26 Jan 2012 Femei, prostituţie, respect de sine şi fiziologia actului

Text de Olaf Tryggvasson

Puţine lucruri sunt mai reprezentative pentru sfâşierea surdă între conştiinţă şi instinct, între individ şi gen, ca amorul femeii.

În actul dragostei, femeia se scindează într-o tensiune etică necunoscută bărbaţilor – între impulsul de aglutinare al femelei şi percepţia de demnitate personală a individului, ameninţată, prin posedare şi intruziune, de covârşire şi aservirea prin fiziologie, apare o contradicţie direct proporţională cu respectul de sine şi înălţimea morală a individului şi rezolvabilă, finalmente, pe măsura înţelepciunii, vigorii sufleteşti şi a împăcării cu sine a femeii – pe măsura afinităţii ei cu firea.

În amor, impulsului de acuplare al femelei i se opune teama instinctivă de agresiune – un spectru mereu latent în ocuparea de către un mascul răvăşit şi iraţional şi în decalajul puterii fizice. Chemării împreunării i se împotriveşte oroarea intruziunii; seducţiei contopirii – umilinţa conştientă a posedării; iar demnităţii personale – înjosirea neajutorării. Spre deosebire de bărbat, pentru care dragostea este o afirmare a suveranităţii personale, pentru femeie, ea este înfeudare, o punere la dispoziţie fiziologică, suspendare a demnităţii personale conferite prin civilizaţie, în favoarea unui efemer extatic, abdicare ce evidenţiază, în actul dragostei, un raport ierarhic şi o dilemă morală care, însuşite sub forma unui echivoc sufletesc, constituie fundament pentru pierderea respectului de sine.

În acest sens, limbajul actului este elocvent – femeia se dă bărbatului, în timp ce acesta o ia. În vorbirea populară, împreunarea este ceva ce bărbatul face, iar femeii i se face, diferenţa de limbaj persistând, de-a lungul veacurilor şi de-a latul popoarelor – împotriva retoricii feministe – în mintea femeilor şi a bărbaţilor, deopotrivă.

De aici, ideea de prostituţie asociată cu frivolitatea feminină, izvorâtă, astfel, mai mult din absenţa din sine, decât din considerente cantitative. Katherine Hepburn a adorat bărbaţii; Elizabeth Taylor a fost, la rândul ei, o devoratoare de bărbaţi, fără că vreuna dintre ele să fie mânjită de stigmatul dezonoarei. Regina Elizabeta I a Angliei, acuzată, în epocă, de moravuri uşoare, a fost exonerată în percepţia majorităţii şi, prin urmare, în cea a istoriei, de verdictul uşurătăţii, prin praxisul semeţiei. În perioada de glorie a aristocraţiei „civilizate”, acuplarea după bunul plac era o convenienţă socială pe care marile doamne o foloseau cu conştiinciozitate, fără a se expune necinstei, atâta vreme cât ţineau cont de anumite uzanţe menite salvgardării respectului de sine.

Ideea de curvă nu capătă, astfel, sens, în drama erotică a sexelor, decât din perspectiva uşurătăţii cu care individul consimte să se supună unei asemenea ierarhii fiziologice, a preţului de demnitate personală, pe care reprezentarea umanului este dispusă să o sacrifice pentru o secundă de plăcere, fundamental frivolă. În aceasta va fi o femeie dispreţuită, în vreme ce bărbatul este scutit, în ipostaza actului, de ingratitudinea înjosirii.

Nu mai puţin, însă, are ideea de curvă egale răsfrângeri asupra bărbaţilor, în amorul homosexual, prin originea comună şi similaritatea de natură având ca omoloagă noţiunea de poponar – manifestare a aceleiaşi sfâşieri a demnităţii, ipostaziată diferit între sexe.

Noţiunea de poponar ultragiază prin aceea că bărbatul, împotriva firescului instinctual şi a axiologiei istorice a masculinităţii, adoptă aceeaşi postură – sacrilegiantă – a aservirii, a abdicării de la demnitatea fiziologică, pe care o dublează, însă, cu o trădare a moralei bărbăteşti – aceea a asumării unei suveranităţi a sinelui, a neatârnării spirituale, până la consecinţele sale ultime – consimţind, prin supunerea trupească, la neajutorare şi vasalitate şi dezertând, prin aceasta, din rolul de furnizor de adăpost emoţional şi ocrotire, căutându-le, în loc, consacrând astfel o neputinţă a asumării singurătăţii rolului de iniţiator al speciei. Repulsia consimţirii la ipostaza de curvă – invazie personală şi supunere contra plăcere – este dublată, prin urmare, în homosexualitate, de nefirescul posturii, de abdicarea de la principiul genului.

Extrem de grăitoare este, în aceasta privinţă, chiar diferenţa de percepţie dintre homosexualii activi şi de cei pasivi, în aprecierea gradului de homosexualitate. Un invertit activ este mult mai liber şi mai acceptabil social, în faţa unuia pasiv, adeseori un activ ocazional nefiind nici măcar asociat pederastiei. În lumea antică, distribuirea activ-pasiv se făcea potrivit unor raporturi de vârstă, clasă socială, prestigiu sau bogăţie, adesea inversiunea de postură, împotriva rânduielilor încetăţenite, fiind considerată, în sine, o pervertire. Apare aici, în sânul aceluiaşi sex, aceeaşi idee – aceea a raportului de forţe în confruntarea demnităţilor personale.

Nu mai puţin, un om care încearcă să placă fără rezervă, uitând de sine, neantizându-se ca prezenţă şi abdicând de la afirmarea personală, care se pune la dispoziţie, anulându-se ca individ, nu va câştiga  niciodată respectul semenilor, imanent legat de neatârnarea omului care îşi este sie însuşi de ajuns.

Nu întâmplător au considerat bărbaţii, vreme de veacuri, ca fiind a lor femeia care li s-a dat, prin aceea că li s-a expus, li s-a devoalat moraliceşte: prin pasivitate, orice act sexual are potenţialul mental al violului. Prin consimţirea la călcare, prin posedare – vasalizare a teritoriului fizic – femeia şi-a compromis suveranitatea individuală, în schimbul secundei de împreunare. De aici, conotaţia de întinare asociată cedării, pierderii fecioriei, care – deşi prezentă la ambele sexe, din aceleaşi considerente ale ieşirii din sine şi alunecării din demnitatea umană în penumbra fiarelor – le este rezervată apăsător femeilor. Consimţind la invazie, prin pierderea integrităţii trupeşti, şi obiectivarea prin pasivitate, femeia îşi pierde neatârnarea şi dreptul la egalitate mentală.

Prin concesia încălcării trupeşti şi abdicarea către neajutorare, se stabileşte un raport ierarhic, care nu poate fi explicat, în primă instanţă, decât prin frivolitate ori dedicare. Nu este de mirare, deci, că în abandonul trupului femeii încălcate, dar pură sufleteşte, bărbaţii au văzut, istoric, devotamentul – înmânare a sufletului – alternativa de neconceput a supunerii pentru plăcere comportând cu sine stigmatul preacurviei. De aceea, bărbaţii adoră femeile care cedează în numele iubirii, într-o îngăduinţă care se cere răsplătită, dar le detestă pe cele care se lasă pe spate, în numele plăcerii. Şi tot de aici, stupefacţia masculului care descoperă că femela lui nu este a lui, că îl poate trăda, că îl poate urî, cu un suflet inaccesibil lui, care i-a fost ascuns şi a cărui independenţă nu şi-ar fi putut-o imagina.

Ispăşirea istorică, de către femei, a viciului cedării, a venit – asemenea marilor oameni de lume, care nu neagă sau contrazic niciodată evidenţa, ci o deturnează către ipostaze morale – prin continuitatea sufletească asumată, prin convertirea păcatului în virtute printr-o îmbrăţişare axiologică a umilinţei, sublimată în modestie şi sacrificiu de sine, care – femeile îşi vor fi dat seama – ca principii sufleteşti, impun de o manieră supremă tuturor oamenilor şi, cu precădere, bărbaţilor. Această modestie disimulatoare, această dedicare asumată, însoţită de imboldul de răscumpărare a îmbrăţişării cu tente de abuz, resimţit de un minim simţ de dreptate masculină, le propulsează pe femeile care apoteozează în renunţarea de sine principială – atribut al supremei bunătăţi – la calitatea suverană de adorate, atâta timp cât confirmă, prin comportament, ideea răscumpărătoare, într-o deturnare morală a sensului supunerii. Puterea sacrificiului de sine, în numele unei idei, ideea de victimă demnă, dar neabătută, constituie o forţă morală irezistibilă. Un bărbat îşi poate ierta şi răsplăti femeia care îi cedează şi se sacrifică în iubire, dar nu poate îngădui moral cedarea femeii către bărbat, percepută ca abdicare fiziologică şi adjudecare frivolă. Prin motivarea principială a cedării şi-a răscumpărat femeia respectul de sine, ducându-şi rolul de victimă – supremă autoritate morală – până la capăt. Prin apoteozare – sau camuflare – în virtute, geniul speciei a echilibrat, istoric, neajunsul fiziologiei.

