comunicaţi Moşului cam ce vă doriţi de la dumnealui. Ce aşteptări aveţi de la noul an şi de la toţi anii către care privim. Cu ce credeţi că meritaţi să vă cadorisească destinul cu ocazia Crăciunului ce va să vină şi a tuturor Craciunurilor pe care le veţi trăi.

E deci timp berechet să scrieţi cât mai cu talent şi mai convingător şi să trimiteţi scrisoarea pe adresa alina_sonice@gmx.net

Sau, daca aveţi blog, să postaţi compoziţia pe blogul propriu şi să trimiteţi pe adresa de mai sus link către textul respectiv.

Inutil să adaug că mă aştept să vă chinuie talentul rău de tot şi să primesc texte excelente.

Cele mai frumoase trei scrisori către Moş Crăciun vor fi publicate pe Oaspetele Boncafe în zilele de 8, 15 şi 22 decembrie. Semnatarii textelor câştigătoare vor primi drept premiu cartea mea, iar ocupantul locului I (al cărui text va fi publicat pe Oaspete cu trei zile înainte de Crăciun) va primi, pe lângă carte, un parfum „Comme une evidence” (50 ml) de la Yves Rocher.

Juriul acestui concurs este format din deţinătoarele blogurilor Boncafe: Luminiţa Iliescu, Nuami Dinescu, Nouria Nouri, Cora Manole şi subsemnata.

Aşteptăm cu drag şi nerăbdare creaţiile voastre! Nu ne interesează cine ne scrie, ci cum scrie, deci puteţi semna cu pseudonim, însă va trebui ca premianţii să-mi dezvăluie în particular şi identitatea, şi adresa lor poştală, pentru a le putea trimite premiul. Succes!

Alina Grozea

17 Nov 2011 Încercări şi ispite

Text de Alexandra Bohan

Mă expun zilnic, cu bună ştiinţă şi cu măiestria neprefăcută a celor care nu prea ştiu cum merg lucrurile în lume, mai tuturor ispitelor vremii. Şi, înainte de a cântări cu priviri suspicioase capacitatea celorlalţi de-a ceda sau de a rezista eroic în faţa tentaţiilor arătoase şi cochete, mă străduiesc, pe cât posibil, să-mi depăşesc vechile performanţe şi recorduri. Şi abţineri.

Înghit în sec atunci când privirea mi se opreşte, mi se lipeşte, mai bine zis, de munţi de zahăr şi calorii duşmănoase aşezate voluntar în vitrine sticloase întru pierzania celor slabi de înger şi reflexe salivatoare. Îmi feresc cu delicateţe nasul, atunci când capul meu întâlneşte mirosuri îmbietoare, mirosuri ispititoare, mirosuri amăgitoare pentru stomac, inimă şi buzunar. Îmi muşc buzele atunci când, dintr-un puternic simţ al dreptăţii, simt că ar fi cazul să intervin, să expun teorii, să exemplific contra-argumentând ipoteze strâmbe, ca să nu tulbur liniştea şi pacea auditoriului, precum şi ideile muncite ale vorbitorului. Şi mai închid ochii, fac cale întoarsă şi fug, atunci când mă simt “atacată” de (ne)şanse cărora nu ştiu cum să le rezist, cum să le fac faţă.

Desigur, cum e de aşteptat, nu-mi iese întotdeauna. Când nervii mei întinşi la maxim dictează revolte vulcanice, dau buzna în cofetării prea pudrate de zahăr, în fast-food-uri prea intoxicate cu chimicale şi-n alţi mieji de ispită profundă, fără să mă mai gândesc la ce e bine şi ce-i rău, la ce e permis şi la ce e, fireşte, interzis cu bună ştiinţă. Mă scutur de reguli care încep cu “nu” şi continuă, armonios, cu enumerări dureros de interminabile şi, pentru o clipă scurtă, prea scurtă, domolesc pupile care se supradilată şi mă las pradă unor dulci răzbunări a căror satisfacţie nu durează, niciodată, prea mult.

Ştiu pe de rost vorba aceea conform căreia “cea mai bună cale de a rezista tentaţiei este să-i cedezi”. Am şi vândut-o, cu succes chiar, de câteva ori, unor oameni care mi-au dat dreptate, mai devreme sau mai târziu. Doar că, după ce-am greşit, aplicând cu succes şi fără să mă mai opun teoriei, după ce-am mâncat pe ascuns prea multă ciocolată, prea mulţi hamburgeri şi prea multe astfel de plăceri scurte, interzise şi strâmbe, un sentiment profund de vină m-a răvăşit, deseori, pe toată partea stângă, prioritară a inimii, otrăvindu-mă nemilos. Şi, apoi, cu toate ispitele convertite pe termen scurt în lucruri permise, n-am mai reuşit să mă dreg, să mă mai refac, să-mi mai revin la echilibrul de odinioară.

Calculez minuţios fiecare mişcare pe care urmează s-o fac. Mi se întâmplă să privesc suspicioasă orice intrus învelit în mistere şi enigme şi obişnuiesc să adresez câte o găleată de întrebări ajutătoare atunci când lucrurile nu-mi sunt pe deplin lămurite. Dar sunt şi eu om, şi calc strâmb atunci când momentele mele de slăbiciune îmi dictează următoarele mişcări din toţi aştrii, şi, sub ochii mei sechestraţi la domiciliu, simţuri se desfată, farfurii se golesc, iubiri se consumă şi pier, iar regretele de a doua zi se înmulţesc exponenţial şi considerabil.

***

Pe Alexandra Bohan o mai puteţi citi aici.

