Text de Delia R. Hornfeck

Poate aş începe să scriu că în această dimineaţă s-au trezit tare devreme păsările migratoare. Sau că ceaţa se ridică uşor, ca o mantie, lăsând lumea să admire exoticul spectacol al vegetaţiei şi să contureze silueta copacilor din grădina palatului.

Sau poate aş spune că e atât de linişte în jur, încât am impresia că sunt singură în rouă dimineţii indiene, într-un palat ce a aparţinut cândva unui prinţ cu nume greu de pronunţat. Nu, nu e un prinţ de poveste din O mie şi una din nopţi, aşa cum ne place noua femeilor să credem, imaginându-ne poveşti cu domniţe şi adieri de dragoste nemuritoare.

După cum bine deja se ştie, realitatea bate filmul – chiar şi unul de Bollywood. Când prima soţie nu i-a putut dărui moştenitorul aşteptat de împărăţie, prinţul din palatul cu 400 de camere şi-a găsit o altă însoţitoare mult mai rodnică… Aşa este viaţa femeii din India, fie ea şi prinţesă. De fapt, aşa este viaţa femeilor de pretutindeni…

Cu mult înainte ca cele două domniţe să fie împinse să înghită mofturile unui stăpânitor pus pe planificare familială şi să se împace ele cumva cu împărţirea nopţilor în care să-şi viziteze stăpânul, alte minunate însoţitoare de cale princiară – mai exact 9 – au fost obligate să se sinucidă – toate la număr, atunci când măreţul lor domnitor, regele dinastiei Scintia, a pierdut războiul. Altă cale nu exista – moartea sau defăimarea duşmanului. Au ales eternitatea şi legenda spusă peste secole de un ghid în vechea fortificaţie şi în amurg de soare portocaliu.

Nu ştiu dacă femeile Indiei moderne o duc mai bine în ceea ce priveşte alegerea propriei vieţi. Obligate să-şi pună lacăt la suflet şi la vis, femeile Indiei îşi duc traiul bucurându-se de un zâmbet de copil ivit poate nu dintr-o iubire imensă. Şi zilele trec mai departe sub un cer ucigător de efervescent, în ritmurile unei străzi ce pulsează. Sperând, crezând, iubind în secret. Poate o altă viaţa le va finaliza, măreţ, povestea. Conştiente parcă de roata vieţii, femeile Indiei zâmbesc – pentru că tocmai atunci când sufletul ţi-e rupt şi nici vieţile ce vor urma nu vor reuşi să-ţi mântuie suferinţa, tocmai atunci trebuie să zâmbeşti cât mai larg, nu-i aşa?

Soarele se reflectă în sariu-ul lor din material uşor de iarnă indiană. Şi ele îţi zâmbesc atât de cald, încât toată faţa se luminează, iar ridurile vieţii încercate se preschimbă în semne ale înţelepciunii feminine. Acest superb spectacol uman te face să conştientizezi că viaţa noastră interioară, a femeilor de pretutindeni, e atât de adâncă şi tainică, încât niciun conducător de bătălii, fie ele medievale sau moderne, nu are cum să o priceapă pe deplin. Fie el şi un prinţ.

***

Despre aventurile indiene ale Deliei mai puteţi citi şi pe noul ei blog.

Text de psiholog Mona Georgescu

In general, se tine cont de indemnul „Iubeste-ti aproapele”, dar indemnul de a ne iubi pe noi insine, inainte de a-i iubi pe cei din jur, nu ni-l da nimeni.

De obicei, se presupune ca, in masura in care ma iubesc pe mine insami, nu ii iubesc pe altii. Este o prejudecata pe care am dobandit-o prin educatie si este extinsa la nivelul intregii societati,  cu foarte putine exceptii. Despre iubirea de sine nu imi amintesc sa ne fi invatat familia, scoala, societatea, in general. Cu toate ca auzim acea voce interioara care ne spune ca suntem demni de iubire si de respect, totusi nu stim daca o decodificam corect si cat de mult trebuie sa ii urmam indemnul.

