Text de Delia R. Hornfeck

Poate aş începe să scriu că în această dimineaţă s-au trezit tare devreme păsările migratoare. Sau că ceaţa se ridică uşor, ca o mantie, lăsând lumea să admire exoticul spectacol al vegetaţiei şi să contureze silueta copacilor din grădina palatului.

Sau poate aş spune că e atât de linişte în jur, încât am impresia că sunt singură în rouă dimineţii indiene, într-un palat ce a aparţinut cândva unui prinţ cu nume greu de pronunţat. Nu, nu e un prinţ de poveste din O mie şi una din nopţi, aşa cum ne place noua femeilor să credem, imaginându-ne poveşti cu domniţe şi adieri de dragoste nemuritoare.

După cum bine deja se ştie, realitatea bate filmul – chiar şi unul de Bollywood. Când prima soţie nu i-a putut dărui moştenitorul aşteptat de împărăţie, prinţul din palatul cu 400 de camere şi-a găsit o altă însoţitoare mult mai rodnică… Aşa este viaţa femeii din India, fie ea şi prinţesă. De fapt, aşa este viaţa femeilor de pretutindeni…

Cu mult înainte ca cele două domniţe să fie împinse să înghită mofturile unui stăpânitor pus pe planificare familială şi să se împace ele cumva cu împărţirea nopţilor în care să-şi viziteze stăpânul, alte minunate însoţitoare de cale princiară – mai exact 9 – au fost obligate să se sinucidă – toate la număr, atunci când măreţul lor domnitor, regele dinastiei Scintia, a pierdut războiul. Altă cale nu exista – moartea sau defăimarea duşmanului. Au ales eternitatea şi legenda spusă peste secole de un ghid în vechea fortificaţie şi în amurg de soare portocaliu.

Nu ştiu dacă femeile Indiei moderne o duc mai bine în ceea ce priveşte alegerea propriei vieţi. Obligate să-şi pună lacăt la suflet şi la vis, femeile Indiei îşi duc traiul bucurându-se de un zâmbet de copil ivit poate nu dintr-o iubire imensă. Şi zilele trec mai departe sub un cer ucigător de efervescent, în ritmurile unei străzi ce pulsează. Sperând, crezând, iubind în secret. Poate o altă viaţa le va finaliza, măreţ, povestea. Conştiente parcă de roata vieţii, femeile Indiei zâmbesc – pentru că tocmai atunci când sufletul ţi-e rupt şi nici vieţile ce vor urma nu vor reuşi să-ţi mântuie suferinţa, tocmai atunci trebuie să zâmbeşti cât mai larg, nu-i aşa?

Soarele se reflectă în sariu-ul lor din material uşor de iarnă indiană. Şi ele îţi zâmbesc atât de cald, încât toată faţa se luminează, iar ridurile vieţii încercate se preschimbă în semne ale înţelepciunii feminine. Acest superb spectacol uman te face să conştientizezi că viaţa noastră interioară, a femeilor de pretutindeni, e atât de adâncă şi tainică, încât niciun conducător de bătălii, fie ele medievale sau moderne, nu are cum să o priceapă pe deplin. Fie el şi un prinţ.

***

Despre aventurile indiene ale Deliei mai puteţi citi şi pe noul ei blog.

Text de Sorana Bordaş

O așteptam cu emoție și bucurie să vină pe lume și ne imaginam cum îi vom auzi pașii desculți, lipa-lipa, pe gresia din hol și bucătărie. Romeo obișnuia să-mi descrie cu lux de amănunte ce și cum va face. „Va veni la tine, își va împreuna mînuțele și va spune: te rog din suflet, mama…” Din flegmatic și zeflemitor, ajungea un sensibil fără leac și cu sclipiri jucăușe în ochi, atunci cînd îmi povestea întîmplările fetiței lui, nenăscute încă. Și totuși, există iubire!
Sabina are acum 6 ani și 2 luni. I-am auzit lipăielile pe gresie, am văzut-o împreunîndu-și mînuțele și mi-a spus, cu glas dulce, de multe ori, pînă a pronunțat corect: „Te log din fufet, mama.” Realitatea a copleșit orice imaginație.
Aseară, ne-am uitat la ea cum doarme, liniștită și senină, între noi. Romeo o tot pupă apăsat pe obraji, Sabina se întoarce pe-o parte, Romeo o pupă iar, ea dă din picioare pînă aruncă plapuma de pe toți trei, eu mă simt fericită. Iubesc, am curaj și mă tem.
„Și mai vine unul între noi!”- gîndesc, a nu știu cîta oară, același lucru, cu voce tare. E încă neverosimil ce mi se întîmplă. „Îți dai seama, că fără să iei nimic de-aici – arată spre bobocul de fată- o să simți și pentru el, la fel?!” Am impresia că-mi dau seama, dar știu că nu-i așa. Pe mama primei mele finuțe, cînd am văzut-o întîia oară cu fetița mică, mică, îmbrăcată în galben, în brațe, am întrebat-o: „Oare cît poți să simți?” Nu mi-a răspuns, și-acum știu că orice mi-ar fi zis, n-aș fi înțeles. Am primit răspunsul, de la Sabina, abia peste 2 ani.
„Pe cine o să iubești mai mult?!” – e întrebarea pe care o aud la intervale neregulate. „O să ne iubești la fel?”- continuă ea, înainte să apuc să gîndesc. De obicei e în brațele mele și mă mîngîie pe păr cînd are astfel de nelămuriri. Cînd o văd, c-un zîmbet strîmb și ochi nerăbdători, știu că așteaptă, în copilăria ei, să-i spun că pe ea o voi iubi mai mult. Dar eu m-am învățat să n-o mint. Și n-am alt răspuns, în afară de acesta: „Pe tine, întotdeauna, te voi iubi de mai mult timp!”. Și nu, nu știu cît voi putea, din nou, să simt!

