Text trimis de VirtualKid, locul II la concursul Boncafe “Scrisoare pentru Moş Crăciun”

A fost o seară, demult, cu zăpada privită de după gutuia din fereastră, cea care așteptând învelită în hârtie se pârguia, în sfârșit, lângă sticla ieftină care oprea gerul să se reverse în casă. Toate, dar toate, își păstrau rosturile și prevesteau tihna și emoțiile venite din poveștile bunicilor de peste an. Aburii diverselor miroase se amestecau cu dogoarea sobei încinse. Și trosnea, trosnea, încet, dar sacadat. Priveam spre turtele cu nucă și nu simțeam nevoia să gustăm, așa cum nici la porcăriile înșirate pe masă nu ne era gândul. Eram la sfârșitul postului, iar teama că am fi putut să-l supărăm pe Moș în chiar ultima zi ne îngheța aproape complet simțurile, le contopeam într-o singură dorință, aproape arzătoare: să nu ratăm momentul în care avea să vină Moș Crăciun. Știam din povești că vine pe furiș, stă puțin, pleacă la fel de fulgerător cum sosește tocmai ca să nu-l vadă nimeni, însă noi, copiii, eram convinși că trebuie să încercăm. Altfel, ce rost mai aveau bunătățurile bunicii, bundița nouă și căciulița cu canafi? La ce mai foloseau coronița cu globuri din nuci vopsite, și lumânările colorate, și plăcinta cu bostan, și atâtea altele?…. De ce s-a mai scos războiul de țesut din odaia pavoazată cu scoarțe de lână contrastând cu varul proaspăt al pereților spoiţi de sărbătoare? A fost o seară în care ar fi trebuit să rupem troianul către neamurile noastre din sat, să le colindăm și să le ducem vestea nașterii, să ne burdușim buzunarele cu nuci, prăsade și covrigi. Bunica ne învățase câteva cântece pline de liniștea unor gânduri cu iz bisericesc și ne spunea că astea sunt rosturile, că este vremea unor bucurii pe care să le împărtășim cu toți cei din jurul nostru, dar mai ales cu cei din stirpea noastră. Ne vorbea despre bucurie cu lacrimi în ochi, iar noi nu reușeam să înțelegem tăcerile tuturor celor adunați în odaie.

Așa a fost acea seară de demult, în care Ajunul Crăciunului a prins familia noastră între două vești: nașterea Domnului stătea să se întâmple din clipă în clipă, însă bucuria aceasta contrasta șocant de concret cu vestea așezării între drepți a unui alt moș, unul pe care nu era nevoie să-l pândim niciodată și care dădea mereu genunchiul lui pentru tihna necesară ascultării unei povești.

Peste ani, cântărind altfel întâmplările, mi-am pus tot mai diferit întrebarea copilului cu bundiță și căciulă cu canafi. Și cu cât trec mai mulți ani îmi este tot mai greu să răspund care dintre cei doi moși aparține fiecărei povești în parte. La fel ca într-o fotografie făcută contre-jour, numai contururile mai lasă șansa unei palide sugestii de răspuns: doi moși hâtri s-au vorbit și le-au încurcat poveștile nepoților, pentru totdeauna.

Text trimis de Doina Mihaela Iacob.

De prispa bunicilor mă leagă multe amintiri. Atît de multe încît mă simt, dintr-odată, bătrînă ca ei. Pentru că bătrîni i-am ştiut dintotdeauna şi la fel de bătrîni mi s-au părut şi atunci cînd s-au stins – de parcă, peste ei, timpul a uitat să mai cearnă…

Pe prispa săracă şi unsă cu lut a bunicilor mi-am petrecut cîteva veri zdravene ale copilăriei mele – în special în zilele în care ploaia răpăia în ciuda poftei mele de a mă pierde în curtea din spatele casei. Prispa era mică, dar nu atît de mică pe cît mi se pare acum. Un petec uscat sub streaşina udă, în care mă adăposteam eu şi cîţiva păianjeni. Şi, din cînd în cînd, un motan ciufut căruia nimeni, niciodată, nu reuşise să-i alinte blana ţepoasă. Poate doar bunică-mea, cu cîte o mătură…

Din locul acela ferit de udătură priveam, cu fascinaţia copilului bolnăvicios de la oraş, cum se transformă o curte plină de colb măturat conştiincios într-un păienjeniş de noroi şi bulbuci.
Ploaia era singurul moment al verii în care îmi aduceam aminte de păpuşi şi de toată tolba de jucării cu care cu îndîrjire veneam la bunici – şi de care, mai apoi, uitam cu toată nonşalanţa copilăriei…

Acolo, pe prispa aceea mică şi săracă a lumii de la ţară, îmi încropeam eu – copil de la oraş-  nelimitata mea lume imaginară. Îmi îngînau vorbele ropotele de ploaie şi uitam, ascultîndu-mă şi ascultîndu-le, că mi-e dor de mama, de tata şi de casa mea de acasă… Răsuceam între degete părul păpuşilor şi mă gîndeam că prinţesă, musai, mă fac şi eu- şi aşteptam mai degrabă să cînte cocoşul şi să apară ai mei, decît vreun prinţ călare pe un cal alb (îmi spusese mie bunica că ori de cîte ori cîntă neisprăvitul se iveşte, fără doar şi poate, un musafir…).

Zilele acelea de ploaie aduceau ceva mai multă linişte: orătăniile amuţeau, cîinele Neamţu dormea cu botul adunat lîngă uşa coteţului, bunicul ascuţea- într-un ritm în care numai amintirile se deapănă, la gura sobei – cîte o coasă sau o seceră, sorbind alene dintr-o ţigară, păsările cerului se adunau, într-o linişte bisericească, sub streşini. Numai mîncarea bunicii bolborosea şi-şi ascuţea mirosul, de parcă lacrimile cerului aveau menirea de a o face mai bună ca niciodată. N-am regăsit gustul acelei mîncări magice nicăieri, în niciun colţ de lume.

În curtea mică a bunicilor mei, în zilele ploioase ale unei copilării cuminţi, l-am descoperit pe Darie al lui Zaharia Stancu; am răsfoit Moromeţii şi Răscoala… şi mai apoi l-am citit fără suflare pe Ion. Poate de aceea i-am şi învăţat atît de bine şi i-am înţeles atît de mult. Între două vieţi simple – ale bunicilor mei- am citit cu drag Istoria Literaturii Române şi am înţeles – ca mulţi alţii din generaţia mea- mai multe decît toţi cei care ne-au urmat…

***

Pe Doina Mihaela Iacob o mai puteţi citi şi aici.