Alm trăieşte în Germania, are o fetiţă de şase ani, atinsă de o boală cumplită, şi a scris textul de mai jos special pentru Oaspetele Boncafe. Sper să vă ajungă la suflet exemplul ei de curaj, demnitate, dragoste şi putere de a lupta.

De teoria celor mulţi, şi sfătoşi, şi pe tuşă, veşnic antrenându-se pentru Champion League, dar niciodată jucând acolo, te loveşti la doi metri de tine în orice direcţie, în arcul celor 360° în care ţi-ai îndrepta privirea. Ce faci când eşti în ring şi adversarul îşi umflă muşchii deloc mici şi de neglijat, în faţa ta? Ce faci când bate gongul?

Câteodată intri în ring pe uşa cea mare, în sunet de Marş Nupţial şi parfum din cele mai fine flori. Intri îndrăgostit sau împănat cu interese să dai piept cu acel antrenat de mii de ani numit Căsnicie. Chiar dacă vii din tabăra celor care, crezând că ei au aşezat coada la prună direct în orificiul fructului, consideri că eşti de calibrul Căsniciei, sau te crezi coborând  agale, din aşezământul îndrăgostiţilor fără leac, care cunosc elixirul dragostei ce le rezolvă pe toate. Chiar şi dacă descinzi  din îngheţata şi organizata ţară a raţionalilor care acumulează pe fond de suplimente cu Lecitina toate informaţiile despre cel din ring, tot ai şanse, toate şansele,  să iei pumni în figură până la stadiul de Knock-out. Atunci apare în faţa ta stafia deciiziilor măreţe, albă ca varul şi târând o coasă după ea. Te întreabă rânjind: divorţezi? Capitulezi de la viaţă? Îmbraci pioasă haina martirei ispăşind păcatul original? Sau?

De cele mai multe ori, alegi divorţul pentru că în ring confunzi personajele şi te trezeşti boxându-te la greu cu cel cu care intrasei  alături în paşi de vals sau de tango. Toţi cei care gustăm viaţa din ring avem momentul acestei alegeri. Continui să te loveşti reciproc cu cel cu care până dăunăzi te iubeai? Capitulezi şi dai bir cu fugiţii?

M-am aşezat jos, înainte să păşesc în lumea atât de puţin muzicală şi din care nimeni nu face videoclipuri faimoase: acea a divorţului. Am stat jos, pe bordura rece de la margine de suflet, preţ de trei, patru luni de zile. Acolo, în timp şi linişte, am priceput că mutând reflectorul de la pumnii încasaţi de la el la pumnii daţi de mine lui, mi-am zis că ar trebui să încerc, aşa, ca pentru mine, să-mi cresc necrescutul şi amărâtul de copil din suflet care în focul crizei dă cu pumnii şi se trânteşte pe jos, altceva neştiind să facă. Aşa că am pus un steag alb şi am anunţat pauză, schimbând iute ringul cu o creşă. M-am mutat cu sufletul în locul în care puteam să cresc micuţul din mine în linişte. Mai întâi, am făcut curat. Copiii mici au risc major de îmbolnăvire dacă există mizerii ascunse prin debarale, pe sub colţuri de covoare, bucăţi din tine îngropate odată cu relaţii aruncate în groapa uitării. Dureri la care nu le-ai dat drumul de frică să nu pierzi ceva.

Când am ieşit, mai apoi, cu micuţul la aer, să-l învăţ să meargă pe bicicletă, mare mi-a fost bucuria să văd cum florile erau mai viu colorate, îngrijorările nu mai apăsau, certurile nu mai izbucneau, pentru că era tratat proactiv motivul, păsările cântau mai cu foc, iar în ringul căsniciei nu mai stătea nimeni cu pumnul în aer. Atunci, ispita a fost mare, să las lucrurile până acolo făcute şi să plec pentru puţin, în concediu, în Tenerife. Un gând însă m-a trimis înapoi să îi dau lapte concentrat copilului acela rămas mic, că cine ştie ce vremuri mai vin şi i-ar prinde bine să îl găsească iarna mai mărişor.

A fost bun gândul, căci iarna era chiar după colţ. Urma să zbor aproape, peste garduri, pe lângă gong, într-un ring de care ar fugi oricine .