10 Nov 2011 Clipa aceasta eşti tu…
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 10 Comments

Text de Simona Barbu

Mult timp am trăit viața din cărți. Am căutat sfaturi, trasee, oameni mari care au reușit. Mult timp mi-am comparat radiografia sufletului cu cele ale oamenilor din jurul meu. Am fost diferită aproape tot timpul, dar de fiecare dată am avut senzaţia că nu mă încadrez în peisaj, că e ceva în neregulă. Mult timp am crezut că dacă voi avea grijă într-un fel sau altul, o să mă pot încadra într-un tipar de bună practică. Sau cum se zice prin bătrâni, să intru în rândul lumii, să îmi fac un rost.

Întâmplător sau mai degrabă neîntâmplător, nu m-am încadrat. Am alergat de la 15 ani după o relaţie stabilă. Am găsit cei mai nepotriviţi oameni momentelor respective. Am plâns pentru a înţelege, mai târziu, că nu poţi râde din tot sufletul fără să ştii ce înseamnă să adormi plângând. Am învăţat tot timpul foarte bine deşi în jurul meu copiii preferau să se joace sau să se distreze. Am lucrat în fiecare clipă la relaţia cu familia mea, când ceilalti îşi bârfeau părinţii şi se certau cu fraţii lor. Am scris când ceilalţi se uitau la televizor. Am citit când ceilalţi se distrau cu jocuri pe calculator.

Am plecat de acasă pentru a îmi găsi drumul tocmai atunci când a fost mai greu, când ceilalţi îmi spuneau că nu o să rezist. Am ales Istoria când ceilalţi spuneau că nu o să mă ajute în viitor. Am ales voluntariatul când pentru ceilalţi încă mai însemna muncă pentru fraieri, pe degeaba. Fără să îmi dau seama, am început să îmi dau seama că de fapt eu îmi desenez drumul. Că toată povestea aceea cu a fi în rândul lumii nu înseamnă doar clişeele – familie, casă, carieră (în orice ordine). Totul are legătură cu felul în care tu îţi vezi viaţa. Degeaba am citit cărţi motivaţionale şi am văzut The Secret, degeaba am văzut filme motivaţionale sau am citit despre oameni de succes. Până nu am înţeles că viaţa mea e fiecare clipă, că mâine e o altă poveste, că această secundă e cea mai importantă, nu am înţeles cât de bine îmi e cu mine. Şi nu e nimic mai fain decât să opreşti timpul în fiecare zi şi să priveşti cerul şi să îţi dai seama ce frumoasă e viaţa ta!

***

Pe Simona Barbu o mai puteţi citi aici.

02 Nov 2011 Isteria dietelor
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 4 Comments

Text trimis de Viorela Dobre

Oriunde intorci capul, oriunde privesti, invariabil te va lovi sceptrul unei noi metode de slabire, un regim minune care sa te ajute sa te transformi dintr-o scrofita intr-o zanita. Am avut asa: dieta cu carnuri si sunci, dieta cu orez si iaurt, dieta cu supa de varza, dieta Carmen Brumarica, cu iz de gura presei, Carmen Serban, cu adaos de muzica de party si ciorbita  a la grec, turc, arab si alte neamuri de vizigoti si ostrogoti care ne-au smantanit… oalele, plus dieta fetei aceleia lucioase, cu sani proeminenti si mai nou, cu multi copii! Toate, dar absolut toate aceste diete sunt hipocalorice, hipovitaminizante, hipoglicemice, arhihipo orice doriti dumneavoastra, deci total de nerecomandat pentru sanatatea corpului si a cerebelului, sa ne intelegem.

Acum cateva zile, vorbeam cu o prietena care mi-a comunicat, tare mandra de altfel, ca acum pot sa o caut linistita si sa ma afisez cu ea in oras, caci a slabit 5 kile in 3 zile!!! Cu noua ei dieta cu lamaie, apa si piper cayenne. A reusit sa faca furori, si evident ca are de gand sa continue chinul, ca sa intre in toate hainele de cand era liceana. Da, da, in jeansii aia din clasa a XIX-a, asta daca o vor mai tine carnitele tare, of of!

Dieta consta in apa cu lamaie si acel soi de piper, plus un pahar de apa cu sare dimineata. Brrrr! Daca nu regurgiteaza instantaneu, atunci sigur inteleg eficienta: dupa apa aia chiar nu iti mai vine sa mai mananci ceva toata ziua! Dar ea mananca, are un plan bine stabilit: limonada aia piperata, 3 litri zilieri, pepene rosu si multa dorinta de a isi etala noua silueta pe plaja. Eu i-am sugerat sa bea apa chioara, ca e mai sanatoasa, ea nu si nu, ca se simte prea chioara si nepicanta pentru modelul asta de hidratare! Reteta limonadei mai contine si niscaiva sirop de artar, dar ea s-a zgarcit, e scump, merge si fara, piper sa fie! Gagica inventatoare, o americanca, spune ca trebuie consumata si o supica, si o salatica, dar prietena mea e temerara, nu tine dacat cu pepene si seara un ceai diuretic, pfff! Mi-e sa nu cada, din pat, in casa, in baie, pe strada, caci tot ce face ea sunt spalaturi stomacale. Inteleg ca e un fel de cura de detoxifiere, dar ea deja se comporta ca si cum ar fi otravita!  Are vointa, o admir, chiar si la diete din cele ucigatoare, gen: mic dejun- o felie de sunca moarta de slaba, de te uiti prin ea, o cafeluta neagra si silfida, o maslina; ora 10- un mini iaurtel cu -0,0001% grasime; ora 12- o salata din gradina ursului; ora 14- un sfert de mar stropit cu suc de lamaie si asa mai departe… Mai bine accepta cu buna stiinta un harakiri din acesta cu lamaie si apa, sau macar pepene pana ii pocneste stomacelul!

Eu la pranz pregatesc o salata de marar cu busuioc si o umbra de rozmarin, ca el se digera mai greu! :)

***

Pe Viorela o mai puteti citi si aici.

