Archive for the Category ◊ Uncategorized ◊

22 Dec 2011 Din suflet, pentru sufletul lui Moş Crăciun
 |  Category: Uncategorized  | Tags:  | 13 Comments

Text trimis de Andra Petcu, locul I la concursul Boncafe “Scrisoare pentru Moş Crăciun”

Îţi scriu astăzi aşa cum n-am făcut-o niciodată. Şi nu pentru că n-aş fi crezut în tine, ci pentru că mai mereu, până acum, n-am avut curajul să-ţi cer tot ceea ce-mi doresc. Din teama de-a nu mă crede lacomă!  Dar cum încerc să învăţ să mă tem tot mai puţin, iată unul dintre rezultate: îţi scriu astăzi ca unui Dumnezeu, căci ştiu că în desaga ta încap toate darurile pe care Cerul le lasă pentru mine şi pentru semenii mei.

Îţi scriu astăzi cu mai multă credinţă şi mai multă înţelepciune decât până acum, pentru că anul trecut mi-ai adus ce mi-am dorit, fără să-ţi scriu. Şi pentru că n-am apucat să-ţi mulţumesc încă pentru asta. Da, cu gândul am făcut-o, dar nu negru pe alb. Şi totuşi, cred că m-ai auzit, aşa e?

Îţi scriu astăzi aşa cum îmi scriu mie, aproape în fiecare seară, ca să învăţ din zi în zi arta de a trăi.

Iartă-mă că nu pot fi mai concisă, dar acum, când mi-am făcut curaj să-ţi vorbesc, simt că nu mă pot rezuma doar la câteva dorinţe şi atât. Cred că mi-aş dori un adevărat dialog cu tine. Aşa cum mi-aş dori să-l pot vedea iar pe bunicul, pe care n-am apucat să-l văd cu ochii deschişi, înainte să plece pentru totdeauna şi pe care l-am visat multă vreme apoi, vorbindu-mi.

Şi aşa cum aş vrea să pot vorbi şi cu celălalt bunic şi cu bunica, pe care n-am apucat să-i cunosc niciodată, dar de care simt că mi-e dor, doar când mă uit la ochii lor în poze. Aşa că, te rog, ca o primă dorinţă: roagă-L  şi tu pe Dumnezeu să aibă grijă  de bunica ce mi-a mai rămas, să o putem face fericită atât cât ne lasă El să o mai avem alături!

Vreau apoi să-i ceri îngăduinţă Cerului pentru mama şi tata. Să mi-i lase aproape multă vreme, dar mai ales să-mi dea capacitatea continuă de a le întoarce cum se cuvine toate sacrificiile, toată lupta asta pentru unica lor raţiune de a trăi, copiii. Îţi mulţumesc pentru că anul trecut am împărţit cu ei una dintre cele mai calde seri de Crăciun din viaţa mea!

Pentru frăţiorul meu, vreau curaj şi perseverenţă. Curaj de-a crede în visul pentru care eu, uneori, poate n-am luptat destul, dar asta nu înseamnă că am renunţat. Şi perseverenţă pentru a-l realiza.  Dincolo de asta,  calităţile lui sunt cele ce-l vor împinge spre succes. Iar pentru fraţii mei mai mari, vreau putere de-a depăşi orice obstacol, pentru a fi împliniţi cu vieţile pe care şi le-au conturat.  Şi să treacă oceanul cât mai curând, ca să-l vadă iar pe tata!

Pentru prietenii mei buni şi ceilalţi apropiaţi iţi cer bunăvoinţă şi iertare. Vorbesc pentru ei şi sper să nu mi-o ia în nume de rău; ştiu că unii mă iubesc atât de frumos, chiar şi de la distanţă, însă uneori poate că nu ma iartă uşor pentru duritatea cu care îi critic. Dar, să ştii, sunt dură cu oamenii pe care îi iubesc cel mai mult. Şi-mi place să-i pot ajuta, nu să-i linguşesc. Aşa că, adu-le puterea să mă ierte atunci când greşesc şi nu mă pot înţelege, atunci când vorbesc prea mult şi devin pisăloagă, atunci când renunţ tocmai pentru a-i trezi, atunci când tac, pentru a evita să-i judec.

Pentru colegi, amici şi oameni pe care-i văd zilnic pe stradă, unii mai grăbiţi, încruntaţi şi agitaţi, alţii mai zâmbitori şi voioşi, îţi cer solidaritate şi compasiune. Capacitate de-a realiza ceea ce au şi ambiţie pentru a valorifica resursele. Şi toate astea pentru a nu se mai învrăjbi, pentru a nu se mai privi cu invidie unii pe alţii, a nu se mai ruina afectiv din setea de putere, a nu se mai uita în ograda celuilalt înainte să se îngrijească de curtea lor.  Solidaritate şi compasiune faţă de semeni şi faţă de natura însăşi, faţă de vietăţile cu care împart Pământul.  Ambiţie pusă în slujba frumosului, a creaţiei, nu a distrugerii.

Moşule, nu te-am plictisit, nu-i aşa? Gata, am ajuns acum la punctul final: eu.

Îmi doresc să-mi aduci DARUL de mai sus. Împlinirea dorinţelor acestea sunt darul potrivit pentru mine. Ştiu că nu e simplu, ştiu că sună  utopic şi că mulţi m-ar condamna de idealism, însă nu-i aşa că tu mă înţelegi?  Te rog, nu-mi spune că sunt prea lacomă, că-ţi cer atât de mult! Ştiu că în desaga ta magică pot încăpea toate visurile omenirii.  Numai că oamenii uită să viseze şi să creadă ca pot împlini ceea ce doresc, cu putere divină şi strădanie proprie.  Şi uită şi că pot fi darnici nu doar de Crăciun. Şi că-şi pot deschide inima nu doar de Crăciun. Şi că pot fi uniţi nu doar de Crăciun. Şi că pot exersa umilinţa nu doar de Crăciun.  Chiar şi eu mai uit uneori…

De aceea îţi scriu astăzi ca unui Dumnezeu , cu mai multă credinţă şi mai multă înţelepciune decât până acum, dar cu dorinţa de a nu înceta niciodată să cresc şi să învăţ calităţile unui OM. Cu dorinţa de a fi capabilă să-mi cunosc menirea şi să fac ceea ce trebuie pentru a o împlini. Şi cu credinţa că voi reuşi, dacă am suficient de multă determinare şi curaj! 