O artă pe care femeile moderne – umoral răzvrătite împotriva oricărei susceptibilităţi de dezechilibru – departe de a şi-o însuşi, o nesocotesc vehement şi programatic, ca teleologie exterioară ce stă sub spectrul unui simptom social revolut, anulându-i astfel virtuţile vindecătoare interioare şi – în contextul urmăririi pasionate a satisfacţiei sexuale – reliefând tot mai pregnant diferenţa – paradoxală şi ameţitoare, pentru majoritatea bărbaţilor, subversivă şi insidioasă, pentru percepţia de sine a femeilor – între aşteptarea de demnitate personală şi abandonul sexual, din ce în ce mai neechivoc şi mai necenzurat, acutizând astfel paradoxul femeii libere şi egale în moravuri care nu a reuşit să-şi dobândească, în amor, egalitatea morală.

Puţini au cunoscut femei cu reticenţă în act, cu temere în fiziologie, care să cedeze, totuşi, farmecelor masculine fără leziuni ale percepţiei de sine. Demne în amor sunt, singure, femeile dezinvolte, neconstrânse, prin inhibiţii, către pasivitate, către ipostaza de suportare – de mediu, asupra căruia se săvârşesc acţiuni – prin urmare, cele care îşi asumă îmbrăţişarea ca pe o cucerire personală, nu ca pe o cedare compromisorie; cele cărora nu le e teamă de flagrantul amorului, în manifestările sale fizice, pentru că nu le resimt ca pe o invazie, ci ca pe un act de voinţă. Femeile libere în dragoste sunt, singure, cele neafectate de forma sau direcţia confruntării, pentru care ierarhia fiziologică a actului este redusă la o sumă de detalii anatomice irelevante, care se sustrag, astfel, obiectului, subiectivându-se, cu riscul – reflexie în oglindă – refuzului ostil al constrângerii către pasivitate, de către masculii limitaţi.

O femeie poate să fie libertină, fără a fi târfă, atâta vreme cât nu este înjosită de act. Pentru a se bucura de bărbaţi şi a nu fi curve, femeile au nevoie de o nouă reprezentare mentală a amorului.

***

Pe Olaf Tryggvasson îl mai puteţi citi şi aici.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.

29 Responses

  1. Draga Oaspete, eu din cele expuse mai sus, dupa ce mi-am scos creierii de pe bigudiuri, iaca ce am inteles (sa ma corectezi, daca n-am inteles bine): esti ceea ce crezi ca esti – daca te crezi curva, esti curva, daca te crezi regina, esti regina (chiar daca esti curva! :))
    Bine ai venit! :)

  2. 2
    Delia 

    OMG. E fascinanta stradania barbatilor de a intelege cum gandeste o femeie… Mai exact, sa intelegi cum gandeste o femeie ca sa ii cedeze unui mascul “pentru care dragostea e o afirmare a suveranitatii personale”…

    Groaznic sa te legi la cap cu femeia care se simte umilita de cel caruia i-a cedat si care apoi s-a intors pe partea cealalta, odata “acuplarea” terminata. Sau cu femeia care a asteptat mult si bine apoi un semn de la masculul caruia i “s-a dat” si nu a mai sunat-o vreodata, odata bifata pe o lista de cuceriri, etc. Umilinte, reprosuri, razbunari, regrete, cine are nevoie de astea, cand vrea doar distractie ?

    Incercarea de a impaca “dorinta de aglutinare a femelei” cu “demnitatea ei de om”, desigur, ii revine numai ei, sarmana creatura invadata, “luata”, posedata de un mascul. Totusi, daca ea a cedat in numele iubirii, el nu o va dispretui, eventual doar se va lauda la amici cu asta – si o va mai “lua” o data-de doua ori, macar pana apare alta mai interesanta la orizont.

    Singura ei sansa este sa reuseasca sa intoarca situatia in favoarea ei si sa-l foloseasca ea pe mascul, precum o regina cu sclavul ei. La care el sa plece ametit de aceasta favoare, murmurand siderat “Ce femeie, Doamne, ce femeie, o adevarata Regina !” si asteptand umil randul la o noua acuplare, la un nou favor regal, sa mai fie si el “luat” odata, adica. (Cunosc o astfel de situatie, in care regina s-a intors mintenas la regele-sot, dupa ce l-a folosit la greu pe mascul, strict pt placerea personala. E drept, intre timp se cam indragostise si ea de el, dar pana la urma si-a dat seama ca “masculul” nu era tocmai barbat, de se lasase asa, uzat, pe toate partile. Intre timp, masculul a ramas nebun de furie, de umilinta si cauta in continuare prilejuri de razbunare, pana acum i-au esuat toate, caci regele (sotul) chiar este un rege. Mda…asta asa, ca sa arat ca exista si reversul.)

    Ce pacat ca in textul de mai sus nu este nicio sansa, niciuna (sau n-o vad eu) ca barbatul ce misuna in jurul femelei, doar pentru aglutinare vezi bine, sa faca si el un salt calitativ, sa realizeze ca si el are la indemana o parte din joc: demnitatea, iubirea, responsabilitatea… Dar astea sunt chestii care nu intre in discursul filosofic al masculului interesat doar de o acuplare fara bataie de cap. De preferat, cu o Regina… :)

    In rest, super textul ! :) Pe T. l-am citit cu interes si pe un alt blog, unde se discuta despre femei si barbati. Cu unul din comentariile de acolo – cel legat de idealizarea barbatului de catre femeie, in care ea pregateste tronul, pernuta pt picioare, decorurile, ma rog, totul pentru cel ce va veni, el trebuind sa se incadreze EXACT in asteptarile si parametrii ei, altfel e de rau – chiar am fost de acord in totalitate….

    Alina, multumesc pt text, e interesant sa vedem cum gandesc si barbatii :)

  3. Buna, Alina, mulțumesc pentru invitație.
    In mare parte, gestul are valoarea pe care i-o dai. Înveți asta comparând felul în care înjură un pălmaș, frust, dar benign, cu cel al unei cucoane din lumea buna, pentru care înjurătură e mereu o ieșire dintr-o asumare; sau observând invectivele cu care se gratulează băieții de cartier la fiecare 2 propoziții, fără ca asta sa le slăbească prietenia, ci dimpotriva. Moliere spunea: “ridicolul nu înseamnă nimic. Dușmanul e îndoiala (de sine).” Sunt gesturi care pe unii ii prind, în timp ce alții le ratează. Sunt unii oameni care pot sa face anumite lucruri cu o directeţe neverosimila, fără a părea nedelicați, în timp ce altora nu le izbutesc cele mai firești gesturi. Cred ca ceea ce contează e cantitatea de “tine” din gest, nivelul de asumare. “Sa te simți în rol”, sa faci ceea ce ți-e firesc.
    Cred, însă, ca exista foarte puține femei pentru care fiziologia amorului nu e o ieșire din sine, o cedare inițială (a propos de “afirmarea suveranității personale”). Cred ca de aici pleacă tot. Gândindu-ma la percepția exterioara, cred ca ideea de curva se leagă exact de lipsa de respect de sine asociata cu aceasta cedare și din felul în care se gestionează aceasta resimțire inițială, nu din cantitatea de bărbați.

