Text de Delia R. Hornfeck
Poate aş începe să scriu că în această dimineaţă s-au trezit tare devreme păsările migratoare. Sau că ceaţa se ridică uşor, ca o mantie, lăsând lumea să admire exoticul spectacol al vegetaţiei şi să contureze silueta copacilor din grădina palatului.
Sau poate aş spune că e atât de linişte în jur, încât am impresia că sunt singură în rouă dimineţii indiene, într-un palat ce a aparţinut cândva unui prinţ cu nume greu de pronunţat. Nu, nu e un prinţ de poveste din O mie şi una din nopţi, aşa cum ne place noua femeilor să credem, imaginându-ne poveşti cu domniţe şi adieri de dragoste nemuritoare.
După cum bine deja se ştie, realitatea bate filmul – chiar şi unul de Bollywood. Când prima soţie nu i-a putut dărui moştenitorul aşteptat de împărăţie, prinţul din palatul cu 400 de camere şi-a găsit o altă însoţitoare mult mai rodnică… Aşa este viaţa femeii din India, fie ea şi prinţesă. De fapt, aşa este viaţa femeilor de pretutindeni…
Cu mult înainte ca cele două domniţe să fie împinse să înghită mofturile unui stăpânitor pus pe planificare familială şi să se împace ele cumva cu împărţirea nopţilor în care să-şi viziteze stăpânul, alte minunate însoţitoare de cale princiară – mai exact 9 – au fost obligate să se sinucidă – toate la număr, atunci când măreţul lor domnitor, regele dinastiei Scintia, a pierdut războiul. Altă cale nu exista – moartea sau defăimarea duşmanului. Au ales eternitatea şi legenda spusă peste secole de un ghid în vechea fortificaţie şi în amurg de soare portocaliu.
Nu ştiu dacă femeile Indiei moderne o duc mai bine în ceea ce priveşte alegerea propriei vieţi. Obligate să-şi pună lacăt la suflet şi la vis, femeile Indiei îşi duc traiul bucurându-se de un zâmbet de copil ivit poate nu dintr-o iubire imensă. Şi zilele trec mai departe sub un cer ucigător de efervescent, în ritmurile unei străzi ce pulsează. Sperând, crezând, iubind în secret. Poate o altă viaţa le va finaliza, măreţ, povestea. Conştiente parcă de roata vieţii, femeile Indiei zâmbesc – pentru că tocmai atunci când sufletul ţi-e rupt şi nici vieţile ce vor urma nu vor reuşi să-ţi mântuie suferinţa, tocmai atunci trebuie să zâmbeşti cât mai larg, nu-i aşa?
Soarele se reflectă în sariu-ul lor din material uşor de iarnă indiană. Şi ele îţi zâmbesc atât de cald, încât toată faţa se luminează, iar ridurile vieţii încercate se preschimbă în semne ale înţelepciunii feminine. Acest superb spectacol uman te face să conştientizezi că viaţa noastră interioară, a femeilor de pretutindeni, e atât de adâncă şi tainică, încât niciun conducător de bătălii, fie ele medievale sau moderne, nu are cum să o priceapă pe deplin. Fie el şi un prinţ.
***
Despre aventurile indiene ale Deliei mai puteţi citi şi pe noul ei blog.
mă bucur să te regăsesc aici, ralu, după ce multă vreme te citisem numai. iar noul tău blog poartă un nume drag, despre care ştii, am mai spus eu cândva, ţi se potriveşte pe deplin. 🙂
şi dacă psi nu îţi spune nimic, sigur îţi aminteşti de pisica cea care a scris împreună cu tine cândva.
Alina, iti multumesc mult mult pentru invitatie. Te imbratisez din departare. Psi, cum sa nu mi amintesc de tine!
Delia mea, ma bucur sa te reintalnesc si la Alina 🙂
Cum iti spuneam si acolo la tine in casuta, sunt in negocieri cu domnul ” buget ” in ce priveste destinatiile mai exotice printre care si India 🙂
Legat de textul tau… vezi, eu gandesc ca o femeie obisnuita, dar nu, n-as putea sa-mi impart barbatul iubit cu alta femeie nici macar in numele perpetuarii speciei. Si nici nu m-as sinucide ptr el. E posbil sa fie o chestie de onoare, ceva ce eu nu inteleg… Poate orice altceva, dar nu sa imbratisez Moartea.
lotusulle drag, da intr adevar in India veche alegerea mortii era o “chestie de onoare” – si de obligatie. mai ales in urma razboaielor pierdute preferau sa se sinucida decat sa cada in mainile dusmanului. va imbratisez.
Delia, sper ca “Pescari de luna” sa se transforme la un moment dat intr-o carte, intr-un jurnal de calatorie cum n-a mai fost, cum mi-ar fi placut mereu sa citesc. Un jurnal de calatorie scris de o femeie, un jurnal al vazutelor, dar mai ales al nevazutelor locurilor pe unde ai ajuns cu piciorul, cu gandul, cu sufletul, cu sensibilitatea ta…
Felicitari!
Parca te si vad acolo. Nu stiu cum te nimeresti si te potrivesti numai in decoruri de basm, sau cel putin de revista frantuzeasca de decor.
Cred ca soarta femeii indiene a fost romantata printr-un filtru misogin. Nu cred in iubirea fara libertate. Cand esti conditionata de copil sa crezi ca destinul tau e acela de a depinde de un barbat, si, mai rau, fortata in acest destin, nu stiu cat de reala e acea iubire. Probabil iti poti crea uneori iluzia ei ca un mecanism de aparare, ca sa nu innebunesti.
Si, ca sa nu uit: sari ti-ai luat? 🙂
Alegerea unei femei fertile era absolut obligatorie, din punct de vedere politic, pentru perpetuarea dinastiei – nu are nici o legătură cu misoginismul. O regină era, în egală măsură, ținută să își aleagă un bărbat fertil. Despre ce vorbim aici?
Se pare că, în societățile matriarhale, bărbații erau aleși inclusiv în funcție de felul în care puteau să procreeze și să contribuie la creșterea progeniturilor. Ce tot vorbesc, inclusiv astăzi, multe femei nu ar lua un bărbat steril (deși, asta s-a mai atenuat de când cu fecundarea în vitro).
Nu e firesc, atunci când copiii sunt un subiect care te interesează? Pe de altă parte, sunt convins că au existat şi monarhi care au refuzat să își repudieze consoarta (din felurite considerente, nu doar fertilitatea), din dragoste. Asta nu inseamna ca fiecare femeie care ii era pusa unui suveran in pat trebuia sa fie si marea lui dragoste, după cum nu inseamna nici ca toata lumea este capabilă de sacrificii imense (barbati SAU femei, să lăsăm retorica deşartă) sau ca varianta era măcar posibilă, ăn multe societăţi istorice.
