Text de UCHI

Una dintre cele mai nereuşite iubiri este această iubire…

Am citit cândva că iubirea, în psihologie, s-ar împărţi în mai multe categorii. Mi s-a părut ciudat atunci, având crezul nestrămutat că iubirea e de un singur fel, atunci când e, desigur… Şi totuşi se pare că nu e aşa; şi probabil că, dacă stăm să ne gândim că oamenii sunt unici, vederile lor asupra lumii şi vieţii, la fel, unice, aşa e şi iubirea fiecăruia: relativă, diferită de la caz la caz. Aşa o fi, deşi tot nu sunt convinsă. Or fi lucrurile relative, oamenii diferiţi, dar tocmai de aceea iubirea cea adevărată ar trebui să fie aceeaşi pentru toţi, ca o master key, ca un esperanto…

Aşadar, există “dragostea pasiune”, tradusă simplu: te iubesc pentru că mă iubeşti. Multă vreme, cei care iubesc nu-şi dau seama în ce iubire se află, deşi viaţa, în cinismul şi umorul ei, le dă adesea semnale şi ocazii pentru a-şi da seama. Dar ei nu văd aceste semne sau dacă le văd le ignoră sau, mai rău, le scuză. E incredibilă inventivitatea lor la capitolul ăsta şi logica lor devine atât de întortocheată… Ca să mă exprim mai uşor, o să-i numesc pe aceştia “adevăraţii”, iar pe ceilalţi… hmm…”fariseii”? Sună dur…”Egoiştii”? Cam aproape de adevăr şi, totuşi, poţi să-i condamni? Mai bine-o să le spun “sărbătoriţii”.

Adevăraţii iubesc natural şi sincer, aşa cum simt; oferă iubire şi primesc în schimb (în cazurile “fericite”), dar tristeţea mare e că primesc trocul nu pentru ei înşişi, ci pentru că au oferit deja ceva… Aici e găselniţa, aici e buba. Şi chiar e bubă. Urât cuvânt, nu-mi place nici cum sună, nici ce reprezintă, dar chiar se potriveşte. Şi, uite-aşa, adevăraţii iubesc, oferă, iartă, iar sărbătoriţii sunt iubiţi, iartă mai rar şi mai greu sau deloc şi oferă numai dacă primesc. Se poate sta destulă vreme în acest simulacru de iubire, atâta timp cât adevăratul are grijă să înfigă mereu şi mereu lumânări în tortul sărbătoritului, iar acesta din urmă le suflă flacăra cu atâta încântare de sine… Dar uneori adevăraţii obosesc şi ei să tot ofere şi, în mod natural, încep să aştepte şi ei ceva – pentru că nu cred că există cineva pe lume atât de altruist, încât să ofere continuu şi în adâncul sufletului său să nu aştepte măcar un pic de reciprocitate…

Şi-abia atunci când sărbătoritul nu-şi mai primeşte osanalele de iubire, când nu mai pune nimeni lumânări pe tortul lui, nu mai aprinde flacăra, abia atunci iese la iveală “iubirea” lui, cea care n-a existat niciodată. Şi abia atunci logica semnelor de altădată îşi îndreaptă ghebul în mod dureros şi abia atunci îşi dă adevăratul seama că a fost singur în adevărul lui…

***

Pe UCHI o mai puteţi citi şi aici.