26 Oct 2011 Never say never

Text de Mona Khatib

Sport extrem pe mare

Chiar daca am facut un curs de inot (pe care nu l-am terminat), eu tot nu am invatat sa inot. Frica de apa cred ca este principalul motiv care a contribuit la neputinta mea. In schimb, am ajuns sa fac sport extrem pe mare.  Eu ma aflam pe o saltea pneumatica, ma tineam de niste manere si eram trasa de o salupa care mergea cu viteza mare. Nu eram prinsa cu vreo centura sau altceva. Nici macar asigurare pentru sporturi extreme nu aveam. Faptul ca am purtat vesta de salvare m-a facut sa prind curaj si sa fac nebunia! Totusi, nu cred ca as mai avea curaj sa mai incerc asa ceva inca odata!

Pui de balta

M-am intrebat de multe ori  cum unora le face placere sa manance feluri sofisticate de mancare ce contin serpi, greieri, lacuste, broaste si… sa mai dea si bani pe ele! Bleah….! I-am inteles atunci cand am mancat  si eu pui de balta. Foarte gustos!  Mmm… mai vreau!

Tocuri de 12 cm

In copilare, nu intelegeam cum fetele alea frumoase de la TV se cocoata  si merg pe tocuri de 12 cm. ’’Eu nu am sa pot merge pe asa ceva , niciodata!’’, spuneam raspicat prietenelor.  Pana  acum cativa ani, cand mi-am cumparat prima pereche de pantofi  cu toc de 12. Si nu a fost greu deloc mersul pe toc foarte inalt, pentru prima data. Ba chiar am si dansat! Am prins gustul, iar acum in sertarul meu cu pantofi se odihnesc mai multe perechi cu toc de 12. Cateodata imi place sa fiu inalta, ma simt puternica si frumoasa.

Singura printre straini

Fiind singura la parinti, am fost ferm convinsa ca intotdeauna voi  ramane langa ei. Dupa revolutie, cand multa lume a emigrat din varii motive, eu il luam pe ‘’niciodata’’ in brate si negam orice gand sau idee de genul asta. Pana cand, intr-o zi, am lasat tot: familie, prieteni si facultate, si am plecat din tara, urmandu-mi jumatatea. Acum am familia mea, dar… gandul meu e mereu acasa, la cei dragi.

20 de kilograme in plus

Toata copilaria si adolescenta am fost aproape anorexica. Am fost urmarita de porecle ca ‘’schiloada’’ sau ‘’uscata’’ de cand ma stiu. Intr-adevar, eram foarte slaba. La 20 ani aveam  44-48 kg la 1,65m si aratam ca o fetita de 12 ani. Culmea e ca eu ma simtem bine cum eram iar cand vedeam o persoana mai plinuta pe strada imi spuneam ca eu niciodata nu o sa ajung asa! Dupa doua sarcini, schimbare de clima si alimentatie, am ajuns sa fiu supraponderala. Undeva intre 64 -68 kg!

SO, NEVER SAY NEVER….

P.S:  Ar mai fi doua lucruri pe care nu am crezut ca am sa le fac vreodata, dar acelea raman doar pentru sufletul meu…

***

Pe Mona Khatib o mai puteti citi aici.

20 Oct 2011 Bataia e rupta din iad
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 16 Comments

Text de Sofie Parker (Canada)

In timp ce unii parinti cauta metode si solutii sa-si salveze copiii din ghearele bolilor necrutatoare, altii aduna si promoveaza la rindul lor, idei despre cum sa-i educe de la cele mai fragede virste (8-12 luni), cu palma, cureaua, lingura de lemn, nuiaua, betisoare chinezesti si multe alte obiecte la indemina tuturor.
Parintii respectivi se inspira din diferite surse, ca de exemplu proprii parinti, internet, carti publicate de sleata de psihologi deveniti peste noapte experti in parenting, punctul de plecare fiind sfinta si nepretuita carte ce ar trebui sa ne ghideze pe toti in aceasta viata: Biblia.

M-am nascut si am crescut intr-o perioada cind “bataia e rupta din rai” si “eu te-am facut, eu te omor”, au fost devizele prin care majoritatea parintilor si educatorilor se ghidau in educatia copiilor.
Am invatat in scoli unde profesori fara vocatie si suflet, dar cu carnet de PCR, aveau dreptul legal, moral, educativ, sa ne umileasca in cele mai incredibile moduri.
Incepind de la virsta gradinitei, eram numiti idioti, dobitoci, pitecantropi fara creier, cretini, prosti, inculti, sarantoci. Epitetele respective erau de cele mai multe ori insotite de trimisul la colt, in genunchi, cu miinele sus, batutul la palma cu dunga liniarului de lemn, trasul de codite, perciuni sau urechi, scosul in fata clasei si aratat cu degetul spre hazul celorlalti colegi.
Nici parintii nostri nu scapau de umilintele profesorilor, mai mici intr-adevar. Celebrele sedinte cu parintii, mi-au dat intotdeauna impresia de spectacol ieftin, unde se contribuia cu succes la umflarea ego-ului a 2-3 parinti, de cele mai multe ori cei care nu mai pridideau cu pupatul partii dorsale a dascalului respectiv, in timp ce restul erau aruncati in balta rusinii.
Desigur ca, unii dintre ei, isi spalau rusinea acasa, tabarind cu palmele, cureaua, furtunul sau ce nimereau, pe fundul, spatele si capul bietului copil care nu a reusit sa scoata “bravo”-ul din buzele lipsite de umanitate ale dascalului. In 19 ani de educatie in institutiile romanesti (gradinita inclusiv), pot sa numar pe degetele de la o mina dascalii care mi-au ramas la suflet in mod pozitiv.
Trist, foarte trist, mai ales cind ma uit la Sara, fetita mea, care la numai 10 ani, vorbeste cu drag de toti profesorii ei si ii iubeste pe toti.
Am avut norocul de parinti care, desi au fost intr-un fel victimele mentalitatii si curentului general, au realizat destul de devreme ca educatie nu inseamna sa-ti pleznesti copilul cind greseste. De bunici nu mai vorbesc, ei au fost pentru noi adevarati Ingeri pazitori.
Aud si citesc mereu pareri de la prieteni, cunostinte, anonimi, care au incasat-o serios in copilarie si care declara cu mina pe inima ca ei sunt OK si nu i-a afectat cu nimic, dimpotriva, asa au devenit oameni.
Mi se pare hilar, mai ales cind, majoritatea dintre ei, prin personalitatea care o au, sunt dovada clara a abuzului: frustrat, neadaptat, mereu pus pe harta, speriat de esec. De asemenea, ma uit la mine, care, desi n-am fost batuta si umilita de parinti, dar i-am simtit cit de cit gustul de la educatori, am luptat ani de zile cu unul din cele mai urite simptome: frica de a nu gresi, teama de sefi, de a nu fi data “bad example” sau “stupid” in fata colegilor.