Carentele acestei iubiri de sine sunt dificil de compensat, ne afecteaza deciziile, amprenteaza relatiile deficitare pe care le avem, indreptandu-le spre esec sau spre conflict.

 

Iubire de sine, egoism si altruism

Egoistul nu se iubeste pe sine prea mult, ci prea putin, ba chiar se uraste pe sine, desi pare preocupat de sine insusi. Egoistul se intereseaza numai de el insusi, vrea totul pentru el, simte placerea maxima numai cand primeste sau ia, nu atunci cand trebuie sa ofere.

Egoistul nu intelege semnificatia lui „a darui” si este interesat de lumea exterioara doar in masura in care poate sa obtina ceva. Chiar si atunci cand preocuparile pentru altii sunt manifeste, de fapt egoistul simte un grad inalt de ostilitate fata de obiectul preocuparilor sale si vrea sa compenseze aceasta ostilitate print acest altruism.

Altruistul nu vrea nimic pentru el, totul este pentru altii, se mandreste cu acest comportament si mod de gandire si totusi este nefericit si are relatii nesatisfacatoare cu cei din jur. Practica psihanalitica arata faptul ca altruismul este un simptom printre altele: o persoana sufera de aceasta paralizie a capacitatii dea iubi sau de a se bucura de ceva,  este cuprinsa de sentimente de ostilitate, iar  masca altruismului ascunde de fapt un mare egoism.

Cum iti dai seama ca esti victima unei persoane „altruiste”?

In relatia cu o astfel de persoana, esti anxios, tensionat, te temi de dezaprobarea ei  si incerci sa te ridici la inaltimea pretentiilor sale. Desi nu cunosti aceasta ostilitate indreptata catre tine de catre altruist, o simti; simti ca nu poti sa gresesti fata de aceasta persoana altruista, te simti obligat sa nu o dezamagesti, iti pui singur pe umeri un mandat al omului supus. Supus cui, de fapt? Egoismului din spatele mastii altruistului.

Iubire de sine si narcisism

Sigmund Freud, parintele psihanalizei,  punea pe aceasi pozitie iubirea de sine cu narcisismul,  cu intoarcerea propriului libido catre tine insuti. Freud se gandeste la situatia originara dintre mama si copil: doua obiecte, fiecare dintre ele primind o parte a investitiei libidinale a copilului. Narcisicul iubeste ceea ce este el insusi, ceea ce a fost el insusi, ceea ce ar vrea sa fie sau persoana care a fost o parte din sine insusi.

Narcisimul are legatura cu dezvoltarea umana  timpurie, iar Freud, parintele psihanalizei, spunea ca daca revii la stadiile timpurii de dezvoltare, esti incapabil de iubire. Din perspectiva sa si a epocii sale, iubirea si iubirea de sine se exclud reciproc: cu cat mai mult este din una, cu atat mai putin va fi din cealalta.

Freud nu a putut sa inteleaga iubirea dincolo de aspectul instinctelor.

Instrainarea de sine si de ceilalti traita de narcisic este insotită nu doar de “iubirea imaginii de sine”, ci si de  stari de anxietate, pe care narcisicul si le estompeaza prin supraevaluarea si cautarea succeselor si gratificarilor in tot ceea ce  face. De asemenea, orice mic esec are un puternic ecou in sine, destramand fantasma imaginii de sine in care traieste un narcisic.

Psihanalista Karen Horney afirma ca “narcisicul se alege pe sine ca obiect al iubirii sale nu pentru ca nu ii iubeste sau pentru ca ii uraste pe ceilalti, ci pentru ca se cauta pe sine in ceilalti.”

Iubirea de sine – ce presupune?

Intrucat se considera a fi o virtute faptul de a-i iubi pe cei din jur, si  a te iubi pe tine insati/insuti ar trebui sa fie o virtute, intrucat si tu esti o fiinta umana.  Cu atat mai mult cu cat si noi insine suntem obiectul propriilor sentimente si atitudini. Atitudinea fata de noi insine si fata de cei din jur nu trebuie sa se opuna una alteia, ba chiar o atitudine plina de iubire fata de ei insisi se va simti la cei capabili de iubire pentru cei din jur.