Toată lumea se vaită că o mulțime de femei erau obligate să se mărite cu bărbaţi pe care nu îi iubeau (cât de porci sunt bărbaţii, nu? – asta e morala la orice), fără să îşi bată nimeni capul să gândească la aceea că, în marea majoritate a cazurilor, bărbaţii erau, la rândul lor, obligaţi să se însoare cu dudui cu care nu aveau nici o treabă. Proporţia fac pariu că era cam egală. Spune cineva că erau scroafe femeile? Iar ăia care îi obligau şi pe unii şi pe alţii să se mărite pe criterii exterioare dragostei, erau, iarăşi, ambii părinţi. Ştiu, s-au făcut filme cu bărbatul pornit pe calcule politice, iar nevasta incerca să îi ia partea fiicei năpăstuite. O să mă iertaţi dacă nu cred că reprezentau regula istorică. Este adevărat că bărbaţii percepeau căsătoria obligatorie mai puţin ca o catastrofă, din motive direct sau consecutiv legate de considerente pe care le-am expus, în scrieri anterioare. Pe de altă parte, nu poate nega, că pentru bărbaţi, marea majoritate a chestiilor sunt mai puţin o catastrofă decât pentru femei.
Asa m-am săturat de retorica asta feministă duplicitară…
Bărbaţii făceau războaie, că erau cruzi, femeile erau paşnice şi blânde. Ele ieşeau pe străzi şi demonstrau împotriva războiului, îi consolau pe bărbaţii care dădeau greş în lupte, nu le întorceau spatele în mod public. În societate, îşi căutau amorurile printre pacifişti, nu printre eroii îngalonaţi. Femeile nu comentau în societate despre ce meritau barbarii, păgânii şi sălbatecii şi se revoltau de fiecare dată când li se oferea promisiunea unei case în teritoriile colonizate. Femeile nu îşi trimiteau fiii la lupte, nu se împărtaşeau din prada de război, nu foloseau sclavi, nu puneau să fie omorâţi sclavii sau prizonierii de război, atunci când aveau poziţia, şi nu descăpăţânau oameni, acolo unde statutul le permitea să participe la lupte. Reginele nu au făcut niciuna vreun război, toate au fost pacifiste convinse. Femeile nu participau la execuţii, nu aruncau cu pietre şi cu varză stricată în prizonieri, pe străzi. Asta făceau numai bărbaţii. Cine poate începe, măcar, să respecte, vreodată, asemenea viziuni “obiective”, “progresiste” şi “nediscriminatorii”?
La curtea unui monarh, nu bărbații așteptau ca regele să aibă un succesor, ci TOATA LUMEA, adică inclusiv femeile. Era o chestie politica, de stabilitate și continuitate a dinastiei, a partidei la putere şi a ţării.
De asemenea, în istorie, sunt și destule cazuri de bărbați sacrificați o dată cu moartea monarhului, nu mai vorbesc de cazurile de înfrângere și cucerire – un exemplu ar fi dacii, altul ar fi spartanii. De japonezi sau precolumbieni, nu mai vorbesc.
De ce nu se găsește vreun prost care să susțină că aztecii erau misandri, de ex., pentru că sacrificiile erau exclusiv masculine? Există multe planuri mistice în logica umană, care nu se pot traduce în stupidităţile “moderne” goale, de administraţie socială. Când nu eşti in stare sa percepi decat un asemenea plan imediat, evident ca ti se va parea ca totul se reduce la dialoguri de nivelul “Melrose Place”. Un considerent mistic este imuabil – când vorbeşti de Dumezeu, orice alt considerent cade – şi funcţionează după criterii proprii, legate de raportul divin, nu de considerente de nivel inferior, administrativ. Că respectiva mistică era sau nu valabilă, este partea a doua.
Nu pot sa fiu de acord cu oamenii care nu prea înțeleg tot felul de nuanțe mai complexe, dar, fără să priceapă prea bine – de fapt, tocmai din cauza asta – ajung întotdeauna, în picaj, la concluzii legate de discriminare și misoginism. Cred că e vorba de ignoranţă, suficienţă si de o sensibilitate excesivă, irațională.
Prin urmare, nu sunt deloc de acord cu ce scrie doamna/domnișoara. Că femeile au avut, în majoritatea covârșitoare a societăților, un rang secund, este o evidenţă care nu incontestabilă. Dar asta nu înseamnă că fiecare aspect este o discriminare suplimentară și adâncită. Multe lucruri erau obiective istoric, într-un anumit sistem de concepții și reprezentări și se aplicau, un felul lor propriu, ambelor sexe. Diferența ierarhică, inclusiv de natură sexuală, își făcea, evident, simțită prezenţa, pe palierele proprii, dar aceast nici măcar nu era întotdeauna dezavantajoasă pentru femei. De ex., femeile nobile îşi putea “apăra onoarea” punând bărbaţi cruzi şi mişei să lupte pentru onoarea lor, în loc să pună, ele însele, mâna pe ciomag. şi să se coafeze cu el.
Mă întreb când o să ajungem să depăşim retorica asta dezechilibrată, falsă, superficială şi rău intenţionată (apărută, în majoritatea cazurilor, din frustrări personale) venită, cel mai adesea, din vestul pur funcţional, administrativ şi fără adâncime şi – mai ales – lipsit de orice adâncime (mă refer la discuţiile din revistele feministe de masă, care dau tendinţa, nu de cei câţiva savanţi care – în mod straniu – nu reflectă “constatările” care apar în Vogue?
Hai sa incercam si altceva:
“Soarele se reflectă în burnusul lui auriu, din material uşor de vară indiană. Iar el îţi zâmbeşte atât de cald, încât toată faţa se luminează, iar ridurile vieţii încercate se preschimbă în semne ale înţelepciunii. Acest superb spectacol uman te face să conştientizezi că viaţa lor interioară, a bărbaţilor de pretutindeni, e atât de adâncă şi tainică, încât niciun favorită a societăţii de salon, fie el medieval sau modern, nu are cum să o priceapă pe deplin. Fie ea şi o prinţă.”
Sună realist, nu? Iisuse Hristoase, ce uşor e să învârţi cuvinte în gol…
Oricum, ştiu discursul: “femeile zămbesc, ele îşi dăruiesc sufletul (un giuvaier, în absolut TOATE cazurile – femeile sunt, fără excepţie, adânci, înţelepte, elegante şi tot ce mai puteţi născoci voi, cu singura condiţie să fie pozitiv), prin urmare bărbaţii trebuie să le dea toată viaţa lor conştientă, să le protejeze, să petreacă ore cu ele la mol, să le care traistele, să inventeze gesturi romantice (dar absolut sincere), să se bată pentru ele, să le scrie cântece, să le suporte toate capriciile tiranice, să le ducă la tratamente cosmetice, să stea într-o stare de absoluta prostraţie (dar discretă, masculină) şi, în general, să mulţumească stelelor pentru fiecare moment când duduia îi zambeşte (fie că a primit un cadou sau că a auzit un banc prost la radio).