  4. Există un echilibru, un raport demnitate/frivolitate, dincolo de care oamenii, ca indivizi, au o reacție de respingere firească (nu vreau sa spun înnăscută, pentru că nu știu că e așa). O renunțare de sine hedonistă este mereu disprețuită, în vreme ce una principială reprezintă o valoare supremă. De aceea, raportul demnitate/dragoste, este cu totul separat de cel demnitate/sex. Atât timp cât sexul se subsumează dragostei, el este adăpostit/camuflat, în acest raport. Nimeni nu va numi vreodată curvă vreo femeie ce renunță la sine din dragoste, ele sunt materialul din care se țes legendele. În schimb o femeie smintită de plăcere este exact dimensiunea pura a etichetei de ‘curvă’. Nici un bărbat smintit de plăcere nu beneficiază de respect prea mult, însă bărbații sunt scutiți de lezarea fiziologică a demnității, ceea ce le acordă un interval de grație până la pierderea sufletească, asumată voluntar, prin promiscuitate, de care femeile nu beneficiază decât în măsura în care sunt imune la această ipostază fiziologică. Percepțiile de frivolitate cred că sunt aceleași, între sexe, însă femeile încep amorul cu un handicap – cu percepție de pierdere, de lezare, adesea inconștientă, pe care bărbații nu o au – dimpotrivă, și care lasă urme în raportul demnitate/frivolitate. Aici vad eu vulnerabilitatea și dreptul de preemțiune pe care îl au femeile asupra noțiunii de ‘curvă’, în percepția omeneasca din toate timpurile.

  5. 5
    Delia 

    Prea multe cuvinte… O femeie ce se lasa dusa de placere isi pierde demnitatea, deci, daca nu se protejeaza singura printr-un rafinat sistem de ganduri menita sa o convinga ca este inca valoroasa ca om, chiar si desfranata ? In timp ce pentru un barbat e ceva mai obisnuit asta, sa fie in ghearele desfranarii. In fond, barbatii merg la curve, in general, nu invers, asa e “de cand lumea”, nu ? E in “legea firii”, asta…

    Imi vin in minte doar doua contraexemple aici: Maria Magdalena – primul om care l-a vazut pe Iiisus Christos in corpul invierii. De ce ? Pentru ca ea a perceput in Iisus, atunci cand l-a intalnit prima oara, etern-masculinul, OMUL, Barbatul – si asta a transformat-o radical, in toata fiinta (se spune ca Iisus i-a scos 7 demoni din ea, aia ai desfranarii, vindecand-o).
    Al doilea, versul lui Goethe: “Eternul feminin ce ne inalta in inaltimi”…

    Aici este ceva mai mult, dar cred ca depaseste cadrul temei de fata, care inteleg ca este: despre a te lasa dus de placeri, de desfranare in doi, fara niciun scrupul, ramanand in final doua persoane – demne – ce s-au distrat si atat. Apoi pleaca fiecare in ale lui, pastrandu-si acelasi respect si admiratie (asa spunea un amic pe FB, de curand, despre relatia de 2 luni cu o tanara agatata tot pe FB, in care “au facut sex de calitate, fara prejudecati si s-au despartit pastrandu-si acelasi respect si admiratie”, am incheiat citatul lui aici). Deci este posibil, daca ne luam dupa amicul respectiv. Visul oricarui barbat, as adauga eu :).

    Si cum subiectul temei, odata lamurit, nu mai mai intereseaza (1. ca oricum nu ma baga nimeni in seama pe aici :D. 2. ca eu fac parte dintre acele femei care au nevoie “macar” de iluzia unei mari iubiri pentru a se “da” (dezolant !); si nici nu inteleg genul de femeie-regina-curva-demna despre care e vorba mai sus), ma retrag cu plecaciune :)

  6. Delia, eu nu stiu sa polemizez ca voi, dar ma bag si eu in vorba… Eu nu gasesc nimic ofensator in ce a scris Olaf, mi se pare doar ca el a pus in cuvinte o realitate: felul in care sunt percepute femeile in societate, in raport cu barbatii, cand vine vorba de sex. Si cum se percep ele, mai ales. Si daca cineva are o vina, aceea e societatea, e istoria, sunt datele antropologice, e natura… dincolo de orice filosofie. Lucrurile sunt cum sunt – vrem noi sau nu asta, ne deranjeaza sau nu, ele tot asa raman.
    Eu inca am prins timpurile in care fetelor li se spunea sa nu-si dea virginitatea, ca e cel mai de pret bun al lor. Nu e cazul meu, am avut parinti mai deschisi la minte, dar si eu, desi sunt femeie, daca vad pe una inghesuindu-se in toate colturile cu diversi (din dragoste sau din pura placere, treaba ei – desi ma indoiesc ca e dragoste acolo), o judec. Ii pun eticheta de parasuta. Iar daca e vorba de un el, e un curvar, da, dar parca pe ea o dispretuiesc mai mult. Asta e, asta simt, sunt rezultatul conceptiilor care mi s-au inoculat, cu care suntem toti bombardati, oricat de open minded m-as crede.
    Cat despre demnitate in sex, la nivel de perceptie, lucrurile cred ca sunt simple: depinde cine pe cine reguleaza. Care e raportul de putere. Care e diferenta dintre o tuta de cartier pe care o iau toti la cate una mica si apoi rad de ea pe la colturi si Cleopatra, care devora barbati la mic dejun, pranz si cina? Ea era regina, ea facea jocurile, ea – ma scuzati – ii futea pe ei, nu ei pe ea! Cred ca asta voia Olaf sa spuna, cu cat esti mai puternica, mai sigura pe tine, cu cat iti asumi mai ferm orice gest, cu atat poti rasturna preconceptiile adanc inradacinate in cei din jur, poti face tu jocurile, poti dicta tu morala. Daca tu esti genul de femeie care crede ca si-a “dat” virginitatea unui barbat – deci tu ai dat si el a primit ofranda, placerea si onoarea nu au fost de ambele parti, tu esti prima care te desconsideri in fata ta si a lumii, poa’ sa creada barbatul ala ce-o crede. Poate sa te iubeasca el si cu cerul si cu pamantul si-n inima lui sa fii regina. In a ta nu esti, in cazul asta, decat o amarata tuta de cartier. Cam asta e, nu stiu cat de coerenta am fost…

  7. 7
    Delia 

    Alina, multumesc ! :) Tu esti simpatica in orice imprejurare, chiar si cand spui lucrurile asa, zbang, fara menajamente :) Este un talent al tau, asta.

    Ideea de “cine e mai puternic in sex” o inteleg, asa cum e pusa. Nu inteleg insa ce treaba are aici ‘demnitatea’, daca punem problema asa. E vorba doar de un raport de putere aici, unul la nivel cat se poate de elementar. Demnitatea, pentru mine, inseamna mult mai mult decat puterea data de celebritate sau de statutul de Cleopatra. Puterea este ceva exterior, ce domina. Ce barbat avea curajul sa se opuna Cleopatrei ? Pe amarati (sclavi, la propriu) oricum ii omora, dupa acuplare. Iar la Elizabeth Taylor sau o Catherine Hepburn, la care stateau la coada barbatii, era alta problematica. Intra in joc orgoliul de a fi fost ales de ea, dadea bine la palmaresul barbatilor, nu ? Un joc de putere si orgolii, aici, despre asta e vorba !

    Dar unde e demnitatea, in discutia de mai sus ? Demnitate nu inseamna putere in acest sens, nu inseamna nici orgoliu. Demnitatea este una dintre cele mai importante valori umane, este o putere launtrica dar care nu domina, nu striveste pe celalalt, ci il respecta; demnitatea este constienta propriei valori ca om. Nu trebuie sa fii regina in mod exterior, pentru a avea demnitate, este altceva.

    Sunt vremurile asa, da. Problematica demnitatii in amor se pune cu atat mai mult. Insa este vorba despre un alt plan. Nu mai e vorba de femei si barbati, care pe care, de razboiul sexelor, in care unii se dau, altii iau, care e mai tare aici. Intram intr-un domeniu mai elevat, deasupra acuplarii animalice si raportului de putere. Dar cred ca iesim din cadrul temei dezbatuta mai sus.

    In fond, cand esti un barbat foarte tanar, e posibil sa vezi amorul doar ca pe un raport primitiv de putere, fie el si in termeni filosofici impunatori.