Şi dacă nu crezi că am fost suficient de cuminte până acum, şi că dorinţa mea e prea mare, voi înţelege că pentru darurile de calitate e cazul să muncesc pe măsură. Voi avea răbdare să cresc şi poate că voi fi  şi eu Moş Craciun pentru tot mai multe suflete, fără să am pretenţia de a te egala. Dar totuşi, te rog, cere-i şi tu Cerului să-mi păzească OAMENII şi sufletul, atunci când eu singură nu reuşesc să o fac!

15 Dec 2011 Scrisoare de Crăciun
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 13 Comments

Text trimis de VirtualKid, locul II la concursul Boncafe “Scrisoare pentru Moş Crăciun”

A fost o seară, demult, cu zăpada privită de după gutuia din fereastră, cea care așteptând învelită în hârtie se pârguia, în sfârșit, lângă sticla ieftină care oprea gerul să se reverse în casă. Toate, dar toate, își păstrau rosturile și prevesteau tihna și emoțiile venite din poveștile bunicilor de peste an. Aburii diverselor miroase se amestecau cu dogoarea sobei încinse. Și trosnea, trosnea, încet, dar sacadat. Priveam spre turtele cu nucă și nu simțeam nevoia să gustăm, așa cum nici la porcăriile înșirate pe masă nu ne era gândul. Eram la sfârșitul postului, iar teama că am fi putut să-l supărăm pe Moș în chiar ultima zi ne îngheța aproape complet simțurile, le contopeam într-o singură dorință, aproape arzătoare: să nu ratăm momentul în care avea să vină Moș Crăciun. Știam din povești că vine pe furiș, stă puțin, pleacă la fel de fulgerător cum sosește tocmai ca să nu-l vadă nimeni, însă noi, copiii, eram convinși că trebuie să încercăm. Altfel, ce rost mai aveau bunătățurile bunicii, bundița nouă și căciulița cu canafi? La ce mai foloseau coronița cu globuri din nuci vopsite, și lumânările colorate, și plăcinta cu bostan, și atâtea altele?…. De ce s-a mai scos războiul de țesut din odaia pavoazată cu scoarțe de lână contrastând cu varul proaspăt al pereților spoiţi de sărbătoare? A fost o seară în care ar fi trebuit să rupem troianul către neamurile noastre din sat, să le colindăm și să le ducem vestea nașterii, să ne burdușim buzunarele cu nuci, prăsade și covrigi. Bunica ne învățase câteva cântece pline de liniștea unor gânduri cu iz bisericesc și ne spunea că astea sunt rosturile, că este vremea unor bucurii pe care să le împărtășim cu toți cei din jurul nostru, dar mai ales cu cei din stirpea noastră. Ne vorbea despre bucurie cu lacrimi în ochi, iar noi nu reușeam să înțelegem tăcerile tuturor celor adunați în odaie.

Așa a fost acea seară de demult, în care Ajunul Crăciunului a prins familia noastră între două vești: nașterea Domnului stătea să se întâmple din clipă în clipă, însă bucuria aceasta contrasta șocant de concret cu vestea așezării între drepți a unui alt moș, unul pe care nu era nevoie să-l pândim niciodată și care dădea mereu genunchiul lui pentru tihna necesară ascultării unei povești.

Peste ani, cântărind altfel întâmplările, mi-am pus tot mai diferit întrebarea copilului cu bundiță și căciulă cu canafi. Și cu cât trec mai mulți ani îmi este tot mai greu să răspund care dintre cei doi moși aparține fiecărei povești în parte. La fel ca într-o fotografie făcută contre-jour, numai contururile mai lasă șansa unei palide sugestii de răspuns: doi moși hâtri s-au vorbit și le-au încurcat poveștile nepoților, pentru totdeauna.

09 Dec 2011 Dragă Moşule,

Text trimis de Kevin, locul III la concursul Boncafe “Scrisoare pentru Moş Crăciun“.

Încep prin a-ţi spune că îmi pare rău. Îmi pare rău că timpul m-a schimbat, mi-a luat copilăria dulce căreia îi duc aşa tare dorul. Tot ce s-a întâmplat în atâţia ani pe care i-am trăit m-a maturizat şi toate astea m-au făcut să nu mai cred în tine, Moşule. Şi îmi pare rău pentru asta, pari a fi aşa un om bun în poveşti, dar, vezi tu… eu nu mai cred în toate. Totuşi, îţi scriu ca să mai simt măcar o dată ce-am simţit când n-aveam griji, când tu erai eroul meu de fiecare dată când Crăciunul îmi bătea la uşă, când “îmi aduceai” dulciuri şi jocuri care păreau să-mi facă lumea atât de minunată.

Sper în continuu, de asta am un motiv în plus pentru care îmi voi pune gândurile aici. Poate părţi din tine există, poate când îmi voi spune dorinţele cineva o să le audă şi va fi mai bine pe viitor.

E mult ce-ţi cer, e adevărat, îmi cer scuze pentru asta, dar tu pari singurul căruia îi pot spune tot ce simt, căci nu mai am prea multă credinţă în lumea asta.

Aş vrea o lume diferită, cu toţi visăm la asta în felul nostru, ştiu, dar eu vreau ceva special. Vreau ca oamenii să observe frumuseţea vieţii, vreau să aibă toţi timp să privească cât de frumoasă e natura, cât de frumoase sunt stele, felinarele ce luminează noaptea străzile, culorile din noapte, florile, iubirea, fericirea, soarele, apa, zăpada, păsările călătoare… Toate chestile mărunte vreau ca toţi să le observe. Să fie mai mult timp pentru fiecare om de pe pământ. Aş vrea tare mult să nu se mai facă diferenţe între oameni, pentru că toţi suntem la fel, ceea ce ne schimbă e gândirea, nu culoarea, înălţimea, frumuseţea, banii sau orice altceva ce pare diferit fizic sau exprimat în simple hărţi. Nu ne naştem cu răutate, trăim şi-o dobândim în timp, fiecare om are dreptul la o viaţa mult mai bună. Te rog, încearcă să schimbi ceva.