Din nefericire, multe din conceptiile si mentalitatile din vremea copilariei mele au ramas neschimbate in Romania.
Parintii inca isi bat copiii, de la motive puerile ca varsatul canii cu lapte si pina la fapte grave ca furatul unui calculator … profesorii inca ii umilesc si ii scot in careu in fata clasei si a scolii … vecinii inca ii injura si asmutesc ciinii vagabonzi pe ei cind se joaca in fata ferestrelor si ii tulbura de la vizionarea Inimii de tigan.
Da, exista o lege, chiar si badea Ion din Cucuietii din Deal stie ca poate ajunge la puscarie daca-si snopeste feciorul in bataie, a vazut el un caz la televizor.  Dar cine sa-l pirasca, ca invatatoarea le da si ea pe cocoasa cind ii joaca hormonii in creier, seful de post isi bate si el copiii cu centura de la uniforma, pina si popa i-a spus ca scrie in Sf. Scriptura cum “nuiaua si certarea dau intelepciune”.
Mai mult, pe linga multitudinea de edituri care publica orice si oricit, autocenzura fiind un cuvint neexistent in politica lor de marketing, au aparut forumurile si blogurile, unde oricine are dreptul sa scrie ce vrea, cit poate si cit il duce mintea.

Am descoperit de curand un astfel de blog, cu un titlu care te duce la cel mai dulce, iubitor si inocent cuvint: “Mamici”. Pe linga numeroase articole, sfaturi, glume, retete si fotografii, mamicile respective au facut si schimb de experienta in ceea ce priveste educatia copilasilor de virste mici si foarte mici, folosind unele din metodele enumerate in primul paragraf. Spun “au facut”, deoarece postarile respective nu mai exista, au fost sterse.
Stergindu-si postarile nu inseamna ca-si vor schimba metodele de “educatie”, ci doar ca si-au acoperit urmele de frica autoritatilor.
Nu e primul blog cu astfel de postari, si din pacate, nici unicul.  In urma cu 3-4 ani, pe unul din cele mai populare forumuri romanesti  pentru copii, parinti si viitori parinti, au aparut citeva subiecte in care se facea schimb de experienta in educatia copiilor pornind de la principiile biblice, cit si schimb de experienta cum sa tii copilasii la liturghie fara sa faca galagie, una din solutiile adoptate fiind jordita peste fund sau palma peste gura. Desi au fost multi cei care au protestat, administratorii au ales sa nu faca absolut nimic si au lasat subiectele “sa curga”, traficul fiind mult mai important decit psihicul copilasilor fortati sa asiste la un spectacol din care, in afara de “Dumnezeu ii pedepseste pe copiii neascultatori”, nu intelegeau mare lucru. Dupa o perioada de timp, din lipsa de interes, cit si din cauza numeroaselor proteste, subiectele respective au intrat in hibernare, fanii lor gasindu-si adapost pe bloguri, de unde, sub protectia lacatelor virtuale, au continuat sa-si promoveze nestingheriti ideile.

Emigrind, am ajuns sa experimentez un alt mod de educatie la nivel general, atit ca parinte, cit si pusa in situatia de a studia sistemul legislativ cu toate tentaculele lui, cele psihologice inclusiv. Nu pot sa afirm ca e un sistem exceptional, are si multe elemente negative, dar, cumva, exista o balanta.
De la inceput, m-a uimit educatia anti-bullying care se face copiilor, incepind inca din gradinita. Lovitul altui copil nu este acceptat in nici o circumstanta. “Sorry”, “please” si “thank you” sunt cuvinte de la care nu se face rabat aici, fie ca e vorba de un copil de trei ani, de parintele lui, de profesor, de ditamai seful sau prim-ministru.
Un alt aspect pe care-l admir este implicarea mass-media si a scolilor in educatia parintilor!
A fi parinte este o meserie pe viata, si ca in toate meseriile, nimeni nu s-a nascut invatat. Unii au vocatie, altii nu. Unii vor sa fie parinti, altii s-au trezit in functia respectiva fara voia lor. Exista cel putin o duzina de reviste de bun simt, accesibile tuturor, care se intrec in sfaturi de parenting, sunt emisiuni tv, iar scolile organizeaza frecvent workshop-uri pe categorii de virsta, unde se discuta diferite subiecte ca: tantrumuri, mofturi la mincare, attachment parenting, safe internet, dificultati la studiu, pubertate, etc.
Functioneaza totul ca la carte? NU.
Sunt copii abuzati, batuti? DA!
Sunt cazuri sfirsite tragic? DA, destule.
Sunt copii care iti dau impresia ca merita o pedeapsa buna? DA, adolescenti in special, dar nu e vina lor, ci a parintilor care nu i-au educat.
Sunt psihologi, misionari si tot felul de conferentiari care promoveaza educatia biblica? DA, si inca foarte multi.
Este decaderea din drepturi a parintelui abuzator unica solutie? NU … este de fapt ultima solutie, multe abuzuri inregistrindu-se chiar in casele de plasament (foster-care).
Cauzele principale ale partilor negative sunt multiculturalismul, diversitatea religioasa si aspectele politico-sociale. Cu toate dificultatile, nimeni nu renunta, nimeni nu inchide ochii, legea e sfinta si se aplica oricui, indiferent de religie, rasa, scara sociala sau politica.