Asta, evident, pentru că bărbatul nu e în stare, defel, să zambească, că altfel ar trage un rânjet şi s-ar echilibra toată treaba, nu? O să încerc şi eu să îmi conving femeile să îmi schimbe roata la maşină sau să-mi facă cinste la pationar, de fiecare dată când le zâmbesc cald, sunt curios dacă ar funcţiona. Şi, dacă nu, sunt curios de ce…
Aşa îmi vine o ricană pe vârful degetelor, dar ma abţin…
Triggvasson, raspunsul (meu) este: DA! 🙂
Dincolo de vorbele frumoase, experiența îmi spune ca răspunsul nu numai ca nu e Da, dar mai degrabă e HELL, NO! Însă răspunsul tău îmi dă speranță. 🙂
Trygvasson, ricana ti-a iesit deja din taste, sub masca analizei obiective (care se vrea obiectiva, pardon). Imi pare sincer rau ca ai avut experiente atat de proaste, ca altfel nu-mi pot explica de ce ai facut efortul sa scrii aceste comentarii kilometrice si pasionate ca raspuns la o postare care: 1) e o impresie de calatorie a Deliei si 2) e evident poetizata.
Toata reactia ta mi se pare un “ciocu’ mic” imbracat mai de duminica, asa. Ai gasit de cuviinta sa vii tu sa ridici standardele de profunzime si obiectivitate, ca sa nu mai invarta fata cuvinte in gol. Iisuse Hristoase, ce usor e sa ti se treaca cu vederea grosolania intentiei, atata timp cat nu folosesti expletive…
Ce ti se pare atat de strigator la cer in faptul ca o femeie care a calatorit intr-o tara a ales sa scrie despre cum a perceput ea soarta femeilor de acolo? Si asta intr-un spatiu frecventat in majoritate de femei, nici mai mut nici mai putin.
Hai, descarca-te, ca argumentele de genul “feministele spun ca toate femeile sunt perfecte si n-au gresit cu nimic” si “feminismul inseamna ca tre’ sa tii poseta femeii cand probeaza haine la mol” sunt dintr-un registru care aduce mai putin a analiza culturala si mai mult a fum de mititei. Ce te doare, de fapt, ca poate te ajutam noi? Daca tot ne-ai ridicat din mocirla retoricii tip Vogue, sa ne aratam si noi recunostinta…
Tryggvasson,
intreb si eu : ti-a trecut prin cap ca poate cineva din lumea asta virtuala, citind comentariul tau ar putea exclama : ” Iisuse Hristoase, ce uşor e să învârţi cuvinte în gol…” . La fel de usor precum ai invarti un ciocan prin aer 🙂 Desigur, lucrul acesta e valabil pentru orice comentariu, inclusiv pentru al meu. Rationamentul e simplu de tot. Fiecare din noi rezonam in felul nostru unic la niste randuri scrise, la o pictura, la o sculptura, la o fotografie, etc. Uneori ne identificam cu un anume ceva, alteori nu, suntem de acord sau dimpotriva. Din punctul meu de vedere, nu e nimic in rau asta. Suntem noi si adevarul nostru subiectiv. Iar sub soare e loc pentru toate adevarurile. A crede ca un adevar subiectiv este un adevar absolut e una din cele mai facile ispite. A te cocota singur pe un varf si a privi de sus in jos e un gest la fel de sigur precum a fost cel a lui Icar cand s-a avantat spre soare.
Stau acum si cuget asa freudian, mangaindu-mi barba ce n-o am, la frustrari. Imi pare nemeritoriu ca un subiect atat de complex-omenesc sa fie expediat la colt dintr-o trasatura de condei. Crede-ma, din unele frustari, uneori s-au nascut opere de arta. Alteori doar mucegaiuri. Chestie de alegere as zice. Ce face fiecare din noi cu propriile continuturi psihice e o decizie foarte personala.
Personal n-am rezonat cu discursul tau 🙂 Si stii de ce ? Nu neaparat din cauza continutului, cat mai ales din cauza felului in care ai ales sa-l prezinti. In general imi plac discutiile lejere, relaxate, amestecate cu un strop de umor, calde chiar si atunci cand se nasc polemici. Ciomagul sau mai degraba sabia o pastrez pentru luptele adevarate. Adica atunci cand viata mea sau a cuiva drag e pusa in pericol.
Desigur, faptul ca eu n-am rezonat cu forma in care ai ales sa scrii, nu e nici o problema. Cu siguranta, in lumea asta mare exista oameni ce rezoneaza cu ceea ce ai scris tu si nu rezoneaza cu ceea ce am scris eu. Chestie de gusturi 🙂
@lotusull: comentariul tau duce intr-un relativism care, cumva, iti anuleaza intentiile, si in care nu vreau sa intru. Evident, ca fiecare comentariu ar putea sa conste in cuvinte pline sau goale, ca punct de pronire, intrebarea e superflua. M-am gandit sau nu. Conteaza? E o preocupare inutila si pe langa subiect sa aflam ce am gandit fiecare, scriind, pe langa ce am scris. Intrebarea este nu daca ar putea sa fie (teoria sexului ingerilor), ci daca este. Pentru a afla asta, se ofera argumente si contra-argumente (eu am ofeirt), nu se pun intrebari retorice, care, enuntand o posibilitate, nu o si demonstreaza.
Chestia cu locul pentru toate adevarurile din lume, concomitente, mi se pare un non-sens logic. Scriam si despre asta, pe blogul meu, aici:
http://filosofie-cu-ciocanul.blogspot.com/2011/01/adevaruri-personale-si-lumea-lui-babel.html
A, ca fiecare putem avea parerile noastre, asta e partea a doua (unele din ele necuantificabile si neierahizabile – adica gusturi), nu inseamna ca fiecare avem un ADEVAR. Este cam discutabila perceptia. Ca fiecare crede ca o fi adevarat – partea a doua. Nu inseamna ca este. Ne invartim in confuzii si jumatati de rationamente. Doar ca tu crezi un lucru e dreptul tau, dar nu il face si adevarat, prin enunt. Nici eu. Diferentierea se face prin dialectica – argumentare, contra-argumentare. Contra-argumentele ar fi mai folositoare, in context.
Faptul ca din frustrari pot sa iasa si capodopere, iarasi, e secundar. Nu despre frustrari vorbeam aici, ci despre text. Despre care spuneam ca are un continut complet ratat principial – deci, cu siguranta, nu ne incadram in varianta capodoperei mai sus, in ce ma priveste. Frustrarile constatate erau un accesoriu al textului (considerat de mine, cu argumente) prost, deci faptul ca din ele (aceleasi sau altele) ar putea iesi si ceva bun nu are nici o relevanta pentru analiza textului de fata.
Partea cu maniera o pot intelege. Dar cand maniera acopera un continut indoielnic, este de o suta de ori preferabila o maniera aspra, cu un continut valoros, decat niste vorbe frumoase intinse, ca un pres, peste gol.