  8. Delia, nu te gandi la demnitate ca la o notiune abstracta, hai sa coboram in concret, in contextele pamantene, care nu-s mereu asa de nobile cum ne-am dori noi sa fie. Da, amorul nu inseamna NUMAI un raport primitiv de forte, dar de multe ori asa e. Facem dragoste, dar facem si sex… si acum fie vorba intre noi, cateodata chiar simti nevoia de sex mai salbatic, da, fie si cu perechea ta, pe care o iubesti si cu care te impreunezi si artistic, cu lumanarele, clar de luna si derulare act ca-n filme, in slow motion. :)
    Demnitatea, in contextul amorului fizic eu cred ca tine strict de propria perceptie. Sunt femei, repet, care de mici au fost invatate ca e injositor sa faci dragoste/sex, ca asta e o concesie pe care o faci barbatului, ca femeile sunt niste zane abstinente, dar porcii astia de barbati, una doua, vor sa le puna in patru labe. Sunt femei care-si reprima nevoile sexuale, le neaga, lupta cu ele si cateodata nici nu-si dau voie sa se indragosteasca din pricina asta. Altele, dimpotriva, sar din pat in pat, in mod paradoxal, tot din aceeasi frica de intimitate – si-si folosesc “bunul lor cel mai de pret” ca pe o moneda de schimb, cumpara afectiune – de fapt, iluzia ca sunt iubite – cu ajutorul lui. Nu e vorba ca trebuie sa fii regina, la propriu, ca sa ai constiinta propriei valori. Trebuie sa te simti tu regina pe dinauntru, sa recunosti ca sexul e ceva ce-ti place si tie, ce vrei si tu, in egala masura in care il place si-l vrea si barbatul. Cred ca trebuie sa renuntam la a mai declara, foarte poetic de altfel, “m-am daruit lui”. N-ai daruit nimic, ai dat si ai luat in egala masura. Daca tu, ca femeie, crezi ca te-ai daruit, ca i-ai dat, ca i te-ai dat… ce pretentii mai ai de la el? Cum vrei sa te perceapa in aceste conditii?
    Mi se par paguboase si periculoase toate curentele astea romantice de gandire, prin care femeii i se sugereaza ca e de rusine sa simta o nevoie fizica de acuplare in lipsa dragostei. Ca e sub demnitatea ei sa doreasca un barbat inainte de a-l iubi. Si de aici frustrari care, odata recunoscute, ar starni cozi in fata cabinetelor de psihoterapie. De aici, cred, si confuziile care se isca: multe femei sustin ca iubesc (unele schimba marile iubiri ca pe ciorapi), cand de fapt doar l-ar tavali pe unul si gata (dar cum sa-si recunoasca asa ceva, vai, o intelectuala rafinata!). Si atunci merg mai departe, si se mint pe ele, si se casatoresc cu cine nu trebuie doar pentru a divorta peste trei luni…
    Dragostea e un sentiment atat de nobil, de frumos, de inaltator, pe care multe femei, in ipocrizia lor uriasa, il folosesc drept umbrela si spoiala pentru toate slabiciunile si pornirile instinctuale de care au fost invatate sa se dezica. Poate daca am fi mai sincere cu noi insene, am suferi mai putin si ne-am lua-o peste bot mai rar… Am divagat, stiu. :) Sau poate nu.

  9. 9
    lotusull 

    Treia draga,

    sunt pe aici in calitate de simplu observator ce is rade discret in barba uneori. Dar cum ai observat si tu, cum sa nu razi cand Alina, zbang, toarna cate una, asa fara menajamente ? Si asta fara sa cada in vulgar caci se salveaza la mustata cu o intorsatura de condei fix cand incepeai sa te scarpini nedumerit in ceafa :)
    Sa revin.
    Cum spuneam in situatia prezenta sunt un simplu observator. Din motive ce n-are rost sa le insir aici.
    Dar.
    Citind discutiile de aici, mi-am zis mie retoric asa, ca nici nu mai conteaza daca esti femeie / barbat tanar/a, matur/ a sau copt/ coapta de-a binelea. O schimbare / nuantare a reprezentarii mentale a amorului este o etapa necesara atat femeii cat si barbatului ptr a nu ramane la nivelul unui exercitiu de putere. Sau a unor fantasme primitive cum ar fi zis Freud care in anumite limite sunt tare normale.
    Inchei apoteotic gandindu-ma ca fericiti sunt cei ce stiu sa se bucure de propria sexualitate si asta intr-un joc firesc :)
    Si in loc de cireasa de pe tort… presupun ca atunci cand se harjonesc oamenii sunt prea putini preocupati de analiza pe orizontala sau verticala. In mod logic isi traiesc clipa. Analiza apare ” dupa “, ” in loc de ” , ” inainte de ” sau alte variante la fel de valabile.
    :)

  10. Lotusule, razi de noi? :) Pai noi aber… filosofam pe-aici si tu razi??
    In rest, ai pus punctul pe J. :) Cautarea firescului, asta este, da, marea provocare. Firescul asumat, impamantenit, simtit, nu ala care credem noi, pentru ca am citit intr-o carte (de povesti) ca ar trebui sa fie firesc.
    Si inca ceva: inainte de a sari la beregata barbatilor si de a-i blama pentru modul in care ne percep, sa nu uitam ca si ei au fost crescuti/educati de femei. Si se stie cat de misogine sunt mamele de baieti. 😉 Deci tot in mainile noastre sta puterea de a schimba lucrurile si mentalitatile. :)

  11. 11
    Delia 

    Lotusica, si eu sunt de aceeasi parere: fericiti cei ce-si pot trai sexualitatea firesc, frumos, demn ! Fara imersiunea prejudecatilor, a etichetarilor, a analizelor inainte de si dupa ce, fara mintea asta cicalitoare mereu :). Am stat si m-am gandit la asta, chiar scrisesem aici un mesaj mai lung, dar s-a sters inainte de-al publica, nu stiu pe ce am apasat. (ati scapat :) ). Dar concluzia era asa: firescul asta in timpul unirii fizice poate fi numai daca ramane la fel de firesc si inainte si dupa si oricand, pentru cei implicati. Odata ce intre “firescuri” treaba sta altfel, odata ce intra minciunele si ipocrizii si nepotriviri si multe altele in context, nu prea cred ca “firescul la momentul x” mai functioneaza cum trebuie….

  12. 12
    Delia 

    Alina, eu sunt mama si de baiat si de fata, asa ca am o tema dubla aici… Conteaza enorm si educatia, ce auzi de acasa, asa e. Insa, dupa cei 7 ani de-acasa, dupa educatia data de scoala si de catre societate, intervine ceva mult mai valoros: autoeducatia. Cu alte cuvinte, barbatii nu pot da vina la nesfarsit pe parinti, pe scoala sau pe societate, daca sunt barbati intr-adevar, sau daca vor sa se formeze ca barbati. Si nici noi nu le putem gasi etern scuza asta :)

  13. 13
    Delia 

    Alina, la ce ai scris mai sus, cu iubirea si asumarea atractiei fizice, e mult de discutat. Sigur, ai dreptate dintr-un anumit punct de vedere, daca am fi fata in fata, numai noi doua si nu pe un forum public ti-as povesti cate ceva despre asta 😀 :(.

    Asa ca hai s-o spun simbolic: atractia fizica intre un barbat si o femeie ascunde multe taine, nu e chiar asa de simpla cum pare. Se spune ca zeii au trimis oamenilor un daimon, o fiinta pe jumatate divina: Eros, care sa fie un pontificator – un constructor de poduri – intre zei si oameni, intre cer si pamant. Odata atinsi de Eros, barbatul si femeia nu numai ca erau atrasi fizic unul spre celalalt, ci se si indragosteau. Eros le dadea momentul lor de divinitate, sansa de a-si depasi conditia de muritori, le imprumuta aripile sale (cine nu simte asta cand se indragosteste ?…). Dar era si posibilitatea ca ei sa-l foloseasca pe Eros numai inspre placeri fizice, “legandu-l la ochi si frangandu-i aripile”. Si uite asa, il foloseau in extaze peste extaze, din ce in ce mai putine, din ce in ce mai rar…pana se termina. Amorul carnal, amorul pur fizic, atat.
    Eu nu spun “nu” amorului carnal, ci numai absolutizarii sale.
    La fel cum, asa cum zici si tu, nici un amor prea ideal, prea romantizat, nu e sanatos.
    Suntem oameni, avem in noi si ceva de animal si ceva de inger, avem si corp fizic supus legilor naturale, dar si ceva mai mult. Nu cred ca ne-ar ajunge doar carnalul, doar animalicul, oricat ar fi de tentant asta, uneori. Se poate merge mai sus, pornind de la amorul carnal, daca nu il privim ca scop in sine.
    Intre aceste doua extreme, ne cladim pe noi, inspre acel firesc, asa cred eu.