***

Alte povestiri din minunatul jurnal de familie al Soranei, puteţi citi aici.

(Text trimis de Lupul Alb)

Tot ce pot să spun este că nu ştiu cum l-am cunoscut. Sau mai bine zis cum mi-a venit ideea să mă duc la el. Şi nici nu aveam habar că, în timp, îl voi simţi ca pe un bunic.
Ştiu doar că în ziua aceea am lăsat totul baltă şi m-am dus. Nu l-am găsit uşor.
Am întrebat pe cei ieşiţi in cale. Care mi-au arătat o casă gospodărească. Chilia lui. În afara zidurilor mânăstirii.
Un pic mirat, un pic curios, un pic cu sufletul hărtănit  şi târâit pe jos, prin praf, am intrat în camera mare.
Bătrânul de-abia se vedea din fotoliu. Dar glasul i se auzea peste toate capetele plecate. Capete de femei. Capete de copii şi de bărbaţi. Capete plecate, capete umile, capete cu gânduri şi fără gânduri. Capete de oameni necăjiţi.

Câţiva erau în papuci, deşi afară era noiembrie. Erau refugiaţi din Moldova; atunci nu se ştia dacă independenţa va fi sau nu pedepsită. Erau oameni fugiţi de frică şi pe care el îi adăpostea. Şi pe care îi hrănea. Din ce aduceau oraşenii ca ofrandă în schimbul iertării păcatelor.

Mai erau acolo babe din sat. Mai erau şi femei de la oraş. Erau şi bărbaţi, munciţi, cu hainele boţite şi încălţările pline de praf şi noroi uscat.
O cameră plină de oameni. În genunchi, umăr la umăr.

Şi, peste toţi, ruga Bătrânului. Rugă cu vorbe chinuite, curgând bolovănos, în aer. Cuvinte spuse pe jumătate sau mormăite. Cuvinte pe care aproape că nu le înţelegi, dacă le asculţi doar cu urechea. Cuvinte care ies chinuit, din neobişnuinţa vorbirii. Cuvinte care se dezvăluie dintr-odată când închizi ochii şi asculţi cu înlăuntrul tău.

Se ridicase cu greu din fotoliul vechi. Acum de-abia se vedea că era îmbrăcat în sutană, cu patrafirul pus.
Mulţimea se ridică şi ea. Slujba se termina în curând şi urmau binecuvântările.

Strâns în colţul meu, aşteptam cu răbdare forţată să se termine totul. Şi să pot să vorbesc cu Bătrânul. Poate chiar şi între patru ochi….Speram…Nu ştiu, poate printr-un cuvânt magic să-mi culeagă zdrenţele din praf , să le scuture şi să mi le pună la loc, drept suflet.

Şirul capetelor plecate se împuţina încetul cu încetul.
Sărută crucea, sărută mâna Bătrânului, face semnul crucii mari….Şi cu un “ Doamne Ajută” se retrage către uşă.

Cineva, însă, nu. O fată înăltuţă, cu ochelari şi părul drept, cu breton, aştepta, ca şi mine, pesemne.
Şi când şirul s-a terminat, s-a apropiat şovăielnic de Bătrân. I-a întins o iconiţă şi a dat să îngenuncheze în faţa lui. S-a pomenit însă ridicată cu blândeţe .

– Ia spune fata moşului, ce este cu iconiţa asta? Ce să fac eu cu ea?
– Păi… am adus-o să o binecuvantaţi, vă rog…..
– Aşa… Şi de unde ai luat-o?
– Din biserica mare, ţâşni răspunsul nedumerit al fetei.
– Aşa. Şi ce reprezintă?
– Păi…. e Maica Domnului, cu Isus…..coborî vocea fata.
– Aşa. Păi, şi dacă ai luat-o din loc sfânt, din biserică, şi dacă reprezintă imaginea Sfintei Fecioare cu Sfântul Prunc… Cum crezi tu fată că eu, un biet om păcătos şi nevolnic, voi putea vreodată să o sfinţesc şi să o fac mai sfântă decât este? Ia mai bine spune tu de ce ai venit!

Şi până să-şi tragă sufletul fata, Bătrânul continuă cu vocea blândă:
– Ce vrei tu sa îţi dea moşul? Vrei să-ţi dau avere? Păi ce bogaţie îmi ceri tu , când tu cu mâna ta şi mintea ta ai luat-o din biserică şi ai adus-o aici ?
Vrei sa-ţi dau puterea să vezi toată lumea? Păi ce putere îmi ceri tu, când doar te poţi scoborî la tine în inimă şi o să găseşti acolo o lume întreagă?
Vrei să-ţi dea moşul un bărbat? Nu mai are moşul decât beţivi, şi cartofori, şi săraci, şi necajiţi, că ăştia vin la mine…

Du-te, fată! – tună deodată Bătrânul. Du-te înapoi în oraş, acolo este viaţa ta şi tot ce îţi doreşti în timpul ăsta. Dar dacă simţi că timpul ăsta a trecut, aici mă găseşti. Pe mine sau pe altul.  Până atunci, însă, mergi şi fii fericită. Da’ ştii cum? Fericită cât poţi tu de tare.

Am înlemnit. Am sărutat mâna Bătrânului, m-am întors încetişor şi am ieşit tăcut pe uşă. Cu o vorbă spusă altuia îmi ridicase zdrenţele şi le cârpise de arătau ca noi.

***

Pe Lupul Alb îl mai puteţi citi şi aici.