Cred ca se face o greseala plecand de la cuvinte ce suna din coada, cum spunea poetul, in loc de de la ceva de spus. Autoarea spune ceva, e adevarat – un continut indoielnic (repet, parere personala si argumentata). Iar in momentul in care sustii niste chestii de genul faimoasei fraze, nu se mai poate vorbi de un continut frumos – imbracatul in vorbe frumoase devine doar o ipocrizie, in masura in care ideea este falsa, tendentioasa si jignitoare.
Inca o data, poate am eu o prejudecata care nu intra in vederile postmoderniste la moda, dar continutul mi se pare, ca si criteriu de judecata, mult mai important decat forma, care, in absenta unui continut real si valoros, este o pedanterie goala. Un continut real poate fi exprimat si brut. In timp ce o lipsa de continut sau un continut ratat este inutil, in orice maniera ar fi exprimat.
Dincolo de obiectia de maniera, pe care o accept, asteptam contra-argumente la obiect.
@catintherain: Ma bucur ca ati reusit sa coborati discutia la un nivel personal, dar micii va miros, totusi, din partea aceasta. Nici macar n-as putea spune ca ma supara “complimentul”, dat fiind ca se leaga de niste aspecte complet irelevante pentru constatarile facute in text, iar la nivel personal, parerile unor oameni pe care nu ii cunosc si nici nu pot afirma ca pun vreun pret anume, ma cam lasa rece. Revenind la nivelul textului, ca, daca nu ma insel, asta dezbateam, nu pe mine, daca jignind credeti ca rezolvati o problema principiala, e treaba dvs., dar e si pacat si jenant.
Procesele de intentie nu mai intereseaza si, iarasi, nu aduc clarificari de continut, deci indiferent cum as fi eu si motivele mele, si care ar fi cele ale autoarei, obiectiile mele raman. Nu stiu daca ati observat, dar eu am mentionat frustrarile ca un considerent secundar – o observatie – nu un argument pentru invaliditatea textului. Dupa cum frustrarile mele posibile, nu anuleaza vreo observatie facuta aici. Cred ca sunteti prizioniera unei logici imperfecte. Dupa cum spunea “postvorbitoarea” dvs., frustrarile pot duce si la capodopere. Deci, validitatea/invaliditatea se judeca dupa alte criterii.
Spuneti: “Ce ti se pare atat de strigator la cer in faptul ca o femeie care a calatorit intr-o tara a ales sa scrie despre cum a perceput ea soarta femeilor de acolo?” Cred ca nu ati inteles ideea. Nu reiese de nicaieri vreo obiectie la alegerea de a scrie despre vreo perceptie. Despre perceptie, in sine, era vorba. Nu faptul ca ales sa scrie mi se pare strigator la cer, ci continutul scriiturii, si nici macar despre acela nu am mentionat ca ar fi strigator la cer.
Dar rastalmacirile si atacurile la persoana, pe orice ton ar fi, sunt un lucru cat se poate de uzual, nimic nou – si nu mi se par elegante, orice forma le-ati da – iarasi, aceeasi discutie, valoare-mimare. Faptul ca unii oameni au senzatia sincera ca pot inlocui argumentele cu ele, iarasi nimica nou. Dincolo de cuvinte mai “elegante/pretioase” sau nu (se pare ca pe asta puneti, cu precadere, pret – de altfel, vorbeam despre asta si referindu-ma la criteriile de evaluare ale majoritatii femeilor intelectuale, cu privire la barbati), fiecare duce conversatiile la nivelul propriu – care, repet, in ceea ce priveste validitatea gandirii, nu se masoara in maniera.
Continuand ceea ce raspundeam lotusullui, am sa prefer de multe ori un cioban care da un pumn in fata, cu sange si toate cele – folositi-va imaginatia – pe un motiv valabil, unui bancher politicos si manierat, in frac, la o serata, care isi foloseste retorica eleganta pentru a distruge oameni la modul mult mai dur decat ar face-o vreodata un cioban. Cuvintele si manierele nu pot acoperi un continut condamnabil. Cred ca apreciati prea mult ambalajul, fata de ce se gaseste, efectiv, in cutie. As prefera un ambalaj saracacios, care acopera ceva meritoriu. Asta, ca observatie colaterala, inclusiv in ceea ce priveste moda feminina. De altfel, despre Eva se spune ca era goala. Altfel, pericolul e sa te alegi cu un ambalaj gol si zornaitor – si cam atat.
Trygvasson,
ma bucur ca ai sesizat ca m-am referit la faptul ca nu am rezonat cu maniera ta de abordare si nu la forma stricto-sensu.
In exemplul dat de tine, as opta pentru cioban pentru simplul motiv ca forma nu reprezinta o garantie a unui continut consistent, profund si de calitate. Legat de maniere si ramanand la cioban. As prefera ca ajunsa la o stana, sa zicem rupta de obosita si satula pana in gat de mizeriile umane, ciobanul de acolo sa nu ma intampine cu ciomagul. Inteleg, e firesc cumva sa se apere, eu pot fi oricine, pot avea intentii ascunse, dar mi-ar place ca mai intai sa-mi dea binete si sa ma intrebe ce vant ma aduce la stana lui.
Doar ca fapt divers tocmai studiez blogul unui cioban :). Din cate am citit, stiu sa-ti spun ca e un baiat ce a inceput trei facultati si un doctorat, si-a finalizat studiile la una din facultati, apoi a virat brusc, asta sunt curioasa sa aflu de ce, spre o viata simpla. Si-a luat sotia, copilul, s-au mutat toti la munte unde cresc oi, iar el mai scrie din cand in cand pe blog.
Legat de continut si modul diferit in care rezonam la el.
Una din multele explicatii posibile este legata de predominanta uneia din cele doua emisfere cerebrale. Este stiut faptul ca predominanta emisferei stangi se manifesta prin utilizarea logicii si rationamentului, a analizei obiective pas cu pas – gandirea convergenta, etc. Emisfera dreapta este raspunzatoare de perceptia emotionala a lumii, de utilizarea empatiei si intuitiei, de abordarea creativa si gandirea divergenta, etc.
In virtutea acestui lucru este firesc sa reactionam diferit. Daca mai adaugi si variabile precum tipul de personalitate, experienta de viata, contextul social si economic,mediul familial rezulta ca acele perceptii pot fi extrem, extrem de diferite.
De ce sunt aceste perceptii niste adevaruri subiective ?
Simplu. Pentru ca omul crede in ele. In functie de acea predominanta de care vorbeam, iti va putea oferi argumente logice – imi place pentru ca… sau nu. Pentru ca emotionalul nu lucreaza cu argumente. Nu are cum, ii este este imposibil sa fac asta. Emotionalul va veni si va spune: mi-a placut rasaritul de soare sau India vazuta pe inserat. Mi-am imaginat…. Etc.