  14. Delia, poti sa-mi zici si aici despre sexul salbatic! :) :) :)

  15. 15
    Delia 

    :) Alina, nu despre sexul salbatic era vorba, ci despre conflictul dintre asumarea sexualitatii “cum iti vine” si iubire, dar pana la urma tocmai de asta am tot discutat. Nu-s nicidecum fan sex salbatic, credeam ca s-a inteles asta. Daca nu, eu n-o mai iau de la capat :)

  16. Delia, m-am prins, tocmai de-aia te si tachinez! :) Desi nu stii ce pierzi!!! :))

  17. 17
    Delia 

    Ooooooooof, asa o fi…. O tin pentru viata urmatoare :)
    Pana la urma, este si treaba asta cu sexul ceva atat de individual, incat ce sens o avea sa mai discutam… Experienta vs teorie. In timp ce unii dezbat, abereaza :) sau scriu articole filosofice despre sex, altii o fac, nu pierd timpul 😀

  18. @Delia

    Buna Delia,

    Ţi-am citit comentariile. Dacă a durat puțin pentru a-ți răspunde, este pentru ca mă tot străduiesc să identific în text pasajele despre care vorbești tu :) și, până acum nu am reușit – am senzația că ne referim oarecum la două texte diferite. În al doilea rând, mi-am dat seama ca va trebui să fie un răspuns destul de elaborat. Uite ca m-am chinuit sa îl scriu și sper sa îl citești pe de-a întregul – măcar pentru efortul de a îl scrie – pentru ca pe primele am senzația ca nu le-ai citit.

    Lăsând gluma la o parte, cred că nu ai înțeles la ce ma refer. Demnitatea de care vorbesc nu are legătură cu poziția socială, cu averea, numărul de prieteni, etc., cu nici un factor exterior, ci este o demnitate personală a femeii, în raport cu ea însăși și cu propria percepție de sine – de aici și noțiunea, care apare și ea în text, de respect de SINE. Nu e vorba de a se simți umilită “de cel căruia i-a cedat”, nici despre o posibila păruială după, nici după cine se duce la frigider să ia chiftelele, cine se culcă şi cine nu, nici alte chestii telenovelistice sau din articole pentru coafeze. Când vorbești despre “umilințe, reproșuri, răzbunări, regrete”, mă întreb ce legătură au toate acestea cu textul pe care l-am scris eu – senzația mea este ca vorbești mai mult de o experiență personală. Nici chestia cu lăudatul sau nu la amici nu cred că are vreo legătură cu textul, după cum nici nu are nici folosirea bărbatului exclusiv ca mascul – de altfel, nici un bărbat cu respect de sine nu cred că ar accepta asta într-o relație amoroasa, după cum nu o acceptă nici o femeie. Este vorba de un alt plan – de un alt tip – al respectului de sine aici, nici comportamentul de regina, nici orice alt scenariu cu imaginație, dar care ratează complet ideea. Nu cred că o ‘strategie elaborată’ ar rezolva problema demnității și nici nu cred că ar ajuta-o foarte mult nici altfel, în momentul în care cineva s-ar prinde de asta. De altfel, nici nu mi se pare o abordare prea onestă.

    Nu e vorba de a se minți pe sine – de a mima demnitatea sau de a ți-o auto-induce, nu are nici o legătură – dacă nu o resimți, nici nu cred că se prea poate, iar oamenii care încearcă să se mintă singuri nu reușesc decât să-şi disimuleze problemele.

    Demnitatea de care vorbesc este cea fiziologică, a femeii lezată prin expunerea fizică, cu ea însăși, leziune provocată prin reticența în fața gestului fizic, pe care am constatat-o, într-un fel sau altul, la toate femeile pe care le cunosc și pe care femeile care au avut deschiderea să vorbească despre asta au avut sinceritatea să mi-o confirme. Cine știe, poate tu nu o resimți – cu atât mai bine pentru tine. Nu are nici o legătură ca “așa vrea bărbatul, pentru a ne aservi și a ne umili”, nici cu vreun fel de retorică feministă vulgar-concretă şi superficială, ci este un dat fiziologic, care provoacă un plus de tensiune sufletească și care nici nu trebuie să fie decisiv, decât prin transpunerea lui în plan mental – adică exact despre ce vorbeam. Dacă el se transformă într-un atu sau într-o reținere depinde de fiecare femeie în parte.

    N-aş vrea să intru prea mult în anatomie, dar un găsesc o altă cale de a îți lămuri la ce mă refer decât aceea de a-ți propune un exercițiu: reprezintă-ți mental posturile fizice, identifică-le pe cele care îți plac şi pe cele care îți repugnă, apoi încearcă să identifici motivele pentru această diferență. Dacă ajungi la răspunsul pe care îl bănuiesc, AICI apare acea lezare a demnității de care vorbeam. Nu are nici o legătură cu vreun joc de prost gust, de-a șoarecele și pisica, în cuplu, nici cu relația lor. De AICI apare percepția raportului de putere de care vorbea Alina, nu din ritualuri sau încontrări stupide, cine se umfla mai tare, cine are salariu mai mare, astea sunt detalii individuale și nesemnificative, cu, pur şi simplu din fiziologie.

    Nu vorbim de orgoliu sau alte “ingrediente” ulterioare, individuale. Nici una dintre acestea nu are legătură cu mesajul meu.

    Cât despre ideea necesității saltului calitativ la bărbați, mărturisesc că mă decepționează profund și se constituie, poate, într-o explicație a singurătății pe care ți-o bănuiesc. Cred că jignești mulți oameni pe care nu îi cunoști şi faci o generalizare impardonabilă. Nu vreau să intru în comparații istorice intre sexe și nici în dezbaterea aferentă. Mă mărginesc să spun că eu cunosc o destui bărbați care nu au nevoie de salt calitativ, care au avut relații cu femei care nu îi meritau, cunosc bărbați înșelați, cu multă abnegație, de femeile lor, după cum cunosc și destule femei care ar avea nevoie, ele însele, de un salt calitativ major. Cred în platitudinea că omenirea degenerează, în egală măsură, în rândul bărbaților și al femeilor, dar că degenerarea nu se aplică tuturor indivizilor. Cred în ce spunea D.H. Lawrence: “într-o lume în care bărbații nu sunt bărbați, femeile nu au nici o șansă sa fie femei”.

    În altă ordine de idei, am observat – nu susțin vreo constatare principială, ci doar o observație – că femeile care au pretenții, capricii și așteptări nejustificate în raport cu propria valoare, cu bunul simț omenesc, de la felul în care ar trebui să le vadă bărbații (și pe care îl trasează nu preopinentul – bărbații – ci ele (sic!) – să mă iertați dacă îmi amintește întrucâtva de celebrul d. Goe), sfârșesc prin a nu avea nici respect, nici mare prietenie din partea lor, în timp ce femeile care se poarta firesc (tot se vorbea mai jos de firesc), fără să pretindă altceva decât să fie tratate ca niște oameni normali au și prieteni și dragoste și beneficiază, fără nici o sforțare, de tot respectul pentru care se inflamează primele.

    Un alt lucru pe care l-am observat este că oamenii își aleg extrem de prost partenerii, după niște rațiuni pe care, adesea, e greu sa le vedem. Nu numai femeile, toți oamenii, dar aici vorbim despre bărbații care le greșesc partenerelor – deci despre alegerile femeilor.

    Pe scurt… femeile au un talent monumental de a ii alege, din toata grămada, pe bărbații cei mai MINCINOȘI. Nu știu de ce. Bănuiesc ca unele din aceleași așteptări de a fi venerate și admirate pana la Dumnezeu, fără vreo bază reală, pe care o confundă cu o manifestare a dragostei. Un paroxism mimetic al dragostei telenovelistice este ce așteaptă inclusiv majoritatea femeilor educate de la bărbații lor.

    “- Iubi, nu-i așa că sunt cea mai frumoasa? – Daaa! – Nu-i așa că nu sunt grasă deloc? – Daaa! – Nu-i așa că n-ai mai văzut alta ca mine? Desiiiigur!”

    “Mami, nu știu ce ce m-a mințit nenorocitul, ca la început părea atât de sincer…”

    Grow the fuck up!

    Nu știu ce e, o nesiguranță de sine congenitala, nevoia de a cauta confirmare la fiecare pas. Am mai scris despre asta într-un comentariu la un text de-al Marilenei Guduleasa. Mai scriam și despre alte trăsături înrudite acolo.

