Text trimis de Ioana Constantin

Se spune că uităm fostele iubiri înlocuindu-le cu altele mai frumoase, mai pline de pasiune, de compromis sau de durată. Există și iubiri care nu pot fi înlocuite niciodată, iubiri pe care le păstrăm într-unul dintre ventriculi și care ne răstoarnă toate liniile vieții atunci când apar de nicăieri.

 Am sărutat fără să ating buzele lui. Ne-am apropiat chipurile în întunericul unei seri de iarnă, ne-am ținut de mână secunde bune și apoi ne-am dat sfaturi amicale despre cum ar trebui să ne purtăm cu iubiții noștri. Am purtat conversații lungi la telefon la cele mai nepotrivite ore, am fost geloși fără să rostim gelozia altfel decât din priviri.

Nu ne-am vorbit luni întregi dar suntem vinovați de trădări repetate pentru că în toți anii ce au trecut ne-am înșelat iubiții gândindu-ne unul la celălalt. Se cheamă oare că înșeli dacă iubești pe ascuns acea iubire mare care nici măcar nu s-a consumat?

Se întâmplă să ne îndrăgostim iremediabil de cei mai buni prieteni ai noștri, de acei prieteni care nu ne sunt mereu prin preajmă, dar au grijă să ne știe în siguranță, să ne dea sfaturi, să ne asculte ore în șir. Sunt acei prieteni de care ne-am rupt pentru că în intersecția vieții ne-am despărțit drumurile, alegând străzi paralele. Iar când drumurile se unesc, când străzile se întâlnesc în aceeași intersecție, ardem de dorința revederii.

Azi nu știu de cine îmi e mai dor, de amicul meu sau de bărbatul vieții mele. Știu doar că nu am să-mi recunosc niciodată iubirea pentru că am egoismul omului care nu vrea niciodată să piardă cel mai frumos sentiment din lume: iubirea nespusă și nescrisă, egoismul omului care nu vrea să piardă acel sărut ireal în favoarea unuia transformat în cotidian, făcut din pasiune falsă sau nu, din complezența că: ”hai dragă, dă-mi un pup, să ne facă X o poză!”. (Deși la noi nu e cazul).

Sunt fericită pentru că trăiesc acum cel mai lung sărut din lume. Și nici la Cartea Recordurilor nu vreau să-l înregistrez.