Îmi aduc aminte că mi se făcea pielea extrem de asemănătoare pielii de găină când vedeam fotografii ale unor copii supuşi tratamentului de chimioterapie, cu căpşoarele dezvelite de păr şi făţuca străvezie şi umflată de la cortizon . Mă scuturam ca de un groaznic coşmar din crucea nopţii.

Azi, mângâi şi sărut capul frumos, şi rotund, şi lipsit de păr în acest moment, al fiicei mele de şase ani.

Am văzut-o agonizând cu tumora sângerând în burtică, am stat lângă ea zi şi noapte, nu ca o arătare luată de val, ci ca o mână caldă, în noaptea înfrigurată. Am plâns până mi s-au uscat lacrimile, am acceptat realitatea cu tot ce presupune sau ar putea presupune ea şi mi-am pus mănuşile. Bătuse deja gongul. Acum nu mai era timp de crescut necrescuţi, nu mai era timp de nimic altceva. Nici măcar de îngrijorări şi zbateri fără sens. Am văzut cât de bine îmi prinde să fiu om mare, să-mi canalizez fiecare brumă de energie unde trebuie, să nu mă frământ de lucruri pentru care eu nu pot face nimic.

Am fost pentru ea veghetor, bucătar, farmacist naturist, clown, pictor, soră , păpuşar, sac de box, pernă de adormit, şerveţel de şters nasul de plâns, enciclopedie de răspuns la întrebări grele şi dureroase. Am fost lângă ea când s-a maturizat brusc, într-o noapte, într-un salon de terapie intensivă, am fost profesor de gimnastică după operaţie, am fost mamă şi am mers cu ea la serbarea de început de clasa întâi. Clasă care pentru ea a început doar teoretic . Nu am amânat-o de la şcoală, nu am expus-o forţat societăţii, dar nici nu am înfăşurat-o în ştergare când am simţit-o că poate să meargă între oameni, chiar şi acum, în stadiul de diferită de majoritatea. Am acceptat un tratament de chimiotarapie înfricoşător de puternic şi de lung. Tocmai pentru că am intrat cu ea în ringul ei de luptă cu cancerul . Am intrat şi am măsurat adversarul din ochi. Am ştiut atunci că împotriva unuia antrenat şi agresiv lupţi cu strategie adecvată. N-am obosit să-i contorizez leucocitele încercând să-i ajut corpul cu hrana sănătoasă, până într-acolo încât i-am dat chiar şi lapte de bebeluşi în loc de cel normal, ştiind că ar ajuta-o mai mult.

Şi acum, mă detaşez în răstimpuri de mine însămi şi mă uit de pe margine, prin ochii celor apropiaţi care ştiu zilnic de noi sau pur şi simplu din propria oglindă. Şi-i văd zâmbetul curat şi vesel şi corpul lipsit de dureri, şi-o văd cum amestecă acuarele pe nesfârşite hârtii, numai în culori vesele. O văd cum se joacă de-a doctoriţa oncolog şi recomandă părinţilor să le dea copiilor bolnavi, pe lângă chimioterapie, şi mâncare sănătoasă, dar mai ales faimosul suc roşu închis. Se joacă însă ore în şir ca şi cum n-ar avea nimic, jocuri ca nişte poveşti întregi, din lumea ei şi a fratelui ei.

 Mă întreb de ce îi este viaţa atât de normală, chiar dacă e “împodobită” cu o boală cruntă. De ce are puterea să lupte? Şi să râdă în hohote?

Pentru că numai un adult în toată puterea cuvântului poate să crească la rându-i odraslele aduse pe lume. Puterea de a te privi aşa cum eşti, de a-ţi admite limitele şi de a-ţi creşte părţile emoţionale rămase mici este un fel eficient de a te lua la trântă cu viaţa.

Afară este o toamnă caldă şi colorată . Un vânticel se joacă prin frunze, purtându-le în vârtejuri mici. Îi simt mirosul prin geam, îi văd culoarea prin vis… este cea mai frumoasă toamna. Prin perdeaua de rouă a ochilor, acoperiţi cu draperia bucuriei, văd culorile fructelor coapte şi simt aroma gutuilor pufoase. Sunt mai galbene ca oricând.

***

Pe Alm, cu tulburatoarea ei poveste de viaţă, o mai puteţi citi şi aici.