    Apropos de observația ta, am vorbit despre camera pe care femeile o mobilează în așteptarea bărbaților lor viitori, dar NU despre idealizarea bărbaților era vorba (deși poate fi și asta un fenomen de copilă), ci despre faptul că femeile le creează bărbaților, în capul lor, un rol, pe care ăștia trebuie sa-l joace, dara sa îi întrebe nimeni dacă îl vrea și dacă e ceva de capul lui (al rolului, ca iarăși o să avem confuzii), iar apoi îi judecam pe bărbați după suprapunerea pe rolul arbitrar, ca și cum rolul respectiv ar fi o normă morală absolută. Ce să spun!…

    Până la urmă, sfârșești prin a îl alege pe ăla care joacă cel mai bine prefăcătoria de a își asuma rolul. În momentul în care femeia știe cum trebuie să vorbești, ce trebuie să spui, de câte ori, când să taci, ce să faci, că trebuie să ai o capacitate telepatică pe care, de altfel, nu o au nici ele, îmbufnându-se copilăros, în loc să comunice, etc. (femeile și la 30 de ani vor să se joace, încă, cu o păpușă, mică, adorabilă şi exact cum o vor ele), după puțină mea minte mi se pare că ai doua variante, ba nu, trei: unu – ești prost de nu mai poți sau un adolescent extaziat și accepți (ipostaza Sanin), doi – o trimiți la dracu’ (“- Iubi, de ce a trebuit să spui asta și nu ai spus-o pe cealaltă? – De chichi”) şi, trei – te prefaci că îți vine rolul ca o mănușă, când te atrage la fel de mult ca palmierul pe un urs polar – adică zici ca ea şi faci ca tine. Întrebare: de ce ar zice ca tine, în momentul în care, la o analiză obiectivă, vedem că pretențiile şi capriciile sunt nejustificate, iar femeia se poartă condescendent, de parcă (fiecare din cele 3,5 miliarde) ar ascunde vreo comoară inestimabilă, deci de ce ar concede sa își asume un comportament și un raport din start jignitor: a. pentru ca, de la prima întâlnire, e îndrăgostit iremediabil de tine și ar face orice, ar sta și în cap, nu ca sa te aibă, ci măcar ca sa te poată cunoaște, pentru ca tu ascunzi o comoara inestimabila, care nu mai poate fi găsită nicăieri; b. fiindcă are motive ulterioare. Care ar putea fi motivele ulterioare? Păi, să vedem: bani, poziție socială și, mai ales, sex – cele clasice. Aşa cum spuneam, până la urmă, în momentul în care comportamentul (“personalitatea”) unui om este antipatic și neatrăgător, ironia face ca singura comoară de care să fie atras cineva e tocmai sexul. Nu că ar fi și asta inestimabilă sau nemaivăzută. Dar nu costă, cel puțin pentru un bărbat. Asta spuneam, în textul meu, leziunea în demnitatea fiziologica nu există pentru bărbați, dimpotrivă. Pentru că nu se supune fiziologic. Leziunea poate să apară din complicații sau adaosuri ulterioare – altă discuție, altă distracție. Pentru femei, ea există odată cu împreunarea, dacă își însușesc mental și resimt senzația de copleșire, de semi-agresiune (și, iarăși, nu mă refer la considerații paralele, raționale, de genul “e tandru, îl iubesc, oh, baby, oh baby – scuze, nu m-am putu abține :) – ci la un fenomen instinctual”, de asta simt că trebuie să îți dea 300 de teste, de parcă mergi pe Marte, ca să se asigure că meriți să intri “în cetate”. Pentru că pentru ele este o cedare, o înmânare de sine, care trebuie făcută în deplina încredere. Nuuu?? (Nu vreau sa dau senzația de derizoriu sau de lipsa de respect pentru “cetate” şi altele asemenea, ci, pur și simplu, sunt suficient de obosit și de plictisit de tonuri pedante pentru a vrea sa ma destind un pic, chiar pe teme serioase, după o zi grea – apoi, nici nu e necesar sa ne luam chiar tot timpul în serios. Deci, nici o intenție de jignire pentru nimeni, doar un timbru lejer.

    Aşa cum spuneam în același comentariu la textul Marilenei, ironia face că multe femei care detestă să fie privite sexual și vor să fie apreciate în primul rând pentru personalitate au o personalitate atâta de șarmantă, încât, dacă nu ar avea sexualitate, nu ar atrage pe nimeni. E și aici o lecție de viață – despre abordare și atitudine. Pentru o femeie de genul asta, întâlnirea cu un bărbat fără mobil ulterior nici nu știi dacă ar trebui să fie o bucurie sau o tristețe :p.

    Femeile spun că bărbații sunt imaturi, etc., etc. Conced pentru un mare procent – e vorba de o lipsă de înțelegere a consecințelor propriilor acțiuni. Dar, la nivel subiectiv, nu cred ca am văzut creaturi mai imature ca femeile intelectuale, în așteptările lor în dragoste. Așteptările lor, “normalitatea” lor și dorințele lor la 30 sunt aproape aceleași ca 12, cu “ceva” mai mult sex, și cu adaosul ca nu mai cred în realizarea lor – nu că şi-ar nuanța sau “înțelepți” așteptările.

    Am să scriu, la un moment dat, despre maturizare, ințelepciune, inocență, copilărie și corupție, dar momentan, nu am nici timpul, nici dispoziția să îl ordonez și să îi șlefuiesc formulările. Pe scurt, ideea este că atunci când un copil e silit de lume să se “maturizeze”, dacă este puternic și generos, se va opune lumii, va învăța să își protejeze sufletul, va fi sceptic iar, cu timpul – dacă are bafta, va ajunge la înțelepciune – pentru a îți păstra inocența și a rezistă în lume trebuie să ai o forță spirituală fenomenală și multă inteligență pe care să o convertești, în înțelepciune – altfel, e inutilă. Cei care nu au impulsul şi resursele necesare pentru a găsi calea (echilibrul între ei înșiși și lume), cedează lumii și se maturizează nu prin înțelegere și profunzime, ci prin renunțare: la speranța principială, la valorile inocenței, finalmente, la suflet.

    Obligatoriu, să faci lucrurile astea, ca bărbat, presupune multa necinste, și multă bătaie de joc – absolut – dar bărbații nu au monopol asupra necinstei, să fim serioși. Doar că există femei care au un talent fenomenal să îi caute și să îi găsească exact pe aceștia. “Vai ci siexy aratî în geacî di chieli, şî cu chica pi spati – sigur îi v’un rebel ci luptî impotriva lumii şî niminea nu-l inţălegi” (un pic de amintiri din copilărie – a mea :)) Mă leși?!

    Mulți dintre bărbați consideră că femeile vor sex în egală măsură că și ei (ceea ce, în majoritatea cazurilor, este adevărat), doar că se fofilează în mod necinstit, că se ascund și disimulează fără rost, încercând să deturneze către lucruri paralele – de asta e important să fie foarte clar, de la început, pentru amândoi, dacă e vorba de dragoste sau sex (sau, cum spunea un înțelept “is it art or is it pornography? :)) – deci, pentru mulți e un joc de care pe care, în mintea lor, pe care se simt îndreptățiți să îl poarte şi să îl câștige. Ar fi o mulțime de comentarii de facut si pe seama bărbaților, doar ca pe mine ma interesează mai mult femeile, de bărbați să vă ocupați voi. Dar fără superficialitate de sandra brown, fără patimi părtinitoare, generalizări și exagerări nejustificate – și care, şi mai trist, mi se pare că nu cuprind și nu rezolvă problema, ci dimpotrivă, distanța creste).

    Şi iarăși, în lumea de cartier, unde trăiesc eu – și nu numai acolo – și asta cu jocul care pe care este, adesea, adevărată. Diferența este că femeile, odată ajunse la amor, odată abandonate, se simt un doar respinse (valabil și pentru bărbați, în egală măsură), ci și înjosite, pentru ca se înmânează pe sine (nu e poezie de doi lei, chiar şi femeile care fac sex “fără sentimente” o fac, dacă se simt “încălcate” fizic), în timp ce bărbații nu o fac. Despre ASTA vorbesc. Nu despre faptul că e corect, că susțin că e bine, etc., etc. De altfel, pentru valabilitatea constatării este complet irelevant dacă o susțin sau nu. Faci o greșeală. Un lucru nu devine adevărat sau fals, pentru că vrea cineva sau nu vrea altcineva. Pur și simplu, este sau nu. Eu am făcut o constatare, o observație, nu am exprimat un deziderat. Indiferent ce reacție îmi imprimă asta, cred că este adevărat ceea ce spun. Şi faptul că tu vrei sau nu și că mă cataloghezi (complet superficial) într-un fel sau altul nu face constatarea mai puțin adevărată, în caz că este. Şi nici mai adevărată, în egală măsură. Cred că porți lupta pe lângă câmpul de bătaie.

    Şi mai cred (diverși bărbați) că femeile, tot dorind sex în egală măsură, au tot felul de complexe, de fragmentari, etc., nu știu ce vor şi se poartă irațional. Şi atuncea au senzația că “scurtează drumul”, înlătură niște piedici. Încă o dată, nu spun că e corect. Că iarăși o să faci comentarii acide și o să îmi spui ce e, de fapt, în mintea mea.

