Archive for ◊ April, 2012 ◊

12 Apr 2012 Frustrarea, cel mai mare obstacol
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | Comments off

Text de Tasente Tanase (Tashy)

Frustrarea este cel mai cinic sentiment pe care il poate avea o fiinta umana. Este sentimentul care ne apasa pe toti, mai ales in ultimii ani de zile.

O nevoie satisfacuta partial, total sau nesatisfacuta deloc genereaza oricum o alta nevoie mai mare. Nevoia, la randul ei, genereaza intotdeauna un sentiment de frustrare, care se amplifica direct proportional cu marimea nevoii nou aparute.

Din aceasta cauza spuneam ca este un sentiment cinic si pervers. Oricat ai incerca tu sa combati acest sentiment, el se reintoarce la tine intr-o forma sporita. E ca si cum te-ai lupta cu morile de vant. Este ca si cum ai incerca sa rastorni universul, este ca si cum ai vrea sa detii controlul asupra sentimentelor. Imposibil!

Oamenii, in genere, au o “personalitate” dubla. Daca in privat sunt tristi si dezamagiti, odata iesiti in public, isi aplica acea “persona” (masca) care sa le ascunda sentimentele de tristete. Functioneaza. Functioneaza in mai toate cazurile, pentru cam toate sentimentele. Ironia sortii face ca oamenii sa nu poata musamaliza sentimentul de frustrare. Frustrarea este un promotor pentru toate sentimentele negative. Totul pleaca de la frustrare si se sfarseste din frustrare.

Pana acum credeam ca ura este cel mai groaznic sentiment pe care il poate avea un om. Gresit! A uri este o alta versiune a iubirii. Ura este iubirea sponsorizata de frustrare. Cand iubesti pe cineva foarte mult si simti ca acea iubire nu ti se materializeaza in realitatea ta concreta, devii frustrat. Dupa ce ai trecut de acest intermediar, treci prin mai multe stari de spirit. Mai intai devii suparat si trist. Dupa aceea devii nervos si manios pe toata lumea, culminand cu sentimentul de ura. Frustrarea este unealta diavolului care te face sa devii manios pe toata lumea, cand in realitate esti manios pe tine. Frustrarea te conduce intotdeauna sa dai vina pe alte persoane, cand in realitate singurul vinovat esti tu.

Poate ca acest sentiment de frustrare a fost insuflat oamenilor din cauza acelei nevoi naturale de a fi salvati din iluzie. De cele mai multe ori privesc in gol si observ ca totul poate disparea daca sufletul meu isi propune asta. Mintea intotdeauna imi neaga ideea ca ar fi si altceva dincolo de realitatea noastra concreta. Unealta prin care mintea reuseste sa ma manipuleze si sa-mi nege orice gand de separare de teluric este frustrarea. Mintea imi inunda corpul cu sentimentul de frustrare, care-mi genereaza la randul sau un sentiment de descurajare cum ca orice lupta impotriva negativitatii este in zadar.

Eu in momentul de fata, in momentul cand compun acest … hai sa-i zicem … articol, sunt frustrat din cale afara, iar sentimentul imi inunda toate celulele corpului. Chiar imi doresc sa scap de acest sentiment pentru totdeauna. Vreau sa nu mai faca parte din viata mea. Vreau sa ramana ca o amintire neplacuta pentru care nu mai simt nimic. Imi doresc ceva utopic. Chiar imi doresc din tot sufletul. Imi doresc o schimbare radicala in viata mea, a noastra. Vreau sa traiesc bine, mult mai bine. Vreau sa mi se recunoasca toate eforturile, vreau ca lucrurile rele sa dispara din viata mea si a noastra si vreau ca Dumnezeu sa ne auda frustrarile.

Nu o sa-I cer niciodata lui Dumnezeu sa-mi schimbe fizic lumea in care traiesc, ci vreau sa-mi “fure” pentru totdeauna sentimentele, starile de spirit, trairile cele mai negre. De putine ori I-am cerut lui Dumnezeu ceva, de cele mai multe ori I-am multumit pentru ca am ajuns pana aici, insa de data asta Il rog din toata inima sa ma ajute sa-mi vad, sa-mi simt lumea altfel. Vreau sa ma vindece de frustrare!

P.S. Va rog sa-mi scuzati incoerenta. Va rog sa ma scuzati pentru acest articol. Trebuia sa ma descarc odata si-odata. Cred ca acum imi simt sufletul mai golit de rele si pot sa-mi continui drumul. Pot merge mai departe cu mai mult curaj!

***

Pe Tashy il mai puteti citi si aici.

06 Apr 2012 O familie americană
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | Comments off
Text de Ioana Nitobe Garrison Lee  
Am cunoscut familia Stevens cu mai bine de opt ani în urmă, cu ocazia primei mele vizite în Statele Unite. A fost primul cuplu de americani tineri pe care l-am întâlnit. Copiii lor, pe atunci în vârstă de trei ani, unul, iar celălalt de şase luni, au fost primii copii americani cu care m-am jucat. Soţul, Jay, a fost şi prima persoană de origine evreiască pe care am cunoscut-o! Şi da, aveţi dreptate dacă presupuneţi că, aici, cuvântul cheie este „prima”! Dacă acestea ar fi reprezentat singurul motiv pentru care să-i păstrez în inimă pentru tot restul vieţii, ar fi fost suficient (şi nu vreau să sune melodramatic).