Se face educatie in scoli, parintilor, profesorilor?
Pentru ca de aici ar trebui inceput totul, de la educatia educatorilor si a parintilor. Toti, incepind cu preotii -micii dumnezei ai Romaniei -, si terminind cu profesorii si parintii, trebuie sa inteleaga, daca e nevoie repetindu-le zilnic, ca bataia si umilirea copiilor este un act imatur, imoral si ILEGAL!
Si mai ales trebuie sa li se arate ca exista solutii mai bune si mai de succes decit nuiaua si apelative precum “cretinule!”.

***

Alte texte curajoase de-ale lui Sofie Parker puteti citi aici.

05 Oct 2011 Ce faci când bate gongul?
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , , ,  | 40 Comments

Alm trăieşte în Germania, are o fetiţă de şase ani, atinsă de o boală cumplită, şi a scris textul de mai jos special pentru Oaspetele Boncafe. Sper să vă ajungă la suflet exemplul ei de curaj, demnitate, dragoste şi putere de a lupta.

De teoria celor mulţi, şi sfătoşi, şi pe tuşă, veşnic antrenându-se pentru Champion League, dar niciodată jucând acolo, te loveşti la doi metri de tine în orice direcţie, în arcul celor 360° în care ţi-ai îndrepta privirea. Ce faci când eşti în ring şi adversarul îşi umflă muşchii deloc mici şi de neglijat, în faţa ta? Ce faci când bate gongul?

Câteodată intri în ring pe uşa cea mare, în sunet de Marş Nupţial şi parfum din cele mai fine flori. Intri îndrăgostit sau împănat cu interese să dai piept cu acel antrenat de mii de ani numit Căsnicie. Chiar dacă vii din tabăra celor care, crezând că ei au aşezat coada la prună direct în orificiul fructului, consideri că eşti de calibrul Căsniciei, sau te crezi coborând  agale, din aşezământul îndrăgostiţilor fără leac, care cunosc elixirul dragostei ce le rezolvă pe toate. Chiar şi dacă descinzi  din îngheţata şi organizata ţară a raţionalilor care acumulează pe fond de suplimente cu Lecitina toate informaţiile despre cel din ring, tot ai şanse, toate şansele,  să iei pumni în figură până la stadiul de Knock-out. Atunci apare în faţa ta stafia deciiziilor măreţe, albă ca varul şi târând o coasă după ea. Te întreabă rânjind: divorţezi? Capitulezi de la viaţă? Îmbraci pioasă haina martirei ispăşind păcatul original? Sau?

De cele mai multe ori, alegi divorţul pentru că în ring confunzi personajele şi te trezeşti boxându-te la greu cu cel cu care intrasei  alături în paşi de vals sau de tango. Toţi cei care gustăm viaţa din ring avem momentul acestei alegeri. Continui să te loveşti reciproc cu cel cu care până dăunăzi te iubeai? Capitulezi şi dai bir cu fugiţii?

M-am aşezat jos, înainte să păşesc în lumea atât de puţin muzicală şi din care nimeni nu face videoclipuri faimoase: acea a divorţului. Am stat jos, pe bordura rece de la margine de suflet, preţ de trei, patru luni de zile. Acolo, în timp şi linişte, am priceput că mutând reflectorul de la pumnii încasaţi de la el la pumnii daţi de mine lui, mi-am zis că ar trebui să încerc, aşa, ca pentru mine, să-mi cresc necrescutul şi amărâtul de copil din suflet care în focul crizei dă cu pumnii şi se trânteşte pe jos, altceva neştiind să facă. Aşa că am pus un steag alb şi am anunţat pauză, schimbând iute ringul cu o creşă. M-am mutat cu sufletul în locul în care puteam să cresc micuţul din mine în linişte. Mai întâi, am făcut curat. Copiii mici au risc major de îmbolnăvire dacă există mizerii ascunse prin debarale, pe sub colţuri de covoare, bucăţi din tine îngropate odată cu relaţii aruncate în groapa uitării. Dureri la care nu le-ai dat drumul de frică să nu pierzi ceva.

Când am ieşit, mai apoi, cu micuţul la aer, să-l învăţ să meargă pe bicicletă, mare mi-a fost bucuria să văd cum florile erau mai viu colorate, îngrijorările nu mai apăsau, certurile nu mai izbucneau, pentru că era tratat proactiv motivul, păsările cântau mai cu foc, iar în ringul căsniciei nu mai stătea nimeni cu pumnul în aer. Atunci, ispita a fost mare, să las lucrurile până acolo făcute şi să plec pentru puţin, în concediu, în Tenerife. Un gând însă m-a trimis înapoi să îi dau lapte concentrat copilului acela rămas mic, că cine ştie ce vremuri mai vin şi i-ar prinde bine să îl găsească iarna mai mărişor.

A fost bun gândul, căci iarna era chiar după colţ. Urma să zbor aproape, peste garduri, pe lângă gong, într-un ring de care ar fugi oricine .

Îmi aduc aminte că mi se făcea pielea extrem de asemănătoare pielii de găină când vedeam fotografii ale unor copii supuşi tratamentului de chimioterapie, cu căpşoarele dezvelite de păr şi făţuca străvezie şi umflată de la cortizon . Mă scuturam ca de un groaznic coşmar din crucea nopţii.