Eu am plâns pentru răutatea lumii, am plâns, căci nimeni nu mai observă ce-i frumos şi ce contează în viaţă. Acum, cu lacrimi în ochi îţi scriu moşule, conştientul îmi spune că e imposibil ce-ţi cer şi de aceea mi-am pierdut credinţa.

Mult timp am crezut că pot schimba chiar eu ceva, dar eu sunt doar un om, iar oamenii în oameni au pierdut speranţa. Dăruieşte-le-o înapoi!

Vreau ca oamenii să cunoască iubirea exact aşa cum am făcut-o eu, dar, te rog, nu îi lăsa să sufere din iubire, nimeni nu merită asta. Dă-le alte motive să fie nefericiţi, ca să se bucure când au fericire, dar nu-i răni în dragoste, e cel mai frumos sentiment de pe tot pământul, nu vrea să-şi piardă speranţa în ea.

Violenţa, ce poţi rezolva cu ea? Absolut nimic. Ia-le oamenilor dorinţa de a lovi – o cicatricie, un os rupt, o vânătaie se vindecă repede, dar nu şi sufletul rănit prin aceste fapte ilogice. Dăruieşte mai multă bunătate în inimi şi mai mult timp. Te rog!

Sigur nu am exprimat bine ce am în minte doar prin cuvintele acestea, de aceea te mai rog încă un lucru: poţi oare să intri în mintea mea? Să vezi ce văd şi eu? Dacă da, fă asta, te rog… Simte şi tu ce simt şi eu şi poate aşa vei înţelege. Mulţumesc pentru că m-ai ascultat, bătrâne, acum te las şi mă duc în lumea mea, acolo unde pot visa că tot ce ţi-am spus şi mult mai multe pot deveni realitate!

26 Nov 2011 Concurs! Scrisoare pentru Moş Crăciun

Dragelor şi dragilor, dacă v-aţi întrebat de ce n-a apărut un text nou pe Oaspete săptămâna asta, acum e momentul dezlegării misterului: pentru că se pune, în premieră, de-un concurs la care vă invit să participaţi indiferent dacă aveţi blog sau nu.

După cum puteţi observa şi în titlul acestei postări, tema este de sezon  şi, deşi nu m-a dus capul să găsesc o formulare mai originală, am pretenţia de la cei care participă la concurs să fie peste măsură de inventivi.

Iată despre ce este vorba: până pe data de 4 decembrie aştept de la voi misive emoţionante, amuzante, şocante, sensibile  – cum vreţi voi să fie, numai banale nu – prin care să-i comunicaţi Moşului cam ce vă doriţi de la dumnealui. Ce aşteptări aveţi de la noul an şi de la toţi anii către care privim. Cu ce credeţi că meritaţi să vă cadorisească destinul cu ocazia Crăciunului ce va să vină şi a tuturor Craciunurilor pe care le veţi trăi.

E deci timp berechet să scrieţi cât mai cu talent şi mai convingător şi să trimiteţi scrisoarea pe adresa alina_sonice@gmx.net

Sau, daca aveţi blog, să postaţi compoziţia pe blogul propriu şi să trimiteţi pe adresa de mai sus link către textul respectiv.

Inutil să adaug că mă aştept să vă chinuie talentul rău de tot şi să primesc texte excelente.

Cele mai frumoase trei scrisori către Moş Crăciun vor fi publicate pe Oaspetele Boncafe în zilele de 8, 15 şi 22 decembrie. Semnatarii textelor câştigătoare vor primi drept premiu cartea mea, iar ocupantul locului I (al cărui text va fi publicat pe Oaspete cu trei zile înainte de Crăciun) va primi, pe lângă carte, un parfum „Comme une evidence” (50 ml) de la Yves Rocher.

Juriul acestui concurs este format din deţinătoarele blogurilor Boncafe: Luminiţa Iliescu, Nuami Dinescu, Nouria Nouri, Cora Manole şi subsemnata.

Aşteptăm cu drag şi nerăbdare creaţiile voastre! Nu ne interesează cine ne scrie, ci cum scrie, deci puteţi semna cu pseudonim, însă va trebui ca premianţii să-mi dezvăluie în particular şi identitatea, şi adresa lor poştală, pentru a le putea trimite premiul. Succes!

Alina Grozea

17 Nov 2011 Încercări şi ispite

Text de Alexandra Bohan

Mă expun zilnic, cu bună ştiinţă şi cu măiestria neprefăcută a celor care nu prea ştiu cum merg lucrurile în lume, mai tuturor ispitelor vremii. Şi, înainte de a cântări cu priviri suspicioase capacitatea celorlalţi de-a ceda sau de a rezista eroic în faţa tentaţiilor arătoase şi cochete, mă străduiesc, pe cât posibil, să-mi depăşesc vechile performanţe şi recorduri. Şi abţineri.

Înghit în sec atunci când privirea mi se opreşte, mi se lipeşte, mai bine zis, de munţi de zahăr şi calorii duşmănoase aşezate voluntar în vitrine sticloase întru pierzania celor slabi de înger şi reflexe salivatoare. Îmi feresc cu delicateţe nasul, atunci când capul meu întâlneşte mirosuri îmbietoare, mirosuri ispititoare, mirosuri amăgitoare pentru stomac, inimă şi buzunar. Îmi muşc buzele atunci când, dintr-un puternic simţ al dreptăţii, simt că ar fi cazul să intervin, să expun teorii, să exemplific contra-argumentând ipoteze strâmbe, ca să nu tulbur liniştea şi pacea auditoriului, precum şi ideile muncite ale vorbitorului. Şi mai închid ochii, fac cale întoarsă şi fug, atunci când mă simt “atacată” de (ne)şanse cărora nu ştiu cum să le rezist, cum să le fac faţă.