Faptul ca cineva crede in ceva, sustinand ca acel ceva este un adevar nu-i ofera neaparat si valoare de adevar. Atat doar ca unei persoane rationale va trebui sa-i oferi argumente rationale, iar uneia emotionale justificari din alt registru. Pana atunci ramane insa valoarea de adevar ce-o are respectivul fapt ptentru acea persoana.
Strict ca exemplu, o persoana cu schizofrenie va fi convinsa ca ceea ce spune ea, in plin delir, insotit de halucinatiile de rigoare, are valoare de adevar. Si crede-ma, este posibil ca discursul unei astfel de persoane sa fie extrem de argumentat, doar ca logica folosita este una irationala. Sau in cazul unui accident. Cinci persoane, cinci martori, cinci declaratii diferite. Minte vreunul din ei ? Plecand de la prezumtia de nevinovatie, nu. E doar faptul ca fiecare a perceput, subiectiv, un anumit detaliu, un anumit aspect, imaginea de ansamblu a accidentului sau dimpotriva nuante, gen soferul avea camasa rosie si un ceas maro la mana, iar victima plangea. Nu mai departe Hitler, cel mai uzitat exemplu. A gasit chiar si argumente ( patologice, desigur ) care sa-i sustina crezurile.
Deci.
Argumentele pot fi logice, clare, transparente, sustinute eventual de anumite teorii fata de care aderam. ( Personal sunt fascinata de psihanaliza)
Argumentele pot fi cu adevarat irationale in cazuri patologice.
Argumentele pot lipsi in cazul unei persoane ce functioneaza preponderent in sfera emotionala. Aceasta persona va veni cu impresii, cu senzatii, cu nuante, cu intuitii, etc,
Ideal este, desigur, ca intre ratiune si emotie sa existe echilibru. Dar cum idealul este adeseori doar o notiune abstracta… 🙂
Si da, cred in teoria relativitatii.
Si cred in faptul ca sub soare e loc pentru toate punctele de vedere. E posibil ca asta sa fie un non-sens logic, dar o simpla privire in jurul meu imi demonstreaza ca e un adevar.
Toate cele bune
🙂
Am admirat si eu textul de mai sus, poezia si frumusetea sa… Si am facut si un efort sa citesc comentariile voastre, in aceasta zi linistita de duminica in care nu aveam chef sa gandesc prea mult 🙂
Am crescut cu un tata extraordinar din multe puncte de vedere. Chiar si ca gusturi: era “fan” India 🙂 Ca urmare, toata copilaria mea mi-a rasunat in urechi si suflet muzica Naarghitei (cantareata celebra din India, de origine romana, pentru cine nu stie) si am vazut cel putin o data fiecare film indian ce a poposit la cinema pe vremea aceea, am suspinat si lacrimat la fiecare poveste de dragoste, urmarind cu sufletul la gura cum destinul nemilos ii indeparta pe cei doi, dar in final iubirea invingea. De atunci pesemne mi s-a tras credinta in iubirea de cuplu care poate trece peste orice piedici. (Ca ulterior a trebuit sa aduc niste corectii in aceasta credinta, e altceva… Dar asta e o alta poveste, pe care nu vreau sa o discut aici.)
Unde vroiam sa ajung este la partea cu sinuciderea, care nu stiu daca era atat din iubire sau din onoare, dar cu siguranta era din traditie si din credinta. Luati in considerare ca in India, femeile cred in karma si in reincarnare, iar viata pamanteasca le pare mai degraba o iluzie, viata de dincolo fiind adevarata viata. Este caracteristica religiilor orientale, deci pentru cei ce impartasesc aceasta credinta, moartea apare altfel decat pentru majoritatea oamenilor. Adesea e mai degraba o eliberare de greutatile vietii terestre.
Ca si traditii, in India se practica intr-adevar – si se practica si azi – casatoria impusa. Practic, atat femeile cat si barbatii isi cunosteau partenerul de viata de-abia la nunta. Era un fel de iubire ce in cazul fericit se nastea pe parcurs, femeia invata sa-l iubeasca pe cel ales de catre parinti. Casatoria era pe viata. Exceptiile erau foarte putine si probabil tocmai ele formau subiectul filmelor indiene pe care le vedeam eu in copilarie :). (excluzand filmul “Sotul meu”, unde ea invata sa-l iubeasca cu adevarat pe sotul impus, dupa ce s-a revoltat mult timp in sinea ei…).
Deci este o diferenta extraordinara fata de modelul occidental, in care casatoria se face pe considerente de coup-de-foudre, iar cand indragosteala dispare cei doi divorteaza cel mai adesea si isi cauta alt partener, ales la fel – indragosteala, miracolul clipei si atractia sufletesc-erotica, atat cat dureaza aceasta, etc.
Cum era pentru barbati, cum se vedea din punctul lor de vedere asta, nu stiu. Cu siguranta, nu la fel ca pentru o femeie, dar n-am nicio intentie sa polemizez aici pe tema asta. Cert e ca in India, parerea unei femei, trairile si sentimentele ei conteaza mult mai putin decat cele ale unei femei americance, de exemplu (ca sa iau iar doua exemple extreme). Traditia, credinta sau resemnarea in fata sortii, sunt cele care conteaza in acest caz, in loc de afirmarea individualitatii, a propriei fericiri inainte de orice altceva.
Se pare ca barbat fiind poti intelege modul de a gandi si simti al unei femei de-abia atunci cand iti dezvolti si tu aceste trasaturi specific feminine in suflet; “asemanatorul intelege asemanatorul”; valabil bineinteles si pentru o femeie, in incercarea de a intelege un barbat.
Jung a formulat ideea armoniei dintre animus si anima – partea masculina si partea feminina din fiecare suflet omenesc – ceea ce explica, cu alte cuvinte, si Lotusica mai sus. Pana cand un barbat nu isi dezvolta anima in suflet (partea artistica, sensibila, intuitia, grija de celalalt, etc. ) nu poate avea pretentia sa inteleaga femeile. Similar si pentru o femeie, ea urmand sa isi dezvolte gandirea logica, vointa, determinarea, etc – trasaturi sufletesti specific masculine (fara a-si nega partea feminina din ea, ca altfel da intr-un feminism prost inteles). Pana atunci, va fi aceasta neintelegere intre sexe, asa-numitul “razboi al sexelor”, in care fiecare isi proiecteaza pe reprezentantii sexului opus propria dizarmonie launtrica.
@lotusull: Imi place raspunsul tau: clar, concis si bine prezentat, cum spunea un personaj de drama istorica.
De acord cu tine, sa stii, ce nu inteleg eu este cum poate emite o persoana pur emotionala pretentii la a sti ceva, in orice caz. Cum poate diferentia binele de rau, cum isi poate cerne si motiva alegerile?