    Este ciudat că există o rețetă care, cel mai adesea, funcționează de minune. Asta a “marii pasiuni” izvorâte pe nepusă masă. Din păcate, dacă execuți un anumit ritual – cam același, chiar dacă în forme și culori diferite – prin care femeile cred că se “asigura” și obțin “garanții”, mare parte a femeilor vor ceda. Aşa că zici ce trebuie “ca să o păcălești pe proastă”. Regretabil, o repet (deși m-am saturat sa o tot fac). Acesta este un tip de necinste specific bărbaților. Dar asta nu înseamnă că doar bărbații sunt necinstiți. Şi cunosc, și din genul ăsta, de bărbați destui. Şi îmi explică cum “le-au păcalit pe proaste”, în timp ce bărbați cu profunzime și onestitate sunt ignorați cu succes de femei pe care le plac, dar care sunt ocupate în relații cu unii care “le păcălesc pe proaste”. De gustibus. E o pagina pe facebook, ceva de genul “Don’t say there are no good men left in this world. We’re right here, where you left us: in the best friend category”. Mi-a plăcut ideea.

    Am să scriu și despre pasivitatea femeilor și rolul ritualului și al insistentei în “alegere” (“Nu te-ai priceput”, a lui Coșbuc), dar nu acum, ci tot cândva, în viitor. Adesea, îmi pare că femeile ajung mai ușor să se alăture unuia care pare sa le iubească mai tare și insistă asupra lor (fie sincer sau nu), decât de unul care, obiectiv, poate fi mai remarcabil, dar care nu vine singur – în fine, altă dată. Alte înjurături, atunci.

    Aici greșesc femeile, în alegerea bărbaților. Şi sofismul lor cinic, ulterior este: pai dacă Gică, cu pleata lui și ochelarii lui de soare, cel mai falnic dintre toții masculii, era un porc, înseamnă că toți bărbații sunt porci, nu? Că doar ăla era cel mai falnic, nu?” NU. Sau “vai, cât de minunat este Popescu! Cât de mult mă iubește”. Faptul ca te iubește nu înseamnă, neapărat, că e minunat. Faptul că unele femei își aleg greșit bărbații nu înseamnă că toți bărbații sunt greșiți.

    Dar, în cu totul alta ordine de idei, oamenii valoroși sunt foarte rari. Şi femei și bărbați. Bărbații cu un tip de necinste, femeile cu altul. Aşa că, admițând nedreptățile, și de o parte și de alta, cred că mulți oameni se merita unii pe alții, în timp ce se înjură unii pe alții. O apă și un pământ – spală-se pe cap!

    O altă chestie: se spune că bărbații își aleg femei slabe, că le e frică de femei puternice, emancipate, independente, ca nu au curaj, etc., etc. Nu știu, la unii așa o fi. Dar am auzit acuzația asta făcută, pe nedrept de atâtea ori. Şi am două observații. Unu: adesea, traducerea reală, concretă, dincolo de frazele pompoase, a lui independentă, puternică, activă, etc. este: condescendentă, cinică, superioară, atotștiutoare, obositoare, limbută (fără a spune neapărat multe lucruri), lipsită de considerație, auto-impusă, uzantă psihic. In poziții de putere, multe femei se poarta exact ca bărbații – am spus în comentariul la articolul Marilenei că femeile au copiat “emanciparea” de la bărbați, în loc să dezvolte una care să păstreze virtuți feminine (evident, există şi excepții absolut iubite). Iar bărbații, reacționează, adesea, în fața unei asemenea atitudini, exact ca femeile: respingere. Oamenii sunt, cu mici diferențe apărute, cred, din rolul lor în procreare și în “celula” familială, la fel, în ciuda retoricii feministe, după părerea mea, absolut cretină – pana acolo unde dictonul despre cele trei atribute ale comunistului (cinstit, inteligent și comunist), din care nu pot coexista decât două simultan, mi se pare la fel aplicabil feminismului (şi capitalismului și oricărei extreme sau denaturări). Sunt satul de limbajul ăsta duplicitar. Dacă o femeie refuza sexul e în dreptul ei, iar bărbatul e un porc, dacă nu ăi acceptă decizia. Dacă bărbatul refuza sexul, e, tot el, un porc, iar femeia are dreptul să se înfurie.

    Doi: am fost, la un moment dat, la o petrecere restrânsă cu femei în funcții de conducere și TOATE (în afara de una care era îndrăgostită de partenerul ei de afacere, care era un tip puternic) erau însoțite de purtători de poșete (ale partenerelor). Cei mai comozi tipi pe care ți-i poți imagina. “Ai dreptate, dragă. Sigur, dragă. Cât de sus să sar?”. Aş zice ca femeile în cauza au ales la fel ca porcii de bărbați.

    Trei (știu am zis că sunt doar două): știu și perechi reușite de oameni puternici și perechi de oameni puternici care sunt alături unul de altul, dar se înșeală, în egală măsură.

    Răspunzând unei alte observații de-ale tale, nu văd nimic rău în sexul consimțit, fără obligații, atâta timp cât nu se bazează pe o minciună. Faptul ca tu îl refuzi, nu înseamnă că, în valoare absolută, este abominabil. Cred ca am depășit faza cu damnarea eternă și atâta timp cât e vorba de doi adulți care știu ce fac, nu vad absolut nimic reprobabil. Mizeria apare în minciună. În a îl amăgi pe celalalt, pentru a lua ceva ce altfel nu ar fi dat, fără minciună. Aici e furtul. Bărbații le mint pe femei că le iubesc, iar femeile pe bărbați că nu vor dragoste, nu îl obligă la nimic, dar așteaptă să se oblige singur. Cu timpul sau… îmi amintesc de căsătoriile provocate de femeia care “a rămas grea”, fără să rămână.

    Asta nu înseamnă că susțin sexul ca scarpinat pentru o mâncărime, un sex fără afinitate de comunicare, fără plăcere de a fi unul cu altul, “fărî oleacă di romanţî”. Apropo de textul de mai sus, un bărbat își poate suferi, în acest tip de sex, o lezare a demnității de același tip cu cea a femeilor – prin concederea la a se admira, la a se reduce, în ipostaza de primat bălos – în surpriza pierderii controlului de sine, a deturnării sensului moral, a înfrângerii în faţa brutei, în renunțarea la sine, pentru o secundă de plăcere. Aici apare epuizarea caracterelor, a verticalității și a suflului moral, de care vorbeau stoicii. Încă o dată, oamenii sunt la fel, doar că ipostazele de manifestare sunt diferite.

    “Tânărul cu sexul cu raportul de putere” în care mă categorisești este o etichetare gratuită, superficială, apărută din interpretarea greșită a textului și făcută fără rost. Nu ai de unde să știi cum sunt și nici bazele pentru a îți da cu părerea. Şi, încă o dată – dacă crezi dictonul biblic cum că “gura păcătosului adevăr grăiește” – faptul că eu sunt sau nu așa nu face constatările mai puțin sau mai mult adevărate. Se ne limităm la a argumenta sau contra-argumenta, fără categorisiri în gol.

    De altfel nu apare nici un fel de referință, în textul meu, cu privire la sexul sălbatic, tandru, conjugal, sau de orice alt tip. După cum am mai arătat, lezarea de demnitate la care mă refer nu are legătură cu circumstanțe exterioare, ci cu fiziologia sexului, în sine – astfel, nu are decât o legătură de intensitate – de accentuare sau atenuare – cu acestea, nu și nu de existență sau non-existență (hai, că partea asta cu existența şi non-existența a sunat într-adevăr filosofic, nu? Fără intenție :)).

    Ca răspuns la observație colaterală, bărbații au încercat, din câte îmi dau seama, din zorii timpurilor, să își explice tot felul de lucruri – și nu numai bărbații. Şi, da, în ciuda stupidei retorici feministe, toți bărbații pe care îi cunosc eu au, la modul sincer, curiozitatea de a înțelege femeile – mi se pare un efort cât se poate de legitim, care bănuiesc că și e reciproc. Cu ce rată de reușită fac asta, asta e o alta discuție :). Îmi amintesc de bancul cu duhul: “cât de lung ziceai că vrei podul ăla?”.