Desigur, cum e de aşteptat, nu-mi iese întotdeauna. Când nervii mei întinşi la maxim dictează revolte vulcanice, dau buzna în cofetării prea pudrate de zahăr, în fast-food-uri prea intoxicate cu chimicale şi-n alţi mieji de ispită profundă, fără să mă mai gândesc la ce e bine şi ce-i rău, la ce e permis şi la ce e, fireşte, interzis cu bună ştiinţă. Mă scutur de reguli care încep cu “nu” şi continuă, armonios, cu enumerări dureros de interminabile şi, pentru o clipă scurtă, prea scurtă, domolesc pupile care se supradilată şi mă las pradă unor dulci răzbunări a căror satisfacţie nu durează, niciodată, prea mult.

Ştiu pe de rost vorba aceea conform căreia “cea mai bună cale de a rezista tentaţiei este să-i cedezi”. Am şi vândut-o, cu succes chiar, de câteva ori, unor oameni care mi-au dat dreptate, mai devreme sau mai târziu. Doar că, după ce-am greşit, aplicând cu succes şi fără să mă mai opun teoriei, după ce-am mâncat pe ascuns prea multă ciocolată, prea mulţi hamburgeri şi prea multe astfel de plăceri scurte, interzise şi strâmbe, un sentiment profund de vină m-a răvăşit, deseori, pe toată partea stângă, prioritară a inimii, otrăvindu-mă nemilos. Şi, apoi, cu toate ispitele convertite pe termen scurt în lucruri permise, n-am mai reuşit să mă dreg, să mă mai refac, să-mi mai revin la echilibrul de odinioară.

Calculez minuţios fiecare mişcare pe care urmează s-o fac. Mi se întâmplă să privesc suspicioasă orice intrus învelit în mistere şi enigme şi obişnuiesc să adresez câte o găleată de întrebări ajutătoare atunci când lucrurile nu-mi sunt pe deplin lămurite. Dar sunt şi eu om, şi calc strâmb atunci când momentele mele de slăbiciune îmi dictează următoarele mişcări din toţi aştrii, şi, sub ochii mei sechestraţi la domiciliu, simţuri se desfată, farfurii se golesc, iubiri se consumă şi pier, iar regretele de a doua zi se înmulţesc exponenţial şi considerabil.

***

Pe Alexandra Bohan o mai puteţi citi aici.

10 Nov 2011 Clipa aceasta eşti tu…
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 10 Comments

Text de Simona Barbu

Mult timp am trăit viața din cărți. Am căutat sfaturi, trasee, oameni mari care au reușit. Mult timp mi-am comparat radiografia sufletului cu cele ale oamenilor din jurul meu. Am fost diferită aproape tot timpul, dar de fiecare dată am avut senzaţia că nu mă încadrez în peisaj, că e ceva în neregulă. Mult timp am crezut că dacă voi avea grijă într-un fel sau altul, o să mă pot încadra într-un tipar de bună practică. Sau cum se zice prin bătrâni, să intru în rândul lumii, să îmi fac un rost.

Întâmplător sau mai degrabă neîntâmplător, nu m-am încadrat. Am alergat de la 15 ani după o relaţie stabilă. Am găsit cei mai nepotriviţi oameni momentelor respective. Am plâns pentru a înţelege, mai târziu, că nu poţi râde din tot sufletul fără să ştii ce înseamnă să adormi plângând. Am învăţat tot timpul foarte bine deşi în jurul meu copiii preferau să se joace sau să se distreze. Am lucrat în fiecare clipă la relaţia cu familia mea, când ceilalti îşi bârfeau părinţii şi se certau cu fraţii lor. Am scris când ceilalţi se uitau la televizor. Am citit când ceilalţi se distrau cu jocuri pe calculator.

Am plecat de acasă pentru a îmi găsi drumul tocmai atunci când a fost mai greu, când ceilalţi îmi spuneau că nu o să rezist. Am ales Istoria când ceilalţi spuneau că nu o să mă ajute în viitor. Am ales voluntariatul când pentru ceilalţi încă mai însemna muncă pentru fraieri, pe degeaba. Fără să îmi dau seama, am început să îmi dau seama că de fapt eu îmi desenez drumul. Că toată povestea aceea cu a fi în rândul lumii nu înseamnă doar clişeele – familie, casă, carieră (în orice ordine). Totul are legătură cu felul în care tu îţi vezi viaţa. Degeaba am citit cărţi motivaţionale şi am văzut The Secret, degeaba am văzut filme motivaţionale sau am citit despre oameni de succes. Până nu am înţeles că viaţa mea e fiecare clipă, că mâine e o altă poveste, că această secundă e cea mai importantă, nu am înţeles cât de bine îmi e cu mine. Şi nu e nimic mai fain decât să opreşti timpul în fiecare zi şi să priveşti cerul şi să îţi dai seama ce frumoasă e viaţa ta!

***

Pe Simona Barbu o mai puteţi citi aici.

02 Nov 2011 Isteria dietelor
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 4 Comments

Text trimis de Viorela Dobre

Oriunde intorci capul, oriunde privesti, invariabil te va lovi sceptrul unei noi metode de slabire, un regim minune care sa te ajute sa te transformi dintr-o scrofita intr-o zanita. Am avut asa: dieta cu carnuri si sunci, dieta cu orez si iaurt, dieta cu supa de varza, dieta Carmen Brumarica, cu iz de gura presei, Carmen Serban, cu adaos de muzica de party si ciorbita  a la grec, turc, arab si alte neamuri de vizigoti si ostrogoti care ne-au smantanit… oalele, plus dieta fetei aceleia lucioase, cu sani proeminenti si mai nou, cu multi copii! Toate, dar absolut toate aceste diete sunt hipocalorice, hipovitaminizante, hipoglicemice, arhihipo orice doriti dumneavoastra, deci total de nerecomandat pentru sanatatea corpului si a cerebelului, sa ne intelegem.