Azi, mângâi şi sărut capul frumos, şi rotund, şi lipsit de păr în acest moment, al fiicei mele de şase ani.

Am văzut-o agonizând cu tumora sângerând în burtică, am stat lângă ea zi şi noapte, nu ca o arătare luată de val, ci ca o mână caldă, în noaptea înfrigurată. Am plâns până mi s-au uscat lacrimile, am acceptat realitatea cu tot ce presupune sau ar putea presupune ea şi mi-am pus mănuşile. Bătuse deja gongul. Acum nu mai era timp de crescut necrescuţi, nu mai era timp de nimic altceva. Nici măcar de îngrijorări şi zbateri fără sens. Am văzut cât de bine îmi prinde să fiu om mare, să-mi canalizez fiecare brumă de energie unde trebuie, să nu mă frământ de lucruri pentru care eu nu pot face nimic.

Am fost pentru ea veghetor, bucătar, farmacist naturist, clown, pictor, soră , păpuşar, sac de box, pernă de adormit, şerveţel de şters nasul de plâns, enciclopedie de răspuns la întrebări grele şi dureroase. Am fost lângă ea când s-a maturizat brusc, într-o noapte, într-un salon de terapie intensivă, am fost profesor de gimnastică după operaţie, am fost mamă şi am mers cu ea la serbarea de început de clasa întâi. Clasă care pentru ea a început doar teoretic . Nu am amânat-o de la şcoală, nu am expus-o forţat societăţii, dar nici nu am înfăşurat-o în ştergare când am simţit-o că poate să meargă între oameni, chiar şi acum, în stadiul de diferită de majoritatea. Am acceptat un tratament de chimiotarapie înfricoşător de puternic şi de lung. Tocmai pentru că am intrat cu ea în ringul ei de luptă cu cancerul . Am intrat şi am măsurat adversarul din ochi. Am ştiut atunci că împotriva unuia antrenat şi agresiv lupţi cu strategie adecvată. N-am obosit să-i contorizez leucocitele încercând să-i ajut corpul cu hrana sănătoasă, până într-acolo încât i-am dat chiar şi lapte de bebeluşi în loc de cel normal, ştiind că ar ajuta-o mai mult.

Şi acum, mă detaşez în răstimpuri de mine însămi şi mă uit de pe margine, prin ochii celor apropiaţi care ştiu zilnic de noi sau pur şi simplu din propria oglindă. Şi-i văd zâmbetul curat şi vesel şi corpul lipsit de dureri, şi-o văd cum amestecă acuarele pe nesfârşite hârtii, numai în culori vesele. O văd cum se joacă de-a doctoriţa oncolog şi recomandă părinţilor să le dea copiilor bolnavi, pe lângă chimioterapie, şi mâncare sănătoasă, dar mai ales faimosul suc roşu închis. Se joacă însă ore în şir ca şi cum n-ar avea nimic, jocuri ca nişte poveşti întregi, din lumea ei şi a fratelui ei.

 Mă întreb de ce îi este viaţa atât de normală, chiar dacă e “împodobită” cu o boală cruntă. De ce are puterea să lupte? Şi să râdă în hohote?

Pentru că numai un adult în toată puterea cuvântului poate să crească la rându-i odraslele aduse pe lume. Puterea de a te privi aşa cum eşti, de a-ţi admite limitele şi de a-ţi creşte părţile emoţionale rămase mici este un fel eficient de a te lua la trântă cu viaţa.

Afară este o toamnă caldă şi colorată . Un vânticel se joacă prin frunze, purtându-le în vârtejuri mici. Îi simt mirosul prin geam, îi văd culoarea prin vis… este cea mai frumoasă toamna. Prin perdeaua de rouă a ochilor, acoperiţi cu draperia bucuriei, văd culorile fructelor coapte şi simt aroma gutuilor pufoase. Sunt mai galbene ca oricând.

***

Pe Alm, cu tulburatoarea ei poveste de viaţă, o mai puteţi citi şi aici.

28 Sep 2011 Daca te iubesti pe tine insuti, poti iubi cu-adevarat
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 32 Comments

Text de psiholog Mona Georgescu

In general, se tine cont de indemnul „Iubeste-ti aproapele”, dar indemnul de a ne iubi pe noi insine, inainte de a-i iubi pe cei din jur, nu ni-l da nimeni.

De obicei, se presupune ca, in masura in care ma iubesc pe mine insami, nu ii iubesc pe altii. Este o prejudecata pe care am dobandit-o prin educatie si este extinsa la nivelul intregii societati,  cu foarte putine exceptii. Despre iubirea de sine nu imi amintesc sa ne fi invatat familia, scoala, societatea, in general. Cu toate ca auzim acea voce interioara care ne spune ca suntem demni de iubire si de respect, totusi nu stim daca o decodificam corect si cat de mult trebuie sa ii urmam indemnul.

Carentele acestei iubiri de sine sunt dificil de compensat, ne afecteaza deciziile, amprenteaza relatiile deficitare pe care le avem, indreptandu-le spre esec sau spre conflict.

 

Iubire de sine, egoism si altruism

Egoistul nu se iubeste pe sine prea mult, ci prea putin, ba chiar se uraste pe sine, desi pare preocupat de sine insusi. Egoistul se intereseaza numai de el insusi, vrea totul pentru el, simte placerea maxima numai cand primeste sau ia, nu atunci cand trebuie sa ofere.

Egoistul nu intelege semnificatia lui „a darui” si este interesat de lumea exterioara doar in masura in care poate sa obtina ceva. Chiar si atunci cand preocuparile pentru altii sunt manifeste, de fapt egoistul simte un grad inalt de ostilitate fata de obiectul preocuparilor sale si vrea sa compenseze aceasta ostilitate print acest altruism.