Ca observatie, in viata am intalnit o multime de dude (casatoria vara-mii, de ex., urmata recent de divort, e una, dar, nici pe departe, singura), facute de diversi (si diverse), si care incepeau cu dialogul “de ce vrei sa faci asta?” “asa simt eu” – pana acolo incat pot sa echivalez genul asta de raspuns, ca palier valoric, cu mai simplul si mai putin pretentiosul (de aceea, si mai simpaticul) “de-aia”, care aduce cam la fel de multe clarificari. Cum iti poti directiona alegerile, atunci cand hotarasti pur emotional, altfel decat pe criteriul cruce mare si “Doamne ajuta!”? “Asa simt eu” este forma pretentioasa a lui “asa imi vine/tuna”.
Apoi, cum ajungi la un numitor comun, cu ceilalti, in aceasta situatie, altul decat unul arbitrar-discretionar? Cum ne putem armoniza intre noi, atunci cand conventia de limbaj (aparent, cea mai mare inventie, de la mersul in picioare si singura maniera posibila de sistematizare) dispare?
Cand nu poti selecta alegerea optima, in cadrul grupului (cum fac, de ex., echipele de fotbal sau partidele poltiice) despre fiecare lucru in parte, nu-ti ramane decat sa faci sau sa spui, la modul intamplator-inspirat, o data ca unul, o data ca altul, avand grija sa pastrezi un echilibru in grup, pe sistemul “una mie, una tie, una lu’ popa ilie”, sperand ca ideea lui ilie, atunci cand ii vine randul, sa fie buna.
Pentru ca, in absenta unui rationament valid, fiecare initiativa are un potential generos de duda. Si, in loc ca fiecare actiune din cadrul grupului sa fie convenita dupa niste criterii de “mai bine” sau “mai rau”, pentru ansamblul grupului, incercand sa acomodezi gusturile, care, in general fiind necuantificabile, se afla pe acelasi palier valoric (bine, si aici e o lunga discutie, unora le plac manelele, altuia bach, ideea de amuzament a unora e sa faca escalada, a altora sa danseze pe mese, iar a altora sa isi bage in vene – exista chiar si in cadrul gusturilor criterii de departajare pe mai multe paliere, dar planurile distinctive sunt mai putine, cred eu), deci, in loc sa decizi ca grup, prin dezbatere, care e ideea mai buna, indiferent din partea cui vine si pentru a cata oara, se face, asa, o distributie aleatorie, in care nu poti decat sa speri, in lipsa unui rationament si a unei dezbateri, ca fiecare va avea o idee buna, atunci cand ii vine randul (ceea ce e, iarasi, discutabil, in absenta unui rationament valid).
Varianta extrema a unui asemenea grup ar fi una de genul “dumb and dumber”, in care fiecare actiune ar fi, inspirat si neargumentat, proasta, dar acceptata pe criteriul dreptului “democratic” la opinie neargumentata.
De altfel, e vizibil ca majoritatea grupurilor cam pe genul asta de criteriu prevalent functioneaza, cu o mare nuantare, insa – aceea de ierarhie. Ca in haitele de caini. Se decide nu neaparat ce e mai bine, prin dezbatere rationala, nici printr-o distributie pur democratica (azi facem ca mine, maine ca tine), ci in functie de prestigiul si puterea in grup, asociate celui/celei care emite ideea. Oamenii care stiu cum sa ii ia pe ceilalti nu trebuie sa argumenteze ca sa isi impuna punctul de vedere. Iar indivizii omega sunt multumiti (aproape) orice s-ar intampla, atata timp cat li se da o senzatie de apartenenta si includere, care, dincolo de un scop sau altul, in sine, pare sa fie mobilul lor principal.
In lipsa conventiei de limbaj, ne intoarcem la o interactiune sociala de tipul primatelor, ceea ce, pana la urma, e un truism antropologic, indiferent cat de pretentios exprimam asta – pentru ca, deh, dincolo de ceea ce facem efectiv, avem si vanitati si “dreptul” de a fi considerati minunati fara a ne stradui sa fim. Iar in absenta unui sistem de rationare si ierarhizare valorica, inter-relationarea este de acelasi tip, aceea conditionata de ierarhia membrilor in grup. Cu totii stim ca societatea umana functioneaza, in marea ei majoritate si in majoritatea timpului, la nivel sub/inconstient, dupa criteriile astea, dar nu prea poti sa te lauzi prea mult cu asta, nu? Nu poti sa o numesti “interioritatea” ta – cum le place intelectualilor sa spuna, nu?
Eu cred ca un individ pur emotional e incapabil de alegere – ma rog, alege el, nu-i vorba – dar incapabil de alegeri valide, altfel decat aleator. Pentru ca ii lipseste procesul de selectie – mecanismul si criteriile.
Si eu cred in intuitie, sunt un mare fan – de altfel, am si scris o chestie pe tema intuitiei, pe care nu stiu cand o sa o public – sunt o multime de teme pe care zic ca o sa public, fara sa ajung prea curand la asta – dar problema intuitiei este identificarea. Cum discerni intuitia reala si valabila de toana si capriciu? Intuitia, pentur a fi functionala, trebuie sa se aiba in substrat un foarte mare grad de perceptie valida, experienta si nu cred ca poate ocoli logica, cea prin care se dezvolta, in mare masura, intr-o etapa constienta, conexiunea context-concluzie.
De altfel, toata chestia asta cu adevarul personal mi se pare o mare ipocrizie. Paradoxul este ca cel mai des o folosesc exact aia care sunt in stare sa argumenteze mai putin, dar nu vor sa renunte la “adevarul” lor. O sa scriu si despre asta.
Concederea la un adevar al fiecaruia nu este facuta ca sa ii dai adversarului dreptate, ci ca sa ti-o poti pastra mai usor pe a ta. E minunat cat de contradictorie e chestia :)! Si tu ai dreptate si eu am – solutia declarativa – dar nu am sa fac niciodata ce spui tu – de ce, pentru ca e o prostie – solutia faptica. Un om care crede realmente ca adevarul nu e doar la el – cu alte cuvinte, ca nu detine adevarul – nu e capabil sa actioneze. In baza a ce si in ce directie ar putea actiona? Pentru a actiona, ai nevoie de certitudini, chiar daca nu de 100%, macar cu o probabilitate mare – adica, dincolo de vorbele goale de doi lei – sa crezi/simti ca este bine sa faci asa si nu altfel. Cu alte cuvinte, ca adevarul celorlalti, pe care il concezi in dulcea si gretoasa ipocrizie, nu este, in fapt, adevarat. Pe de alta parte, nu poti sa iti pastrezi o opinie, fara a crede ca este cea adevarata. Asta inseamna automat a crede – in ciuda, minciunilor “cald”-sociale – ca cele contrarii sunt false. Oricum, ai lua-o, tot acolo ajungi. De altfel, elementul fundamental, si in ce scriam este dat de o singura fraza, logica de liceu: nu pot co-exista mai multe adevaruri opuse, in acelasi referential, in acelasi timp. E elementar, draga Watson. Restul e minciuna, parafrazand pe un print danez, chiar daca una frumos imbracata, cu atat mai respingatoare prin dubla disimulare.