Pretuire de sine, grija, respect, responsabilitate si cunoastere – toate aceste aspecte sunt interdependente si se regasesc la persoana matura emotional, care a renuntat la visele narcisiste de omnipotenta si a carei smerenie are ca baza propria forta interioara.

Pretuirea de sine – cu cat de pretuiesti pe tine mai mult, cu atat mai mult descoperi ca ai ceva de dat si celorlalti.

Cand te uiti la tine, intreaba-te “Ce ar iubi altcineva la mine?” Singurul raspuns ar trebui sa fie “Pe mine insami/insumi.”

Cei care dau un astfel de raspuns sunt cei care pun pret pe ceea ce sunt, nu pe ceea ce fac. Faptele noastre bune sunt  limitate, se termina undeva si, evaluandu-ne doar in acest mod, limitam scopul iubirii la “a face”. De obicei, oamenii care se apreciaza pe ei si pe cei din jur mai mult prin ceea ce fac sunt cei care sunt marcati emotional.

Educatia occidentala induce iluzia conform careia, cu cat ceva este mai palpabil,  mai tangibil, cu atat ne va satisface mai mult si vom avea mai multa incredere. Insa iubirea este abstracta – cu toate acestea, cercetarile stiintifice confirma ca este la fel de puternica si poate mai eficienta decat medicina – atat cand exista, dar si atunci cand lipseste. Cu cat avem mai multa grija si  mai mult respect fata de propria persoana si  cu cat manifestam mai multa responsabilitate si mai multa cunoastere fata de noi insine, cu atat mai mult vom putea sa manifestam aceste aspecte si fata de cei din jurul nostru, mai ales intr-o relatie de iubire.

Grija este un aspect al iubirii fata de cel iubit si se poate exemplifica prin iubirea mamei pentru copilul sau. Si ne impresioneaza de fiecare data aceste dovezi care par a se desfasura – cu unele exceptii – intr-un firesc al lor. Sau iubirea pentru flori sau necuvantatoare. Nu putem afirma ca le iubim, daca nu le ingrijim. Cand lipseste „grija activa”, lipseste iubirea.

Grija implica responsabilitate, dar nu ca datorie, nu ca ceva impus de exterior, pentru ca responsabilitatea, in adevaratul sens, este un act voluntar, este un raspuns la nevoile unei fiinte umane. In exemplul mamei care isi iubeste copilul, aceasta responsabilitate se refera in primul rand la grija pentru nevoile fizice ale copilului, iar intr-o relatie matura, se refera in primul rand la nevoile emotionale ale celui de langa noi.

Pentru ca responsabilitatea sa nu degenereze in dominatie si posesivitate, trebuie sa existe un al treilea aspect: respectul. Radacina acestui cuvant este „respicere” si semnifica „a privi la”, adica acea capacitate de a vedea persoana asa cum este ea si de a fi constient de individualitatea sa. Respectul nu are nicio legatura cu frica sau cu veneratia, insa presupune preocuparea ca aceasta persoana sa se dezvolte si sa creasca pentru propriul sau bine, pe propria sa cale.

In relatia de iubire, te simti una cu aceasta persoana iubita asa cum este ea, nu asa cum ai vrea tu sa fie. Respectul este posibil doar daca eu mi-am castigat independenta fara sa manifest nevoia de a domina sau exploata. Fundatia acestui tip de respect este libertatea.

Francezii obisnuiesc sa spuna”L’amour est l’enfant de la liberte” –  „iubirea este copilul libertatii”.

„Fara libertate, este ca si cum ai incerca sa zbori pe cer cu o singura aripa. Unii oameni dispun de aripa iubirii, iar altii de cea a libertatii. Nici unul nu reuseste insa sa zboare. Ca sa zbori, ai nevoie de ambele aripi.” (Osho)

Dar cum poti respecta o persoana fara sa o cunosti?

