Text de Iuliana Nita
…si tocmai de aceea incerc sa iau de fiecare data cele mai bune decizii, dupa lungi nopti albe, care lasa de fiecare data niste nuante albastre in jurul ochilor mei. Stiu, voi nu le vedeti, ca am devenit specialista in a le ascunde. Ma pun de fiecare data in postura omului care nu mai are timp sa isi indeplineasca visurile, asa ca totul prinde viteza, nu imi mai permit sa aman. Urasc din tot sufletul oamenii care amana de pe azi pe maine, chiar si lucruri marunte. De fapt gresesc, nu oamenii sunt subiectul urii mele, in nici un caz, ci inconstienta lor.
Ma plimbam zilele trecute fara un rost anume pe strada. Nu mi s-a mai intamplat de mult sa nu trebuiasca sa ma grabesc, sa nu am 20 de lucruri de facut intr-o zi, ci doar sa observ lumea in care traiesc. Ma intrebam in acele momente cati oameni isi dau seama ca sunt efemeri, ca viata e o gluma putin cam proasta si ca au la dispozitie doar cativa zeci de ani sa inteleaga si sa indeplineasca rostul calatoriei lor pe aici. Cei ce ignora aceste ganduri sunt fericiti si poate ii invidiez. De multe ori, am spus ca mi-as dori sa imi opresc mintea din gandire si sa nu imi mai gasesc intrebari… Sa stiu sa ma apar si eu ca ceilalti prin ignoranta.
Daca ignori faptul ca la un moment dat nu vei mai fi, esti fericit.
Daca ignori faptul ca la un moment dat cel drag de langa tine va disparea, esti fericit.
Daca nu incerci sa intelegi de ce te afli aici, esti fericit.
Si, pe langa cronometrul ce imi ticaie sacadat si destul de enervant, mai am si oroarea de a gresi, ca doar avem o singura sansa. Si asa noptile se transforma intr-o sala de judecata a deciziilor mele. Stiu ce imi doresc sa indeplinesc in anii ce urmeaza, stiu cum sa fac asta, dar totusi ma intreb de fiecare data: Oare e decizia cea mai buna? Dar cei de langa mine cum vor fi afectati de ceea ce urmeaza sa fac? Si atunci cand verdictul este Greseala… gandul se termina astfel: Nu, nu pot sa le fac lor una ca asta, chiar daca eu as primi o portie de fericire. Nu as putea-o gusta pe deplin, asa ca mai degraba o refuz.
Nu voi lua niciodata decizii perfecte, care sa fie intelese de toti ceilalti, voi fi criticata, voi dezamagi pe unii, dar, de fiecare data, voi sti sigur ca nu am fost egoista.
Nu imi place sa ma scuz sau sa ofer explicatii…tocmai pentru ca fiecare pas/gest/schimbare am facut-o dupa lungi dezbateri cu mine insami, dupa ore prelungite in care am tinut cont de cei asupra carora as putea avea un impact, pentru ca nu sunt o inconstienta care se arunca in gol fara masuri de precautie, pentru ca sunt capabila sa disec fiecare problema in sute de bucati pentru a gasi solutia cea mai buna…nu doar pentru mine. Tocmai de aceea voi parea mereu a fi increzuta, infumurata, cu ifose, cum mai spun unii…
Vreau sa imi gasesc locul meu in lume, sa fiu sigura ca asta trebuie sa fac in viata, ca nu ma aflu pe un drum instabil, nesigur, in care bajbai pe intuneric cotloane necunoscute mie. Imi doresc un drum plin de lumina, cu urmele mele batatorite pe el, prin care sa le ofer partenerilor de drum siguranta.
Vreau sa fiu apreciata pentru ceea ce fac, iar aici nu ma refer doar pe plan profesional. De multe ori am fost catalogata ca fiind prea dura cu cei de langa mine. Dar de fiecare data le-am aplicat acest tratament pentru a-i trezi la realitate, pentru a-i face sa inteleaga ca uneori nu mai primesti a doua sansa…si pentru ca eu cred in ei. In cazul in care va voi mangaia vreodata pe spate in caz de esec, sa stiti ca nici eu nu v-am acordat vreo sansa…Dar daca sa declanseaza un mic vulcan inaintea unui eveniment important din viata voastra, pe care intentionati sa il abordati cu superficialitate, inseamna ca eu am incredere in voi si stiu cu siguranta ca aveti capacitatea sa reusiti.
De multe ori ofer totul fara sa mi se ceara si atunci unii considera ca pur si simplu merita acest cadou, fara sa mai lupte pentru el…si atunci, e greseala mea si mi-o asum, dar sa nu uitati niciodata, ca fac asta pentru ca tin prea mult la unii dintre voi.