Acum cateva zile, vorbeam cu o prietena care mi-a comunicat, tare mandra de altfel, ca acum pot sa o caut linistita si sa ma afisez cu ea in oras, caci a slabit 5 kile in 3 zile!!! Cu noua ei dieta cu lamaie, apa si piper cayenne. A reusit sa faca furori, si evident ca are de gand sa continue chinul, ca sa intre in toate hainele de cand era liceana. Da, da, in jeansii aia din clasa a XIX-a, asta daca o vor mai tine carnitele tare, of of!

Dieta consta in apa cu lamaie si acel soi de piper, plus un pahar de apa cu sare dimineata. Brrrr! Daca nu regurgiteaza instantaneu, atunci sigur inteleg eficienta: dupa apa aia chiar nu iti mai vine sa mai mananci ceva toata ziua! Dar ea mananca, are un plan bine stabilit: limonada aia piperata, 3 litri zilieri, pepene rosu si multa dorinta de a isi etala noua silueta pe plaja. Eu i-am sugerat sa bea apa chioara, ca e mai sanatoasa, ea nu si nu, ca se simte prea chioara si nepicanta pentru modelul asta de hidratare! Reteta limonadei mai contine si niscaiva sirop de artar, dar ea s-a zgarcit, e scump, merge si fara, piper sa fie! Gagica inventatoare, o americanca, spune ca trebuie consumata si o supica, si o salatica, dar prietena mea e temerara, nu tine dacat cu pepene si seara un ceai diuretic, pfff! Mi-e sa nu cada, din pat, in casa, in baie, pe strada, caci tot ce face ea sunt spalaturi stomacale. Inteleg ca e un fel de cura de detoxifiere, dar ea deja se comporta ca si cum ar fi otravita!  Are vointa, o admir, chiar si la diete din cele ucigatoare, gen: mic dejun- o felie de sunca moarta de slaba, de te uiti prin ea, o cafeluta neagra si silfida, o maslina; ora 10- un mini iaurtel cu -0,0001% grasime; ora 12- o salata din gradina ursului; ora 14- un sfert de mar stropit cu suc de lamaie si asa mai departe… Mai bine accepta cu buna stiinta un harakiri din acesta cu lamaie si apa, sau macar pepene pana ii pocneste stomacelul!

Eu la pranz pregatesc o salata de marar cu busuioc si o umbra de rozmarin, ca el se digera mai greu! :)

***

Pe Viorela o mai puteti citi si aici.

26 Oct 2011 Never say never

Text de Mona Khatib

Sport extrem pe mare

Chiar daca am facut un curs de inot (pe care nu l-am terminat), eu tot nu am invatat sa inot. Frica de apa cred ca este principalul motiv care a contribuit la neputinta mea. In schimb, am ajuns sa fac sport extrem pe mare.  Eu ma aflam pe o saltea pneumatica, ma tineam de niste manere si eram trasa de o salupa care mergea cu viteza mare. Nu eram prinsa cu vreo centura sau altceva. Nici macar asigurare pentru sporturi extreme nu aveam. Faptul ca am purtat vesta de salvare m-a facut sa prind curaj si sa fac nebunia! Totusi, nu cred ca as mai avea curaj sa mai incerc asa ceva inca odata!

Pui de balta

M-am intrebat de multe ori  cum unora le face placere sa manance feluri sofisticate de mancare ce contin serpi, greieri, lacuste, broaste si… sa mai dea si bani pe ele! Bleah….! I-am inteles atunci cand am mancat  si eu pui de balta. Foarte gustos!  Mmm… mai vreau!

Tocuri de 12 cm

In copilare, nu intelegeam cum fetele alea frumoase de la TV se cocoata  si merg pe tocuri de 12 cm. ’’Eu nu am sa pot merge pe asa ceva , niciodata!’’, spuneam raspicat prietenelor.  Pana  acum cativa ani, cand mi-am cumparat prima pereche de pantofi  cu toc de 12. Si nu a fost greu deloc mersul pe toc foarte inalt, pentru prima data. Ba chiar am si dansat! Am prins gustul, iar acum in sertarul meu cu pantofi se odihnesc mai multe perechi cu toc de 12. Cateodata imi place sa fiu inalta, ma simt puternica si frumoasa.

Singura printre straini

Fiind singura la parinti, am fost ferm convinsa ca intotdeauna voi  ramane langa ei. Dupa revolutie, cand multa lume a emigrat din varii motive, eu il luam pe ‘’niciodata’’ in brate si negam orice gand sau idee de genul asta. Pana cand, intr-o zi, am lasat tot: familie, prieteni si facultate, si am plecat din tara, urmandu-mi jumatatea. Acum am familia mea, dar… gandul meu e mereu acasa, la cei dragi.

20 de kilograme in plus

Toata copilaria si adolescenta am fost aproape anorexica. Am fost urmarita de porecle ca ‘’schiloada’’ sau ‘’uscata’’ de cand ma stiu. Intr-adevar, eram foarte slaba. La 20 ani aveam  44-48 kg la 1,65m si aratam ca o fetita de 12 ani. Culmea e ca eu ma simtem bine cum eram iar cand vedeam o persoana mai plinuta pe strada imi spuneam ca eu niciodata nu o sa ajung asa! Dupa doua sarcini, schimbare de clima si alimentatie, am ajuns sa fiu supraponderala. Undeva intre 64 -68 kg!

SO, NEVER SAY NEVER….

P.S:  Ar mai fi doua lucruri pe care nu am crezut ca am sa le fac vreodata, dar acelea raman doar pentru sufletul meu…

***

Pe Mona Khatib o mai puteti citi aici.