Grija si responsabilitatea sunt conduse de taina cunoasterii, care la randul ei are in spate un alt aspect important: preocuparea. Cunoasterea, ca aspect fundamental al iubirii, este o cunoastere care patrunde in profunzimea lucrurilor. Este posibila numai daca poti depasi nivelul preocuparii pentru propria persoana si il poti astfel vedea pe cel de langa tine, poti sa incerci sa ii „dezlegi” taina.

Este greu sa ajungi la acest nivel, in masura in care pe tine insati afirmi ca te cunosti si  realitatea arata altceva. Cunoasterea atenta, nu prin control, sadism sau manipulare, nu prin dominare, forta sau distrugere, ci cunoasterea prin iubire. Taina cunoasterii prin iubire este insasi trairea in relationare, comuniune si in unime, dincolo de relatie,  comunicare si unire.

<<Continua sa-l cercetezi si sa-l cauti pe celalalt, descoperind noi mijloace de a fi unul cu celalalt. Fiecare om este un mister intr-atat de infinit, de incomensurabil, incat nu este posibil sa poti spune vreodata:  “Am cunoscut-o” sau “L-am cunoscut”. Cel mult, poti spune: “Mi-am dat toata silinta, insa misterul ramane mister.”>> (Osho )

Doar in relationare, comuniune si unire, iubirea ne da raspunsurile pe care le cautam, ne descoperim si  descoperim omul de langa noi. Pana nu vom rezolva lucrurile in interiorul nostru, nu vom putea dezlega aceasta taina a noastra si a celor de langa noi.

„Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste universul” este indemnul oracolului din Delphi. Cand nu te cunosti pe tine insuti si esti intr-o stare de confuzie, cand nu stii cine esti, cum ai putea sa crezi ca il cunosti pe cel de langa tine?

“Iubirea nu se naste in voi decat daca deveniti un cerc perfect: un intreg multumindu-se cu sine.
Atunci iubiţi tot ceea ce vine spre voi.” (Osho)

Te poti cunoaste prin meditatie, astfel incat iubirea sa nu devina  un motiv de suferinta. Dupa o existenta meditativa care iti va da ocazia sa te cunosti si sa inveti cu adevarat sa traiesti singur, sa te bucuri de existenta fara niciun motiv exterior, vei putea sa intelegi sensul vietii  alaturi de altcineva.

Iubirea iti arata cine esti si unde te afli, te ajuta sa devii constient de haosul si de confuzia din viata ta. Iubirea iti arata unde sunt problemele ce trebuie rezolvate, pentru ca pana acum le-ai neglijat.

„Fara iubire, omul nu isi constientizeaza problemele. Asta nu inseamna ca si le-a rezolvat. Daca nu ai la dispozitie o oglinda, nu inseamna ca nu mai ai o fata.” (Osho)

Pe masura ce privesti atent in oglinda, incepi  sa cresti, incepi sa iti desenezi „cercul interior” si sa intelegi ca nu iubirea creeaza problemele, ci ego-ul. Cavantul „ iubire” nu spune, din pacate, prea multe, insa ne indica directia corecta. Cred ca aceasta directie corecta are legatura in primul rand cu sufletul, mai putin cu sexul si cu corpul.

Cand o relatie te ajuta sa iti vezi chipul real, atunci este o relatie spirituala, careia iubirea ii imprima puritatea, frumusetea si sfintenia ei. Sensul unei relatii este, de asemenea, sa iti ajuti partenerul sa se cunoasca, sa isi dea jos „mastile”, sa fie real, sa ai o relatie de impartasire, in care libertatea si independenta sunt reciproc respectate.

Cand „iubirea” te determina sa pui cat mai multe masti, este doar (inca) o legatura in afara evolutiei tale spirituale. Cand mastile,  ipocrizia si conditionarile fiecaruia incep sa fie recunoscute, integrate, acceptate si sa se dizolve intr-o relatie de iubire, cand vindecarea copilului interior incepe sa se  faca simtita,  atunci esti pe drumul cel bun, aceasta este relatia unui cuplu care evolueaza spiritual.