Altruistul nu vrea nimic pentru el, totul este pentru altii, se mandreste cu acest comportament si mod de gandire si totusi este nefericit si are relatii nesatisfacatoare cu cei din jur. Practica psihanalitica arata faptul ca altruismul este un simptom printre altele: o persoana sufera de aceasta paralizie a capacitatii dea iubi sau de a se bucura de ceva,  este cuprinsa de sentimente de ostilitate, iar  masca altruismului ascunde de fapt un mare egoism.

Cum iti dai seama ca esti victima unei persoane „altruiste”?

In relatia cu o astfel de persoana, esti anxios, tensionat, te temi de dezaprobarea ei  si incerci sa te ridici la inaltimea pretentiilor sale. Desi nu cunosti aceasta ostilitate indreptata catre tine de catre altruist, o simti; simti ca nu poti sa gresesti fata de aceasta persoana altruista, te simti obligat sa nu o dezamagesti, iti pui singur pe umeri un mandat al omului supus. Supus cui, de fapt? Egoismului din spatele mastii altruistului.

Iubire de sine si narcisism

Sigmund Freud, parintele psihanalizei,  punea pe aceasi pozitie iubirea de sine cu narcisismul,  cu intoarcerea propriului libido catre tine insuti. Freud se gandeste la situatia originara dintre mama si copil: doua obiecte, fiecare dintre ele primind o parte a investitiei libidinale a copilului. Narcisicul iubeste ceea ce este el insusi, ceea ce a fost el insusi, ceea ce ar vrea sa fie sau persoana care a fost o parte din sine insusi.

Narcisimul are legatura cu dezvoltarea umana  timpurie, iar Freud, parintele psihanalizei, spunea ca daca revii la stadiile timpurii de dezvoltare, esti incapabil de iubire. Din perspectiva sa si a epocii sale, iubirea si iubirea de sine se exclud reciproc: cu cat mai mult este din una, cu atat mai putin va fi din cealalta.

Freud nu a putut sa inteleaga iubirea dincolo de aspectul instinctelor.

Instrainarea de sine si de ceilalti traita de narcisic este insotită nu doar de “iubirea imaginii de sine”, ci si de  stari de anxietate, pe care narcisicul si le estompeaza prin supraevaluarea si cautarea succeselor si gratificarilor in tot ceea ce  face. De asemenea, orice mic esec are un puternic ecou in sine, destramand fantasma imaginii de sine in care traieste un narcisic.

Psihanalista Karen Horney afirma ca “narcisicul se alege pe sine ca obiect al iubirii sale nu pentru ca nu ii iubeste sau pentru ca ii uraste pe ceilalti, ci pentru ca se cauta pe sine in ceilalti.”

Iubirea de sine – ce presupune?

Intrucat se considera a fi o virtute faptul de a-i iubi pe cei din jur, si  a te iubi pe tine insati/insuti ar trebui sa fie o virtute, intrucat si tu esti o fiinta umana.  Cu atat mai mult cu cat si noi insine suntem obiectul propriilor sentimente si atitudini. Atitudinea fata de noi insine si fata de cei din jur nu trebuie sa se opuna una alteia, ba chiar o atitudine plina de iubire fata de ei insisi se va simti la cei capabili de iubire pentru cei din jur.

Pretuire de sine, grija, respect, responsabilitate si cunoastere – toate aceste aspecte sunt interdependente si se regasesc la persoana matura emotional, care a renuntat la visele narcisiste de omnipotenta si a carei smerenie are ca baza propria forta interioara.

Pretuirea de sine – cu cat de pretuiesti pe tine mai mult, cu atat mai mult descoperi ca ai ceva de dat si celorlalti.

Cand te uiti la tine, intreaba-te “Ce ar iubi altcineva la mine?” Singurul raspuns ar trebui sa fie “Pe mine insami/insumi.”

Cei care dau un astfel de raspuns sunt cei care pun pret pe ceea ce sunt, nu pe ceea ce fac. Faptele noastre bune sunt  limitate, se termina undeva si, evaluandu-ne doar in acest mod, limitam scopul iubirii la “a face”. De obicei, oamenii care se apreciaza pe ei si pe cei din jur mai mult prin ceea ce fac sunt cei care sunt marcati emotional.

Educatia occidentala induce iluzia conform careia, cu cat ceva este mai palpabil,  mai tangibil, cu atat ne va satisface mai mult si vom avea mai multa incredere. Insa iubirea este abstracta – cu toate acestea, cercetarile stiintifice confirma ca este la fel de puternica si poate mai eficienta decat medicina – atat cand exista, dar si atunci cand lipseste. Cu cat avem mai multa grija si  mai mult respect fata de propria persoana si  cu cat manifestam mai multa responsabilitate si mai multa cunoastere fata de noi insine, cu atat mai mult vom putea sa manifestam aceste aspecte si fata de cei din jurul nostru, mai ales intr-o relatie de iubire.

Grija este un aspect al iubirii fata de cel iubit si se poate exemplifica prin iubirea mamei pentru copilul sau. Si ne impresioneaza de fiecare data aceste dovezi care par a se desfasura – cu unele exceptii – intr-un firesc al lor. Sau iubirea pentru flori sau necuvantatoare. Nu putem afirma ca le iubim, daca nu le ingrijim. Cand lipseste „grija activa”, lipseste iubirea.

Grija implica responsabilitate, dar nu ca datorie, nu ca ceva impus de exterior, pentru ca responsabilitatea, in adevaratul sens, este un act voluntar, este un raspuns la nevoile unei fiinte umane. In exemplul mamei care isi iubeste copilul, aceasta responsabilitate se refera in primul rand la grija pentru nevoile fizice ale copilului, iar intr-o relatie matura, se refera in primul rand la nevoile emotionale ale celui de langa noi.