Am nevoie sa ma autodepasesc permanent, si asta doar pentru ca e singura mea solutie pentru a profita la maxim de sansa ce mi-a fost oferita…e unica si nu ma voi multumi niciodata cu nivelul la care ma aflu. Vreau sa sar cat mai sus:)
Pentru ca stiu ca pot, pentru ca stiu ca se poate, pentru ca am nevoie sa fiu fericita. Si chiar daca unii ca mine ar trece peste normele morale pentru a-si indeplini obiectivele, eu stiu prea bine ca de fiecare data oamenii dragi de langa mine sunt protejati de aceasta dorinta. Si nu pentru ca asa e firea umana, in nici un caz. Oamenii competitivi distrug totul in calea lor pentru a-si atinge tinta, dar eu nu. Mi-am impus sa am grija de cei dragi, pentru ca unul din raspunsurile gasite la intrebarea Care e rostul nostru in lume a fost: Oamenii. Ne lasam amprenta pe cei cu care interactionam, pe cei care ne sunt dragi, pe cei pe care ii cream…ei sunt principala noastra menire, ei cantaresc mai mult in balanta decat orice alt obiectiv.
***
Alte ganduri de-ale Iulianei Nita mai puteti citi si aici.
Bine le mai zice fata asta, nu-i asa? :))
Bine ai venit pe Boncafe, Iuliana!
(In fotografie e chiar autoarea textului de mai sus. :))
Iuliana, ai scris profund si frumos 🙂
Nu stiu daca exista decizii perfecte; eu cred mult in deciziile asumate, in fond consecintele acestora, bune sau rele, noi le suportam.
A te justifica tuturor este o risipa de energie; pana la urma fiecare intelege in masura in care poate intelege.
In viata fiecaruia din noi, vine un moment in care are certitudinea locului si rostului sau in lume, iar timp de aflat este suficient.
Imi place mult cum suna ” vreau sa sar cat mai sus ” 🙂
Despre trezitul la realitate al altora, pai…este un moment optim cand se poate face acest gest. Un om adormit il poti scutura mult si bine, pana nu va incepe sa deschida singur ochii si sa priveasca cu adevarat, e munca de Sisif.
Si, sunt intru totul de acord cu ideea ” amprentei ” pe care o lasam asupra unora din jurul nostru 🙂
Multumesc, inca o data, pentru invitatie! Mi-ai facut o bucurie mare, Alina.
Lotusule, iti multumesc pt cuvintele calde…
Sunt onorata sa fiu oaspetele Boncafe!
Acum ca am dat o saptamana de munca la o parte, pot sa raspund mai pe indelete:)
Partea cu trezitul oamenilor la realitate e un defect de-al meu…incerc sa ma lecuiesc pentru ca se intelege gresit. De cele mai multe ori ajung sa raman singura si nu castig absolut nimic.
Iar dorinta mea de a sari cat mai sus se observa in fiecare zi:) Ating un obiectiv si imediat imi fixez altul. Imi place sentimentul pe care il simt atunci cand duc la bun sfarsit un plan…iar pe langa asta, cred cu tarie ca avem o singura sansa sa fim fericiti. Sunt cateva cuvinte dupa care ma ghidez in viata…Ar fi asa usor daca am avea un buton de rewind pentru viata:) eventual si Delete, alaturi de Try again:)
Iuliana,
mie mi-ar place un buton ” backspace ” 🙂
Eu nu mai incerc sa trezesc pe nimeni, sunt fericita ca m-am trezit eu, sper sa nu adorm la loc 🙂
Este un timp optim al trezirii. In afara acestui moment, inseamna sa batem la usi inchise. Plus ca, nici macar nu e treaba noastra. Eu ii zic chestiune de alegere si fiecare e responsabil de alegerile ce le face. Mai cred ca cei ce sunt pe cale de a se trezi, ne ies in drum, asa deloc intamplator 🙂
Iuliana, ma bucur mult ca te-am avut Oaspete. Textul tau e de pus pe perete si de citit de cate ori uitam de sansa noastra…
Sarut mainile, Iuliana.
M-a impresionat ce am citit. Sa poti face asa … e coplesitor de greu, de dureros.
Recitesc, iar.
Valin, cu intarziere iti raspund. Iti multumesc pentru apreciere si pentru cuvintele frumoase. Promit sa mai scriu cand timpul imi va permite…si cum blogul meu l-ai descoperit deja, te voi invita cat mai curand la o noua lectura.