“Oamenii cu adevarat constienti sunt oameni iubitori. Ei au renuntat la imaginile de sine si au riscat o privire dincolo de masca. Astfel, si-au descoperit tot mai mult adevaratul Sine, pe care au inceput sa-l iubeasca. Iar aceasta iubire radiaza si spre altii.” (Peter Michael Dieckmann)

Iubeste-te pe tine insuti – doar astfel vei  iubi cu adevarat!

***

Pe Mona Georgescu, psiholog, o mai puteti citi la adresa minunemica.ro,  site de evolutie psiho-spirituala si dezvoltare personala.

Text de UCHI

Una dintre cele mai nereuşite iubiri este această iubire…

Am citit cândva că iubirea, în psihologie, s-ar împărţi în mai multe categorii. Mi s-a părut ciudat atunci, având crezul nestrămutat că iubirea e de un singur fel, atunci când e, desigur… Şi totuşi se pare că nu e aşa; şi probabil că, dacă stăm să ne gândim că oamenii sunt unici, vederile lor asupra lumii şi vieţii, la fel, unice, aşa e şi iubirea fiecăruia: relativă, diferită de la caz la caz. Aşa o fi, deşi tot nu sunt convinsă. Or fi lucrurile relative, oamenii diferiţi, dar tocmai de aceea iubirea cea adevărată ar trebui să fie aceeaşi pentru toţi, ca o master key, ca un esperanto…

Aşadar, există “dragostea pasiune”, tradusă simplu: te iubesc pentru că mă iubeşti. Multă vreme, cei care iubesc nu-şi dau seama în ce iubire se află, deşi viaţa, în cinismul şi umorul ei, le dă adesea semnale şi ocazii pentru a-şi da seama. Dar ei nu văd aceste semne sau dacă le văd le ignoră sau, mai rău, le scuză. E incredibilă inventivitatea lor la capitolul ăsta şi logica lor devine atât de întortocheată… Ca să mă exprim mai uşor, o să-i numesc pe aceştia “adevăraţii”, iar pe ceilalţi… hmm…”fariseii”? Sună dur…”Egoiştii”? Cam aproape de adevăr şi, totuşi, poţi să-i condamni? Mai bine-o să le spun “sărbătoriţii”.

Adevăraţii iubesc natural şi sincer, aşa cum simt; oferă iubire şi primesc în schimb (în cazurile “fericite”), dar tristeţea mare e că primesc trocul nu pentru ei înşişi, ci pentru că au oferit deja ceva… Aici e găselniţa, aici e buba. Şi chiar e bubă. Urât cuvânt, nu-mi place nici cum sună, nici ce reprezintă, dar chiar se potriveşte. Şi, uite-aşa, adevăraţii iubesc, oferă, iartă, iar sărbătoriţii sunt iubiţi, iartă mai rar şi mai greu sau deloc şi oferă numai dacă primesc. Se poate sta destulă vreme în acest simulacru de iubire, atâta timp cât adevăratul are grijă să înfigă mereu şi mereu lumânări în tortul sărbătoritului, iar acesta din urmă le suflă flacăra cu atâta încântare de sine… Dar uneori adevăraţii obosesc şi ei să tot ofere şi, în mod natural, încep să aştepte şi ei ceva – pentru că nu cred că există cineva pe lume atât de altruist, încât să ofere continuu şi în adâncul sufletului său să nu aştepte măcar un pic de reciprocitate…

Şi-abia atunci când sărbătoritul nu-şi mai primeşte osanalele de iubire, când nu mai pune nimeni lumânări pe tortul lui, nu mai aprinde flacăra, abia atunci iese la iveală “iubirea” lui, cea care n-a existat niciodată. Şi abia atunci logica semnelor de altădată îşi îndreaptă ghebul în mod dureros şi abia atunci îşi dă adevăratul seama că a fost singur în adevărul lui…

***

Pe UCHI o mai puteţi citi şi aici.