20 Oct 2011 Bataia e rupta din iad
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 16 Comments

Text de Sofie Parker (Canada)

In timp ce unii parinti cauta metode si solutii sa-si salveze copiii din ghearele bolilor necrutatoare, altii aduna si promoveaza la rindul lor, idei despre cum sa-i educe de la cele mai fragede virste (8-12 luni), cu palma, cureaua, lingura de lemn, nuiaua, betisoare chinezesti si multe alte obiecte la indemina tuturor.
Parintii respectivi se inspira din diferite surse, ca de exemplu proprii parinti, internet, carti publicate de sleata de psihologi deveniti peste noapte experti in parenting, punctul de plecare fiind sfinta si nepretuita carte ce ar trebui sa ne ghideze pe toti in aceasta viata: Biblia.

M-am nascut si am crescut intr-o perioada cind “bataia e rupta din rai” si “eu te-am facut, eu te omor”, au fost devizele prin care majoritatea parintilor si educatorilor se ghidau in educatia copiilor.
Am invatat in scoli unde profesori fara vocatie si suflet, dar cu carnet de PCR, aveau dreptul legal, moral, educativ, sa ne umileasca in cele mai incredibile moduri.
Incepind de la virsta gradinitei, eram numiti idioti, dobitoci, pitecantropi fara creier, cretini, prosti, inculti, sarantoci. Epitetele respective erau de cele mai multe ori insotite de trimisul la colt, in genunchi, cu miinele sus, batutul la palma cu dunga liniarului de lemn, trasul de codite, perciuni sau urechi, scosul in fata clasei si aratat cu degetul spre hazul celorlalti colegi.
Nici parintii nostri nu scapau de umilintele profesorilor, mai mici intr-adevar. Celebrele sedinte cu parintii, mi-au dat intotdeauna impresia de spectacol ieftin, unde se contribuia cu succes la umflarea ego-ului a 2-3 parinti, de cele mai multe ori cei care nu mai pridideau cu pupatul partii dorsale a dascalului respectiv, in timp ce restul erau aruncati in balta rusinii.
Desigur ca, unii dintre ei, isi spalau rusinea acasa, tabarind cu palmele, cureaua, furtunul sau ce nimereau, pe fundul, spatele si capul bietului copil care nu a reusit sa scoata “bravo”-ul din buzele lipsite de umanitate ale dascalului. In 19 ani de educatie in institutiile romanesti (gradinita inclusiv), pot sa numar pe degetele de la o mina dascalii care mi-au ramas la suflet in mod pozitiv.
Trist, foarte trist, mai ales cind ma uit la Sara, fetita mea, care la numai 10 ani, vorbeste cu drag de toti profesorii ei si ii iubeste pe toti.
Am avut norocul de parinti care, desi au fost intr-un fel victimele mentalitatii si curentului general, au realizat destul de devreme ca educatie nu inseamna sa-ti pleznesti copilul cind greseste. De bunici nu mai vorbesc, ei au fost pentru noi adevarati Ingeri pazitori.
Aud si citesc mereu pareri de la prieteni, cunostinte, anonimi, care au incasat-o serios in copilarie si care declara cu mina pe inima ca ei sunt OK si nu i-a afectat cu nimic, dimpotriva, asa au devenit oameni.
Mi se pare hilar, mai ales cind, majoritatea dintre ei, prin personalitatea care o au, sunt dovada clara a abuzului: frustrat, neadaptat, mereu pus pe harta, speriat de esec. De asemenea, ma uit la mine, care, desi n-am fost batuta si umilita de parinti, dar i-am simtit cit de cit gustul de la educatori, am luptat ani de zile cu unul din cele mai urite simptome: frica de a nu gresi, teama de sefi, de a nu fi data “bad example” sau “stupid” in fata colegilor.

Din nefericire, multe din conceptiile si mentalitatile din vremea copilariei mele au ramas neschimbate in Romania.
Parintii inca isi bat copiii, de la motive puerile ca varsatul canii cu lapte si pina la fapte grave ca furatul unui calculator … profesorii inca ii umilesc si ii scot in careu in fata clasei si a scolii … vecinii inca ii injura si asmutesc ciinii vagabonzi pe ei cind se joaca in fata ferestrelor si ii tulbura de la vizionarea Inimii de tigan.
Da, exista o lege, chiar si badea Ion din Cucuietii din Deal stie ca poate ajunge la puscarie daca-si snopeste feciorul in bataie, a vazut el un caz la televizor.  Dar cine sa-l pirasca, ca invatatoarea le da si ea pe cocoasa cind ii joaca hormonii in creier, seful de post isi bate si el copiii cu centura de la uniforma, pina si popa i-a spus ca scrie in Sf. Scriptura cum “nuiaua si certarea dau intelepciune”.
Mai mult, pe linga multitudinea de edituri care publica orice si oricit, autocenzura fiind un cuvint neexistent in politica lor de marketing, au aparut forumurile si blogurile, unde oricine are dreptul sa scrie ce vrea, cit poate si cit il duce mintea.

Am descoperit de curand un astfel de blog, cu un titlu care te duce la cel mai dulce, iubitor si inocent cuvint: “Mamici”. Pe linga numeroase articole, sfaturi, glume, retete si fotografii, mamicile respective au facut si schimb de experienta in ceea ce priveste educatia copilasilor de virste mici si foarte mici, folosind unele din metodele enumerate in primul paragraf. Spun “au facut”, deoarece postarile respective nu mai exista, au fost sterse.
Stergindu-si postarile nu inseamna ca-si vor schimba metodele de “educatie”, ci doar ca si-au acoperit urmele de frica autoritatilor.
Nu e primul blog cu astfel de postari, si din pacate, nici unicul.  In urma cu 3-4 ani, pe unul din cele mai populare forumuri romanesti  pentru copii, parinti si viitori parinti, au aparut citeva subiecte in care se facea schimb de experienta in educatia copiilor pornind de la principiile biblice, cit si schimb de experienta cum sa tii copilasii la liturghie fara sa faca galagie, una din solutiile adoptate fiind jordita peste fund sau palma peste gura. Desi au fost multi cei care au protestat, administratorii au ales sa nu faca absolut nimic si au lasat subiectele “sa curga”, traficul fiind mult mai important decit psihicul copilasilor fortati sa asiste la un spectacol din care, in afara de “Dumnezeu ii pedepseste pe copiii neascultatori”, nu intelegeau mare lucru. Dupa o perioada de timp, din lipsa de interes, cit si din cauza numeroaselor proteste, subiectele respective au intrat in hibernare, fanii lor gasindu-si adapost pe bloguri, de unde, sub protectia lacatelor virtuale, au continuat sa-si promoveze nestingheriti ideile.

