Text de Alma

Abia atunci când am fost străbătută sec de hotărârea lui, a vecinului, de a ţese singur finalul, am înţeles temeiul sfatului de a nu te implica emoţional la birou. În teorie, pericolul îndrăgostirii nesăbuite e posibil să te pândească la muncă, acolo unde-ţi petreci felii întregi din viaţă. Dacă iluzia amorului se destramă, cele opt ore obligatorii ţi se pot transforma într-o povară greu de dus.  

În cazul meu, tentaţia s-a ivit lângă casă. M-a prins, m-a cuprins şi m-a desprins, pentru că, în final, m-a respins. Cum te descurci după? Cum îţi regândeşti gesturile zilnice, deschisul geamului, aruncatul gunoiului, mersul la cumpărături, atitudinile cele mai simple, pe care nu le-ai pus niciodată în discuţie? Cum te aperi de întâlnirile neaşteptate care-ţi trezesc amintiri şi care te dor? Cum faci să treci nepăsătoare când de fapt tot ceea ce-ţi doreşti este o înlănţuire nesfârşită? Cum te prefaci că nu vezi când îţi tresare sufletul în clipa în care viaţa se joacă cu tine şi ţi-l sădeşte în drum, la colţ de stradă? Cum să mai respiri când plămânii strigă neputincioşi după aer? În cele din urmă, setea usturătoare şi cordoanele energetice sfâşiate, dar încă reale, te conduc către absurd. Te bucuri până şi pentru că ai certitudinea că în aceeaşi secundă cerul i se strecoară şi lui pe fereastră; parfumul salcâmului îi mângâie somnul, iar stelele îl însoţesc în tăcere. Şi, într-o bună zi, ultima certitudine palpabilă a existenţei lui în perimetrul vieţii tale, amărâta şi inofensiva lui maşină din parcare dispare, şi nu pentru că a înstrăinat-o, ci pentru că, definitiv şi implacabil, s-a dus cu ea către un alt destin. Ţi se sparge inima, rămâi suspendată, fără nimic real, care să-ţi demonstreze că n-a fost un vis, că într-adevăr te dăruiseşi unui bărbat, şi nu unei himere.

***

Pe Alma o mai puteţi citi şi aici.