Pentru ca responsabilitatea sa nu degenereze in dominatie si posesivitate, trebuie sa existe un al treilea aspect: respectul. Radacina acestui cuvant este „respicere” si semnifica „a privi la”, adica acea capacitate de a vedea persoana asa cum este ea si de a fi constient de individualitatea sa. Respectul nu are nicio legatura cu frica sau cu veneratia, insa presupune preocuparea ca aceasta persoana sa se dezvolte si sa creasca pentru propriul sau bine, pe propria sa cale.

In relatia de iubire, te simti una cu aceasta persoana iubita asa cum este ea, nu asa cum ai vrea tu sa fie. Respectul este posibil doar daca eu mi-am castigat independenta fara sa manifest nevoia de a domina sau exploata. Fundatia acestui tip de respect este libertatea.

Francezii obisnuiesc sa spuna”L’amour est l’enfant de la liberte” –  „iubirea este copilul libertatii”.

„Fara libertate, este ca si cum ai incerca sa zbori pe cer cu o singura aripa. Unii oameni dispun de aripa iubirii, iar altii de cea a libertatii. Nici unul nu reuseste insa sa zboare. Ca sa zbori, ai nevoie de ambele aripi.” (Osho)

Dar cum poti respecta o persoana fara sa o cunosti?

Grija si responsabilitatea sunt conduse de taina cunoasterii, care la randul ei are in spate un alt aspect important: preocuparea. Cunoasterea, ca aspect fundamental al iubirii, este o cunoastere care patrunde in profunzimea lucrurilor. Este posibila numai daca poti depasi nivelul preocuparii pentru propria persoana si il poti astfel vedea pe cel de langa tine, poti sa incerci sa ii „dezlegi” taina.

Este greu sa ajungi la acest nivel, in masura in care pe tine insati afirmi ca te cunosti si  realitatea arata altceva. Cunoasterea atenta, nu prin control, sadism sau manipulare, nu prin dominare, forta sau distrugere, ci cunoasterea prin iubire. Taina cunoasterii prin iubire este insasi trairea in relationare, comuniune si in unime, dincolo de relatie,  comunicare si unire.

<<Continua sa-l cercetezi si sa-l cauti pe celalalt, descoperind noi mijloace de a fi unul cu celalalt. Fiecare om este un mister intr-atat de infinit, de incomensurabil, incat nu este posibil sa poti spune vreodata:  “Am cunoscut-o” sau “L-am cunoscut”. Cel mult, poti spune: “Mi-am dat toata silinta, insa misterul ramane mister.”>> (Osho )

Doar in relationare, comuniune si unire, iubirea ne da raspunsurile pe care le cautam, ne descoperim si  descoperim omul de langa noi. Pana nu vom rezolva lucrurile in interiorul nostru, nu vom putea dezlega aceasta taina a noastra si a celor de langa noi.

„Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste universul” este indemnul oracolului din Delphi. Cand nu te cunosti pe tine insuti si esti intr-o stare de confuzie, cand nu stii cine esti, cum ai putea sa crezi ca il cunosti pe cel de langa tine?

“Iubirea nu se naste in voi decat daca deveniti un cerc perfect: un intreg multumindu-se cu sine.
Atunci iubiţi tot ceea ce vine spre voi.” (Osho)

Te poti cunoaste prin meditatie, astfel incat iubirea sa nu devina  un motiv de suferinta. Dupa o existenta meditativa care iti va da ocazia sa te cunosti si sa inveti cu adevarat sa traiesti singur, sa te bucuri de existenta fara niciun motiv exterior, vei putea sa intelegi sensul vietii  alaturi de altcineva.

Iubirea iti arata cine esti si unde te afli, te ajuta sa devii constient de haosul si de confuzia din viata ta. Iubirea iti arata unde sunt problemele ce trebuie rezolvate, pentru ca pana acum le-ai neglijat.

„Fara iubire, omul nu isi constientizeaza problemele. Asta nu inseamna ca si le-a rezolvat. Daca nu ai la dispozitie o oglinda, nu inseamna ca nu mai ai o fata.” (Osho)

Pe masura ce privesti atent in oglinda, incepi  sa cresti, incepi sa iti desenezi „cercul interior” si sa intelegi ca nu iubirea creeaza problemele, ci ego-ul. Cavantul „ iubire” nu spune, din pacate, prea multe, insa ne indica directia corecta. Cred ca aceasta directie corecta are legatura in primul rand cu sufletul, mai putin cu sexul si cu corpul.

Cand o relatie te ajuta sa iti vezi chipul real, atunci este o relatie spirituala, careia iubirea ii imprima puritatea, frumusetea si sfintenia ei. Sensul unei relatii este, de asemenea, sa iti ajuti partenerul sa se cunoasca, sa isi dea jos „mastile”, sa fie real, sa ai o relatie de impartasire, in care libertatea si independenta sunt reciproc respectate.

Cand „iubirea” te determina sa pui cat mai multe masti, este doar (inca) o legatura in afara evolutiei tale spirituale. Cand mastile,  ipocrizia si conditionarile fiecaruia incep sa fie recunoscute, integrate, acceptate si sa se dizolve intr-o relatie de iubire, cand vindecarea copilului interior incepe sa se  faca simtita,  atunci esti pe drumul cel bun, aceasta este relatia unui cuplu care evolueaza spiritual.

“Oamenii cu adevarat constienti sunt oameni iubitori. Ei au renuntat la imaginile de sine si au riscat o privire dincolo de masca. Astfel, si-au descoperit tot mai mult adevaratul Sine, pe care au inceput sa-l iubeasca. Iar aceasta iubire radiaza si spre altii.” (Peter Michael Dieckmann)

Iubeste-te pe tine insuti – doar astfel vei  iubi cu adevarat!

***

Pe Mona Georgescu, psiholog, o mai puteti citi la adresa minunemica.ro,  site de evolutie psiho-spirituala si dezvoltare personala.