Emigrind, am ajuns sa experimentez un alt mod de educatie la nivel general, atit ca parinte, cit si pusa in situatia de a studia sistemul legislativ cu toate tentaculele lui, cele psihologice inclusiv. Nu pot sa afirm ca e un sistem exceptional, are si multe elemente negative, dar, cumva, exista o balanta.
De la inceput, m-a uimit educatia anti-bullying care se face copiilor, incepind inca din gradinita. Lovitul altui copil nu este acceptat in nici o circumstanta. “Sorry”, “please” si “thank you” sunt cuvinte de la care nu se face rabat aici, fie ca e vorba de un copil de trei ani, de parintele lui, de profesor, de ditamai seful sau prim-ministru.
Un alt aspect pe care-l admir este implicarea mass-media si a scolilor in educatia parintilor!
A fi parinte este o meserie pe viata, si ca in toate meseriile, nimeni nu s-a nascut invatat. Unii au vocatie, altii nu. Unii vor sa fie parinti, altii s-au trezit in functia respectiva fara voia lor. Exista cel putin o duzina de reviste de bun simt, accesibile tuturor, care se intrec in sfaturi de parenting, sunt emisiuni tv, iar scolile organizeaza frecvent workshop-uri pe categorii de virsta, unde se discuta diferite subiecte ca: tantrumuri, mofturi la mincare, attachment parenting, safe internet, dificultati la studiu, pubertate, etc.
Functioneaza totul ca la carte? NU.
Sunt copii abuzati, batuti? DA!
Sunt cazuri sfirsite tragic? DA, destule.
Sunt copii care iti dau impresia ca merita o pedeapsa buna? DA, adolescenti in special, dar nu e vina lor, ci a parintilor care nu i-au educat.
Sunt psihologi, misionari si tot felul de conferentiari care promoveaza educatia biblica? DA, si inca foarte multi.
Este decaderea din drepturi a parintelui abuzator unica solutie? NU … este de fapt ultima solutie, multe abuzuri inregistrindu-se chiar in casele de plasament (foster-care).
Cauzele principale ale partilor negative sunt multiculturalismul, diversitatea religioasa si aspectele politico-sociale. Cu toate dificultatile, nimeni nu renunta, nimeni nu inchide ochii, legea e sfinta si se aplica oricui, indiferent de religie, rasa, scara sociala sau politica.

Se face educatie in scoli, parintilor, profesorilor?
Pentru ca de aici ar trebui inceput totul, de la educatia educatorilor si a parintilor. Toti, incepind cu preotii -micii dumnezei ai Romaniei -, si terminind cu profesorii si parintii, trebuie sa inteleaga, daca e nevoie repetindu-le zilnic, ca bataia si umilirea copiilor este un act imatur, imoral si ILEGAL!
Si mai ales trebuie sa li se arate ca exista solutii mai bune si mai de succes decit nuiaua si apelative precum “cretinule!”.

***

Alte texte curajoase de-ale lui Sofie Parker puteti citi aici.

05 Oct 2011 Ce faci când bate gongul?
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , , ,  | 40 Comments

Alm trăieşte în Germania, are o fetiţă de şase ani, atinsă de o boală cumplită, şi a scris textul de mai jos special pentru Oaspetele Boncafe. Sper să vă ajungă la suflet exemplul ei de curaj, demnitate, dragoste şi putere de a lupta.

De teoria celor mulţi, şi sfătoşi, şi pe tuşă, veşnic antrenându-se pentru Champion League, dar niciodată jucând acolo, te loveşti la doi metri de tine în orice direcţie, în arcul celor 360° în care ţi-ai îndrepta privirea. Ce faci când eşti în ring şi adversarul îşi umflă muşchii deloc mici şi de neglijat, în faţa ta? Ce faci când bate gongul?

Câteodată intri în ring pe uşa cea mare, în sunet de Marş Nupţial şi parfum din cele mai fine flori. Intri îndrăgostit sau împănat cu interese să dai piept cu acel antrenat de mii de ani numit Căsnicie. Chiar dacă vii din tabăra celor care, crezând că ei au aşezat coada la prună direct în orificiul fructului, consideri că eşti de calibrul Căsniciei, sau te crezi coborând  agale, din aşezământul îndrăgostiţilor fără leac, care cunosc elixirul dragostei ce le rezolvă pe toate. Chiar şi dacă descinzi  din îngheţata şi organizata ţară a raţionalilor care acumulează pe fond de suplimente cu Lecitina toate informaţiile despre cel din ring, tot ai şanse, toate şansele,  să iei pumni în figură până la stadiul de Knock-out. Atunci apare în faţa ta stafia deciiziilor măreţe, albă ca varul şi târând o coasă după ea. Te întreabă rânjind: divorţezi? Capitulezi de la viaţă? Îmbraci pioasă haina martirei ispăşind păcatul original? Sau?

De cele mai multe ori, alegi divorţul pentru că în ring confunzi personajele şi te trezeşti boxându-te la greu cu cel cu care intrasei  alături în paşi de vals sau de tango. Toţi cei care gustăm viaţa din ring avem momentul acestei alegeri. Continui să te loveşti reciproc cu cel cu care până dăunăzi te iubeai? Capitulezi şi dai bir cu fugiţii?