Sunt convins ca latura emotionala este importanta pentru perceptia noastra de buna-stare (nu bunastare), “benessere”, la un nivel lumesc – zic budistii ca, pe masura ce intelegi, te ating din ce in ce mai putine lucruri – in masura in care pricepi ca sunt doar niste conventii goale, niste iluzii – ma rog, alta discutie.
Sunt de acord cu ideea de echilibru de care vorbesti. Doar ca as nuanta-o asa: rationalul trebuie sa fie bine reprezentat, si combinat cu o capacitate emotionala. Latura rationala nu poate lipsi sau fi prost reprezentata, chiar daca o echilibrezi cu un emotional la fel de slab sau o compensezi – adica dezechilibru, de fapt – cu o emotivitate mai puternica.
Sum un anumit prag de rationalitate, cred ca devii nefunctional ca individ – si nu ma refer la munca, birou, context social, etc., posibilitatea de a te adapta, a drege, sau a simula – ci, pur si simplu, la abilitatea de a vietui cu tine insuti si a lua deciziile bune. Cunosc pe cineva care era sa moara la scufundari, pur si simplu, pentru ca i-a iesit mustiucul tubului din gura si, in loc sa si-l puna la loc si sa dea in continuare din labe, cum ar fi facut un om “normal”, s-a panicat si a decis ca e intuneric, e apasata de apa, si-a inchis ochii si a inceput sa se zbata. Daca nu intervenea instructorul, murea cu zile, cum se spune si – ce e mai dur – GRATIS. Pe de alta parte, oameni in situatii cu adevarat limita reusesc sa iasa foarte bine, pastrandu-si mintea.
Dincolo de exemplele extreme, ideea se pastreaza in viata de zi cu zi si drumul pe care il parcurgem.
Ma duc, trebuie sa plec, o sa revin intr-o saptamana, dar iti citesc comentariile la intoarcere. Oricum, imi place dezbaterea.
Toate cele bune si tie!
Am vazut ca, in diversele grupuri, sinergia nu e nici pe departe rationala, de asta au si o viata asa de interesanta :).
Trygvasson,
astept sa scrii despre intuitie, chiar sunt curioasa cum iti vei formula demersul 🙂
Din fericire nu exista tipuri pure ci melanjuri cu predomninanta in sfera rationala sau in cea emotionala. E de la sine inteles ca in forma pura si una si alta sunt disfunctionale. La fel, ambele fac alegeri dar fiecare in baza altor criterii.
Despre adevarul personal, nu intotdeauna el are nuante ipocrite. Iarasi ca exemplu – poate nu e chiar cel mai fericit, dar e primul ce mi-a venit in minte, in situatiile de abuz asupra copiilor pe langa evidenta unor fapte, ramane ceea ce el povesteste/ deseneaza/ modeleeaza in plastilina ori altceva, etc. In esenta e vorba de ceea ce copilul a perceput a se fi intamplat in acea situatie, acest lucru capatand valoare de adevar personal chiar daca nu se suprapune in totalitate cu evidenta unor fapte. Prin extensie, conceptul de perceptie subiectiva poate fi extins si la adulti.
Raspunsul meu a fost clar, concis si bine prezentat atat cat poate fi discursul unei persoane cu predominanta a emisferei drepte 🙂
He, he, e un mare adevar in vorba referitoare la adevarul celorlati pe care-l accepti, spui tu din dulce ipocrizie, adaug eu- sau din toleranta.
Ca tot ai pomenit de budisti, mi-au placut la nebunie cuvintele acestea : “Cand oamenii vorbesc, ei incearca de fapt sa te converteasca la parerea lor. Cand oamenii vorbesc, ei vor sa te indoctrineze, deoarece toti cei care au o doctrina traiesc cu teama ca aceasta ar putea sa nu fie adevarata. Oamenii le vorbesc altora pentru a crede ei insisi in ceea ce spun ” – Osho.
Pana la urma, discutabil totul.
Mi se pare minunant de necontradictoriu ca predominanta rationala a cuiva si cea emotionala a altcuiva pot gasi un teren comun de discutie si asta fara utilizarea neaparata a ciomagului ori a sabiei 🙂
Chiar as fi curioasa despre stilul de lupta adoptat, desi deja cred ca stiu. (Normal, cum altfel decat utilizandu-mi intuitia sau logica aia a mea complet ilogica 😛 )
Drum bun !
Treia draga,
ai de la mine un zambet mare 🙂
Am rezonat mult cu ce ai scris tu, in special la pasajele legate de animus si anima. Drept sa-ti spun, lucrez din greu armonizarea partii mele masculine si uof, nu prea mi-e usor. Istructuorul la sala e multumit de progresele mele, mai ales la partea tehnica. Insa la altceva mai am de lucru. Imi tot spune sa dau drumul fortei din mine, s-o las libera, iar eu ma uit la el ca tampa si intr-un tarziu ii spun ca sigur ca voi da drumul acelei forte numaidecat, doar s-o gasesc 🙂
In esenta e vorba, iar, de acelasi echilibru, de creearea lui si mai ales de mentinerea lui.
Vedem ce si cum va fi, in principiu asa, cred ca timp mai am suficient.
Lotusica: “Forta fie cu tine ! ” 🙂
Cred ca intentia si contextul conteaza foarte mult intr-o discutie, dar nu ma mira raspunsul tau, Trygvasson. E foarte usor sa fii detasat cand nu ai nicio investitie personala intr-un subiect.
Atitudinea ta imi aminteste de o emisiune in care Cioroianu era prezent la o discutie despre situatia rromilor si, la sfarsit, s-a imbufnat boiereste ca discutia a fost prea emotionala si cacofonica pentru gusturile sale fine. Negandindu-se ca, desi pentru el era o discutie pur teoretica, pentru ceilalti invitati era cat se poate de reala si vorbea de realitati cu care se confruntau mereu in vietile lor, asa ca era normal sa aiba un alt ton. Si negandindu-se ca poate nu era totusi la latitudinea lui sa decida tonul discutiei si sa bata din picior cand ceilalti nu se raliau. Bine, nici nu ma gandesc eu sa ma compar cu femeile din India, Doamne fereste; compar doar doua atitudini.
Daca tot faci caz de obiectivitate, sa stii ca ar fi fost foarte usor sa te documentezi despre soarta femeilor din India, inainte sa spui ca bau-baul asta al discriminarii se bazeaza pe o retorica desarta. Asta in cazul in care chiar ai scris ce ai scris dintr-o pornire intelectuala onesta (sau nici asta nu conteaza?).