    Faptul ca te-ai lămurit de “subiectul temei”, drept pentru care ți-ai pierdut interesul, mi se pare, în cel mai bun caz, paradoxal. Eu, în general, îmi pierd timpul sa citesc, sa discut, tocmai pentru a lămuri. Știu că oamenii scriu tocmai pentru a lămuri. Totul e o continua căutare a adevărului (da, știu, o sa-mi spui ca suna pretențios), a căii (cum spun budiștii; ce e şi ce nu e, vorba filosofului bulgar; cum discernem noi intre cele două şi ce facem cu ele), nu? Dacă nu pentru asta cauți, înseamnă ca îți pierzi timpul. Dacă mă întrebi pe mine (și știu sigur ca nu o să mă întrebi, dar tot am ajuns aici, mai bine ai ieși să faci sex sălbatic, cum spunea Alina :). Sau te-ai duce la ski, patinoar, etc. Stiu ca trăim într-o lume în care nu exista adevăr, ci doar adevăruri. Am scris despre asta aici:

    http://filosofie-cu-ciocanul.blogspot.com/2011/01/adevaruri-personale-si-lumea-lui-babel.html

    Știu că intelectualilor dezabuzați le place sa vorbească pentru a își trece timpul. Nu e vorba de dialectică, ci doar de o des-plictisire, vanitoasă și fără direcție. Nu înțeleg genul de distracție. Ma plictisește de moarte. Spuneam undeva ca, pentru majoritatea oamenilor, gândirea este doar motivul unei mari confuzii. Inteligenta sterila, consumata în gol – convertita în nevroze, rătăcire și pierdere. Te îngroapă în fragmente și neclarități – te pierde, în loc să te regăsească. Genul de inteligență speculativă, a secolului nostru, care este opusă înțelepciunii. Am scris despre asta, deși incomplet, aici:

    http://filosofie-cu-ciocanul.blogspot.com/2011/12/despre-intelectualism-ca-ratare.html

    Pe de altă parte, spui undeva că explicațiile date sunt doar cuvinte. În general, când vorbim emitem cuvinte. Dar era o idee în spatele lor – nu știu dacă am exprimat-o suficient de clar. E posibil sa nu o fi văzut tu, așa cum reiese din întrebările și observațiile tale repetate. Dacă nu identifici ideea, vezi doar cuvintele, asta e limpede. Tu ai văzut doar frazele, pentru că toată partea despre demnitate ai văzut-o în raport cu temele personale sau – ce ştiu eu – ale romanelor de amor, într-o interpretare incoerentă, care nu stă în picioare, după cum bine ai observat. Tocmai asta trebuia să îți spună că nu e interpretarea bună. Sper ca explicațiile de mai sus, cu privire la numita Demnitate (urmează domiciliul și codul numeric personal) să te fi edificat.

    Cât despre timpul de sex, se poate și scrie despre el, în timpul dintre sexe. Ce joc de cuvinte de căcat! – poetic de nu se poate :). Oricât ai vrea, nu poți să faci doar sex, chiar şi dacă numai la asta te gândești. Inevitabil, sfârșești prin a face şi altele. Ca, de exemplu, a citi şi a scrie comentarii la articolele altora, în loc sa faci sex. Bănuiesc ca am asentimentul tău aicea, nu? :)

    Iată cât ți-am răspuns, un roman întreg. Sper să găsești în el toate răspunsurile legate de text pe care le cauți, pentru ca altul nu-ți mai scriu. Nu de alta, dar mai trebuie să și mănânc, să-mi plimb câinii, iar ziua are doar 24 de ore. Toate bune!

  19. Iisuse, cât am scris! Poate ar trebui sa nu mai iau lucrurile asa personal. Totuși am eșuat prin a face prozelitism.

  20. 20
    Nicuşor 

    Bine v-am (re)găsit, stimabile şi stimabili! Vă urez sănătate şi volubilitate maximă, de-a lungul întregii zile (ba şi voluptate cât încape, ca să nu ziceţi că nu acord însemnătate dualismului :) ).
    Mă prăpădesc de bucurie citindu-vă. Uneori mă întreb ce vă lipseşte. Dar nu mă bag în speculaţii privind lipsurile domniillor-voastre.
    Cu “sexul mental” văd că sunteţi pe picior de război. Dar care este situaţia pupicilor? Sunt şi ei frustanţi, şocanţi, crocanţi?
    Aştept răspunsul elaborat şi elegant al domniilor-voastre.
    Nicuşor

  21. Nicusor, ce surpriza! :)

  22. 22
    Nicuşor 

    Alina,
    surpriză e răspunsul tău atât de scurt (care sugerează atât de multe)!
    Dar aud că ai scris o carte. Felicitări!
    Cum se face însă că are o temă atât de tristă? “Rozul” tineresc se cenuşeşte, încep oare resorturile sufletului tău să se tocească? Aş vrea să aflu că nu e aşa. (Ăsta e motivul pentru care am apucat din nou aici prăfuitul meu condei.)
    Apropo de condeie, trebuie să (mai) spun (încă o dată) că mă bucur să văd că al tău mai are încă vlagă. Nu-l lăsa să cocăie, c-ajungi ca mine, scriitor pe “bloagele” altora… 😀
    Cu mult drag,
    Nicuşor, care ştie cum trebuie alintată Alina, dar…

  23. 23
    Delia 

    Buna Tryggvasson,

    Multumesc pentru explicatiile elaborate, acum imi este mai clar ce ai vrut sa comunici. Textul tau initial mie mi-a parut foarte sec. Probabil de-asta am simtit nevoia sa-l animez putin cu comentariile mele, avand ele mai mult sau mai putin temele proprii in fundal.
    Acum, citind rapid comentariile tale, imi apari ca un personaj uman, cu suflet adica, nu doar ca filosoful ala ce sta la o margine de lume si judeca la rece niste comportamente si trasaturi ale amaratilor aflati pe scena tragi-comica a vietii. Inteleg ca te-am jignit, desi nu asta mi-a fost intentia. Imi pare rau, desi nu cred ca e cazul sa-mi cer iertare, ca vad ca ti-ai facut singur dreptate dupa legea straveche “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”.
    Nu are sens sa mai comentez, poate o sa incerc sa recitesc ce ai scris cand voi avea mai mult timp. Ideile tale sunt interesante, daca dau la o parte ricoseurile de rigoare.
    Nici eu nu am chiar atata timp liber; pe langa catel, mai am si doi copii, si un job full time si chiar si o relatie normala de cuplu, cu tatal copiilor mei.

  24. Nicusor, raspunsul meu scurt sugereaza ca stateam prost cu timpul cand ti l-am dat (pe el, pe raspuns), dar m-am bucurat sa te revad si am vrut macar sa te salut.
    Din pacate nici acum nu prea stau bine (cu el, cu timpul), dar uite ca iti scriu nitel mai mult! :)
    Multumesc pentru felicitari, si sa stii ca nu-i chiar asa de trista cartea mea – Lotussul, Delia si Olaf cred ca pot confirma acest fapt. E o carte realista, zic eu.
    Si fii fara grija, resorturile sufletului meu nu se tocesc – chiar daca mai scartaie uneori – , iar despre condei, nici atat. Cateva texte nou-noute te asteapta la mine pe blog. :)
    Cat despre alintat…. ha! ha! Stii vorba aia, dupa razboi… :))) Aaa, acum am vazut ca era si un “dar” pe acolo… :)

  25. Asta dovedește cam cât de bine poți evalua un om după ce scrie pe un blog :). Cu atât mai bine, înseamnă ca războiul dintre sexe, s-a terminat, în ce te privește. Când o să renunțăm la războiul dintre sexe și o să încheiem pacea, cred că va fi unul dintre marii pași către nașterea raiului pe pământ, după Judecata de Apoi. Şi cred că tot cam atuncea o să se întâmple :).

    Cât despre suflet, așa nădăjduiesc și eu, Doamne ajută! :)

    Să știi ca n-am vrut sa te jignesc – și nu credeam să o fi făcut – doar o vorbă mai lejeră şi niscaiva exprimări mai “cursive”. Oricum, dacă te-am jignit, scuze. Dacă nu, nu :p.

    @Alina: da, da, confirm, confirm…

  26. I found your web site via research engine a few moment ago, and luckily, that is the only information I was trying to find the last hours

  27. I agree with a lot of what peoples comments are that I am reading here.

  1. 28
    social bookmarking (via Trackback)

    social bookmarking…

    Oaspetele Boncafe » Blog Archive » Femei, prostituþie, respect de sine ºi fiziologia actului…

  2. 29
    lose weight fast (via Trackback)

    lose weight fast…

    Oaspetele Boncafe » Blog Archive » Femei, prostituþie, respect de sine ºi fiziologia actului…