M-am aşezat jos, înainte să păşesc în lumea atât de puţin muzicală şi din care nimeni nu face videoclipuri faimoase: acea a divorţului. Am stat jos, pe bordura rece de la margine de suflet, preţ de trei, patru luni de zile. Acolo, în timp şi linişte, am priceput că mutând reflectorul de la pumnii încasaţi de la el la pumnii daţi de mine lui, mi-am zis că ar trebui să încerc, aşa, ca pentru mine, să-mi cresc necrescutul şi amărâtul de copil din suflet care în focul crizei dă cu pumnii şi se trânteşte pe jos, altceva neştiind să facă. Aşa că am pus un steag alb şi am anunţat pauză, schimbând iute ringul cu o creşă. M-am mutat cu sufletul în locul în care puteam să cresc micuţul din mine în linişte. Mai întâi, am făcut curat. Copiii mici au risc major de îmbolnăvire dacă există mizerii ascunse prin debarale, pe sub colţuri de covoare, bucăţi din tine îngropate odată cu relaţii aruncate în groapa uitării. Dureri la care nu le-ai dat drumul de frică să nu pierzi ceva.

Când am ieşit, mai apoi, cu micuţul la aer, să-l învăţ să meargă pe bicicletă, mare mi-a fost bucuria să văd cum florile erau mai viu colorate, îngrijorările nu mai apăsau, certurile nu mai izbucneau, pentru că era tratat proactiv motivul, păsările cântau mai cu foc, iar în ringul căsniciei nu mai stătea nimeni cu pumnul în aer. Atunci, ispita a fost mare, să las lucrurile până acolo făcute şi să plec pentru puţin, în concediu, în Tenerife. Un gând însă m-a trimis înapoi să îi dau lapte concentrat copilului acela rămas mic, că cine ştie ce vremuri mai vin şi i-ar prinde bine să îl găsească iarna mai mărişor.

A fost bun gândul, căci iarna era chiar după colţ. Urma să zbor aproape, peste garduri, pe lângă gong, într-un ring de care ar fugi oricine .

Îmi aduc aminte că mi se făcea pielea extrem de asemănătoare pielii de găină când vedeam fotografii ale unor copii supuşi tratamentului de chimioterapie, cu căpşoarele dezvelite de păr şi făţuca străvezie şi umflată de la cortizon . Mă scuturam ca de un groaznic coşmar din crucea nopţii.

Azi, mângâi şi sărut capul frumos, şi rotund, şi lipsit de păr în acest moment, al fiicei mele de şase ani.

Am văzut-o agonizând cu tumora sângerând în burtică, am stat lângă ea zi şi noapte, nu ca o arătare luată de val, ci ca o mână caldă, în noaptea înfrigurată. Am plâns până mi s-au uscat lacrimile, am acceptat realitatea cu tot ce presupune sau ar putea presupune ea şi mi-am pus mănuşile. Bătuse deja gongul. Acum nu mai era timp de crescut necrescuţi, nu mai era timp de nimic altceva. Nici măcar de îngrijorări şi zbateri fără sens. Am văzut cât de bine îmi prinde să fiu om mare, să-mi canalizez fiecare brumă de energie unde trebuie, să nu mă frământ de lucruri pentru care eu nu pot face nimic.

Am fost pentru ea veghetor, bucătar, farmacist naturist, clown, pictor, soră , păpuşar, sac de box, pernă de adormit, şerveţel de şters nasul de plâns, enciclopedie de răspuns la întrebări grele şi dureroase. Am fost lângă ea când s-a maturizat brusc, într-o noapte, într-un salon de terapie intensivă, am fost profesor de gimnastică după operaţie, am fost mamă şi am mers cu ea la serbarea de început de clasa întâi. Clasă care pentru ea a început doar teoretic . Nu am amânat-o de la şcoală, nu am expus-o forţat societăţii, dar nici nu am înfăşurat-o în ştergare când am simţit-o că poate să meargă între oameni, chiar şi acum, în stadiul de diferită de majoritatea. Am acceptat un tratament de chimiotarapie înfricoşător de puternic şi de lung. Tocmai pentru că am intrat cu ea în ringul ei de luptă cu cancerul . Am intrat şi am măsurat adversarul din ochi. Am ştiut atunci că împotriva unuia antrenat şi agresiv lupţi cu strategie adecvată. N-am obosit să-i contorizez leucocitele încercând să-i ajut corpul cu hrana sănătoasă, până într-acolo încât i-am dat chiar şi lapte de bebeluşi în loc de cel normal, ştiind că ar ajuta-o mai mult.

Şi acum, mă detaşez în răstimpuri de mine însămi şi mă uit de pe margine, prin ochii celor apropiaţi care ştiu zilnic de noi sau pur şi simplu din propria oglindă. Şi-i văd zâmbetul curat şi vesel şi corpul lipsit de dureri, şi-o văd cum amestecă acuarele pe nesfârşite hârtii, numai în culori vesele. O văd cum se joacă de-a doctoriţa oncolog şi recomandă părinţilor să le dea copiilor bolnavi, pe lângă chimioterapie, şi mâncare sănătoasă, dar mai ales faimosul suc roşu închis. Se joacă însă ore în şir ca şi cum n-ar avea nimic, jocuri ca nişte poveşti întregi, din lumea ei şi a fratelui ei.

 Mă întreb de ce îi este viaţa atât de normală, chiar dacă e “împodobită” cu o boală cruntă. De ce are puterea să lupte? Şi să râdă în hohote?

Pentru că numai un adult în toată puterea cuvântului poate să crească la rându-i odraslele aduse pe lume. Puterea de a te privi aşa cum eşti, de a-ţi admite limitele şi de a-ţi creşte părţile emoţionale rămase mici este un fel eficient de a te lua la trântă cu viaţa.

Afară este o toamnă caldă şi colorată . Un vânticel se joacă prin frunze, purtându-le în vârtejuri mici. Îi simt mirosul prin geam, îi văd culoarea prin vis… este cea mai frumoasă toamna. Prin perdeaua de rouă a ochilor, acoperiţi cu draperia bucuriei, văd culorile fructelor coapte şi simt aroma gutuilor pufoase. Sunt mai galbene ca oricând.

***

Pe Alm, cu tulburatoarea ei poveste de viaţă, o mai puteţi citi şi aici.