(Text trimis de Kevin)

Tu ai avut şi o să ai doar soare …

 În schimb azi eu am avut doar ploaie.

 Nu-ţi vreau răul, doar că, pentru o secundă, aş fi vrut să vezi şi tu cum e

 Să plouă şi peste tine cu stropi mari şi reci…

 Să ştii doar tu că plângi pentru că nimeni nu-ţi poate vedea lacrima în alte zeci de picături.

Nu vreau ca tu să pierzi tot, nu vreau asta, vreau doar să ştii că eu am făcut-o… am pierdut.

Acum, dacă stau să mă gândesc, eu doar asta ştiu să fac: să mă plâng şi să pierd, altceva nu ştiu.

Dar m-ai învăţat să te iubesc, să-ţi dau tot, să-ţi dau sufletul şi toate gândurile mele

Şi între timp am învăţat singur cum să-ţi dăruiesc un zâmbet.

Nu sunt realist, poate că nu vreau să văd realitatea şi să spun lucrurilor pe nume,

Poate de asta doare aşa tare, dar pentru toate gândurile mele despre noi,

despre lună, ploaie, soare, flori,

aş lăsa pe oricine să mă rănească, doar ca să pot visa la ele până când timpul meu se v-a sfârşi.

Aş putea oare să-ţi aduc luna, soarele, cerul, stelele? Probabil că nu, dar

îţi voi aduce zeci de trandafiri, sute de petale, îţi voi cumpăra şi o stea

şi-o voi numi după tine.

O să te iau de mână şi o să dansăm în ploaie,

o să îţi aprind lumânări, o să stăm la o cină romantică şi-apoi, îmbrăţişaţi,

sub un cearşaf, până în zori.

N-am să dorm,doar ca să mă pot uita la tine cum dormi.

Şi, mai presus de toate, am să-ţi dau toată iubirea mea.

Inima îţi aparţine, te rog, nu o face bucăţi.

Nu mă mai răni, mă doare şi tu ştii asta şi-mi spui că nu vrei să o faci,

dar totuşi se întâmplă.

Ştiu că sunt şi eu vinovat, ştiu că te-am rănit şi eu, dar vreau să înceteze.

Dacă războaiele continua, o să ne distrugem între noi

şi n-o să mai rămână nimic, decât două inimi frânte, doi oameni trişti.

Simt că mor când mă gândesc că nu eşti aici, cu mine, dar mă ţine viu gândul că, într-o zi,

cândva, ne vom revedea.  Şi vom fi fericiţi amândoi.

***

Gânduri de-ale lui Kevin mai puteţi citi şi aici.

Text trimis de Simona Sanda

Am vrut să strâng iubirea în pumn. S-o feresc de ochii lacomi şi răuvoitori. Şi de teama înnăscută că o pierd, că lacrimile de fericire se vor preschimba în lacrimi de dor, în nopţi nedrept de albe şi stinghere, într-un trecut dureros de prezent şi amar.

Şi totuşi, n-am strâns-o în pumn. N-am putut. Dar am strâns-o la piept. I-am deschis uşa sufletului meu, am chemat-o şi ea a venit. Şi, deşi mi-e dragă şi scumpă, n-am zăvorât uşa în urma ei. Am vrut să rămână aşa cum o aflasem: liberă şi neîngrădită. Şi pentru prima oară, am simţit cum teama păleşte de drept, de fapt şi de necaz. Pentru că am ales să cred în ochii ce îmi privesc chipul şi îmi citesc gândul, în atingerea ce îmi dezmiardă trupul şi sufletul deopotrivă.