India are una din cele mai mari rate de mortalitate a femeilor la nastere. Rata malnutritiei e considerabil mai mare decat la barbati, pentru ca, din copilarie, fetele sunt hranite mai putin si mai prost. Familiile cheltuiesc mai mult de dublu pe servicii medicale pentru baieti decat pentru fete. Cheltuielile de educatie la fel, favorizeaza baietii. De avorturile selective si rata infanticidului pentru fete cred ca stii deja. Astea sunt fapte cat se poate de obiective si reflecta faptul ca nu se pune mare valoare pe viata femeilor. Iar femeile sunt crescute sa creada ca viata lor nu are valoare si ca rolul lor principal e sa aduca pe lume baieti, iar aceasta internalizare le impinge sa comita ele insele acte de violenta si discriminare. Aceste discriminari nu sunt inventate de revistele pentru femei si se traduc in moarte, abuz, foame si boli, nu in faptul ca nu le tine nimeni poseta la mall.
Spune cineva ca toti barbatii stau pe roze acolo si nu au partea lor de suferinta? Intr-o tara atat de bantuita de saracie, ar fi culmea. Dar o disparitate semnificativa intre sexe exista.
Si, spune-mi tu, asa, obiectiv, cand familia si comunitatea ta nu considera ca ai acelasi drept la hrana, educatie si asistenta medicala ca un baiat (nu mai zic de drept la viata), care sunt sansele ca in dragoste si casnicie sa te bucuri de libertatea de a alege dupa placul inimii?
A, ca sunt si femei bogate acolo, de vita nobila, care se bucura de libertati mai apropiate de cele ale femeilor vestice, nu zic nu. Desi nici ele nu se pot marita fara teama in afara castei lor. Dar sa zicem ca in mediile mai sofisticate e mult mai posibil ca dragostea sa decida cursul vietii personale. Insa aceste femei sunt putine comparativ cu cele care nu au luxul de a alege.
Chiar si luand in considerare faptul ca India se dezvolta ametitor de rapid si clasa de mijloc se mareste substantial de la an la an, asta nu inseamna ca mentalitatile avanseaza in acelasi ritm.
Copii, sa va jucati frumos aici, in sufrageria de la Oaspete, fara sabii si ciomege, da? 🙂
Nu prea stiu eu sa ma bag in vorba voastra de aici, ca sunteti prea destepti pentru mine :D, dar ma agat un pic de ideea aceea a adevarurilor multiple si cat pot fi ele de valabile. Sa va zic cum e in cazul meu: se dau mai multi oameni, si fiecare crede altceva despre acelasi subiect. Exista o singura situatie in care am capacitatea de a le da dreptate tuturor, dintr-o pornire sincera, entuziasta si adorabil de subiectiva: atunci cand imi sunt dragi toti!
Nush ce argument e asta, probabil ca Olaf mi l-ar desfiinta in doi timpi si trei miscari, insa daca va iubesc pe toti, atunci, pe bune, absolut toti aveti dreptate! Adrian Paunescu a spus ceva foarte misto intr-un interviu (citez din memorie): Imi iubesc copiii, pe fiecare in parte cel mai mult si pe toti la fel. 🙂
Alina, aș, nici gând de ciomege și săbii pe aici.
Ne-am pus la taclale si zdrăngăne ceșcuțele de cafea pe tavă.
🙂
A-ți fi drag de cineva nu e un argument rațional 🙂
Dar pentru mine este unul din motivele pentru care revin și tot revin în casa cuiva. Este motivul pentru care accept din partea celor dragi, pe lângă toleranța menționată anterior, inclusiv acele lucruri ce nu intră la categoria ” așa da “. Este motivul pentru care nu mă sfiiesc să le și arăt ale mele ce sunt ” în lucru “, dar vorba aia – sunt perseverentă și nu mă tratez.
Înțeleg acest drag ca fiind emoție, ca fiind reflecție a activității intense ce o are emisfera mea dreaptă. În cazul meu este prima care reacționează la ceva și secundar intervine cealaltă. Din acest motiv rezonez emoțional la ceea ce numesc eu frumusețea lumii si a oamenilor ei. Se pare că tot aceasta emisferă ar fi răspunzătoare de simțul artistic – vezi marile capodopere ale lumii ( mi-a venit în minte acum Cumințenia Pământului și geniul lui Brâncuși )
Dar.
Asta nu înseamnă că nu înțeleg modul de funcționare a unei persoane preponderent raționale. În fond și ea vibrează în felul ei la frumusețea lumii.
De unde concluzia simplă că cele două, emoția și rațiunea se potențează reciproc și în nici un caz nu se elimină una pe alta.
Probabil că două persoane raționale vor avea o discuție pe un anumit palier, de o anumită facură, vor uza de argumente logice, etc. La fel cu două persoane preponderent emoționale vor împărăși alte trăiri.
Cum spuneam mai la început, legat de povestea Deliei și India ei, eu am rezonat emoțional. Și sper că nu s-a supărat pe noi că ne-am lungit atâta la povești.
După cum vezi nu e mare lucru, nu e nici o deșteptăciune pe aici, nu se duelează nimeni în coeficienți de inteligență din aia clasică ori din aceea emoțională, e doar un schimb de păreri, așa că, hai cu noi 🙂
Frumoase vorbele lui Păunescu, le resimt acut ca fiind prezente.
Fug acuma să-mi ” ascuțesc ” sabia, am de lucru într-o parte 🙂
….
Delia, mulțu ție 🙂 Forța este dar cum s-ar spune Supra-Eul ăla și-a făcut treaba exgaerat de bine și acuma n-am altceva de făcut decât să scormonesc dincolo de cenzuri și alte chestii asemănătoare 🙂
Suntem cu toate niste mate lesinate… Functionam preponderent (si Madagascar) emotional. E farmecul si sarmul nostru. Suntem foarte pragmatice, logice si rationale atunci cand e sa organizam in cele mai mici amanunte viata de cuplu (a se citi “viata barbatului iubit”). Si exact pe dos, atunci cand il alegem. Daca ar fi sa alegem rational de cine sa ne indragostim (si, ce oroare, am mai fi dispuse si in stare sa si argumentam), ne-am taia cate un san si ne-am face amazoane.
Eu cred ca nici lui Triggvasson nu i-ar displacea sa fie apelat “Iubi”, numai sa nu fie in public, sa se umple de penibil. 🙂
Cine vrea egalitate deplina intre sexe… sa aiba parte de ea! Eu o vreau la job, in trafic, o vreau la examenul de permis auto, dar in viata mea privata, intima, personala vreau sa fiu ocrotita, tratata ca o fiinta delicata si complet lipsita de aparare.
Treaba aia cu “Poate si singura”, nu o iau niciodata ca un semn de pretuire a fortei mele fizice, morale si mai stiu eu de ce alta natura, ci ca un semn de indiferenta si de lipsa de respect. Ba, si de nerecunostinta: adica eu fac asa un efort supraomenesc sa par neajutorata, ca sa-i dau lui prilejul sa-si puna in valoare cavalerismul, iar el… ori nu poate, ori nu stie, ori nu vrea?!
Partea proasta a acestor schimburi contondente de pareri, e ca ne-am departat rau de subiectul postarii. Mai putin Catintherain, care s-a tinut cu dintii de tema: soarta femeii indiene. Indiene, fratilor! Asta era subiectul!