Nu voi uita acea zi fierbinte de august când eu şi cel ce-mi era iubit pe atunci, Edward James, mergeam cu maşina spre casa celui mai bun prieten al lui, ca să petrecem împreună câteva zile. Eram foarte emoţionată. Mă temeam că nu voi pricepe limba atunci când vor începe cu toţii să vorbească repede. Mă temeam să nu fac cine ştie ce greşeli groaznice care le-ar fi ofensat pe gazde. Mă temeam chiar şi de copiii lor (în fond, copiii de vârsta lor sunt în stare să te intimideze, indiferent în ce ţară ai fi!).

Îndată ce am ajuns la ei, primul lucru pe care îmi amintesc că l-am remarcat a fost un băieţel care avea cei mai mari şi superbi ochi albaştri, migdalaţi, cu cele mai lungi gene posibile. Era singur în cameră şi, când am intrat, s-a ridicat, a venit alergând la mine şi mi-a spus: “Bună, eu sunt Jake! Ce mai faci?”

Am fost complet intimidată şi am rămas fără glas. Ca româncă, nu eram obişnuită să văd copii care să nu fie stânjeniţi de străini… nici care să aibă iniţiativa de a se adresa primii unui adult.

Da, copiii americani sunt educaţi astfel încât să vorbească în mod firesc cu adulţii – şi, oarecum, de pe o poziţie de egalitate! Asta e foarte impresionant, dacă vii dintr-o cultură diferită.

Din acea zi, m-am ataşat foarte mult de Jake. Am stat de vorbă, ne-am jucat şi mi-a spus că am un păr frumos. (însă, cum se întâmplă cu majoritatea bărbaţilor, s-a maturizat şi a uitat complet de toate aceste momente romantice :)).

Când părinţii lui au intrat în cameră, mi-am dat seama că atât ochii albaştri, cât şi genele foarte lungi erau trăsături de familie; mama lui, Chris, era foarte frumoasă. Ea era ceea ce acum am ajuns să identific ca fiind frumuseţea naturală tipic americană (şi o spun într-un sens bun): piele perfectă, zâmbet splendid, trăsături frumoase, păr blond, ochi albaştri şi… deloc machiaj! Wow!

Deşi nu-mi mai amintesc tot ce am făcut, tot ce am discutat (cred că mai mult ascultam), am fost impresionată de manifestarea activă a acelei familii tinere. Erau fericiţi! Fericiţi cu ei înşişi, unul cu altul, precum şi cu copiii lor. Erau o echipă. Amândoi părinţii aveau slujbe, maşini, amândoi aveau grijă de copii, găteau şi împărţeau multe răspunderi. Şi asta era ceva destul de neobişnuit, de străin, pentru cultura mea. Eu îmi închipuiam că bărbatul trebuie să fie figura dominantă şi că soţia trebuie să aibă grijă de copii şi să se supună soţului.

Am întrebat-o pe Chris, la acea vreme, care era secretul unei relaţii atât de grozave? Ea mi-a răspuns cam aşa: “Să rămâi onestă faţă de tine însăţi, dar să înveţi să respecţi nevoile şi dorinţele celuilalt.” Mi s-a părut o platitudine, pe atunci. Acum ştiu că, deşi îmi suna familiar ceea ce spunea, de fapt, n-am reuşit niciodată să prind cu adevărat sensul şi, cu atât mai puţin, să-l aplic în viaţa mea.

Multe lucruri s-au schimbat radical în cei opt ani de când i-am cunoscut. Un singur lucru a rămas neschimbat, însă: ei! Frumuseţea, tăria, stabilitatea şi fericirea genuină a acestei familii! O, iar copiii au crescut. Fata este frumoasă şi talentată. Băiatul este acum înalt şi învaţă bine.

Astfel că eu am simţit nevoia să-i întreb din nou (de data asta, prin mail): “care este secretul unei căsnicii atât de frumoase?” Iată ce mi-a răspuns Jay:

“Să avem respect, admiraţie, înţelegere, altruism, să fim liniştiţi, să nu dorim să câştigăm mereu, să ne amintim că niciunul nu e mai important decât celălalt, să ascultăm, să ne comunicăm nevoile atunci când e potrivit, să ne îngăduim reciproc să fim noi înşine şi nu altcineva, să avem siguranţă, confort, să împărtăşim lucrurile, să râdem, să râdem, să râdem şi să ţinem la distanţă orice intruşi. Relaţia noastră este specială pentru că orice împărtăşim este «micul nostru secret», doar al meu şi al ei, separat de restul lumii. Eu o voi proteja totdeauna împotriva lumii, iar ea mă va proteja pe mine. Suntem o echipă ce nu va fi învinsă. Pentru că nu vom permite asta. Ea este cel mai bun prieten al meu şi îi spun asta în fiecare zi. Nu ştiu dacă toate astea sunt un secret, dar pentru noi funcţionează.
A, şi să sari peste nevastă într-o parcare, asta iarăşi nu strică deloc! :)”

Am uitat să precizez că Jay este unul dintre cei mai amuzanţi, autoironici şi spirituali tipi pe care i-am cunoscut.

Mă bucur atât de mult că drumurile noastre s-au întâlnit…

***

Mai multe despre Ioana, inclusiv fragmente din cartea sa “Ai suru – A iubi”,  aici.