Azi se împlinesc două luni de dragoste regăsită, aşa cum o numesc eu, căci drumurile ni s-au întâlnit prima oară acum patru ani şi mai bine. Întâlnirea de atunci a fost scurta şi poate prevestitoare, dar noi eram prea cruzi pentru a-i desluşi sensul şi rostul. Îmi doresc uneori să fi înţeles de atunci, să-mi fi anticipat fericirea şi s-o fi aşteptat cuminte până acum. Lăsându-mi mintea să zburde nestingherită pe tărâmul fanteziei, mă întreb cum ar fi fost dacă era el primul meu iubit? Cum am fi fost noi acum? Nu pot să emit o sentinţă definitivă şi irevocabilă, timpul curge ireversibil într-un singur sens, dar uneori trişez, intru pe contrasens şi îmi imaginez ce ar fi fost dacă. Şi nu din lăcomie, nu pentru a mai câştiga niscaiva ani de fericire, ci pentru că îmi doresc să îi pot oferi iubitului meu ce am (avut) mai frumos si mai curat. 

Dar mă încăpăţânez să cred că nimic nu e întâmplător, că există un motiv pentru care lucrurile s-au rânduit astfel. Azi iubesc şi sunt iubită. Sunt fericită când iubitul meu mă ţine în brate, când mi se destăinuie, când mă ascultă, cand mă tachinează, când mănâncă doar ca să mănânc şi eu, când transmite complimente bucătarului, deşi tentativa culinara era, eufemistic vorbind, ratată (ca, de exemplu, atunci când am adormit îmbrăţişaţi şi ne-au trezit suavii vapori de mâncare prinsă pe foc, iar el a mâncat cu poftă, asigurându-mă că „nici nu se simte”). 

Leann Rimes are un cântec superb în care identifică dragostea cu un trandafir. Eu îmi recunosc iubirea în petale de crin. Un crin de grădină. Alb. Inmiresmat. Năucitor. Splendid. Gingaş.

***

Pe Simona Sanda o mai puteti citi şi aici.

Text trimis de Ioana Constantin

Se spune că uităm fostele iubiri înlocuindu-le cu altele mai frumoase, mai pline de pasiune, de compromis sau de durată. Există și iubiri care nu pot fi înlocuite niciodată, iubiri pe care le păstrăm într-unul dintre ventriculi și care ne răstoarnă toate liniile vieții atunci când apar de nicăieri.

 Am sărutat fără să ating buzele lui. Ne-am apropiat chipurile în întunericul unei seri de iarnă, ne-am ținut de mână secunde bune și apoi ne-am dat sfaturi amicale despre cum ar trebui să ne purtăm cu iubiții noștri. Am purtat conversații lungi la telefon la cele mai nepotrivite ore, am fost geloși fără să rostim gelozia altfel decât din priviri.

Nu ne-am vorbit luni întregi dar suntem vinovați de trădări repetate pentru că în toți anii ce au trecut ne-am înșelat iubiții gândindu-ne unul la celălalt. Se cheamă oare că înșeli dacă iubești pe ascuns acea iubire mare care nici măcar nu s-a consumat?

Se întâmplă să ne îndrăgostim iremediabil de cei mai buni prieteni ai noștri, de acei prieteni care nu ne sunt mereu prin preajmă, dar au grijă să ne știe în siguranță, să ne dea sfaturi, să ne asculte ore în șir. Sunt acei prieteni de care ne-am rupt pentru că în intersecția vieții ne-am despărțit drumurile, alegând străzi paralele. Iar când drumurile se unesc, când străzile se întâlnesc în aceeași intersecție, ardem de dorința revederii.

Azi nu știu de cine îmi e mai dor, de amicul meu sau de bărbatul vieții mele. Știu doar că nu am să-mi recunosc niciodată iubirea pentru că am egoismul omului care nu vrea niciodată să piardă cel mai frumos sentiment din lume: iubirea nespusă și nescrisă, egoismul omului care nu vrea să piardă acel sărut ireal în favoarea unuia transformat în cotidian, făcut din pasiune falsă sau nu, din complezența că: ”hai dragă, dă-mi un pup, să ne facă X o poză!”. (Deși la noi nu e cazul).

Sunt fericită pentru că trăiesc acum cel mai lung sărut din lume. Și nici la Cartea Recordurilor nu vreau să-l înregistrez.