Tag-Archive for ◊ sex ◊

26 Jan 2012 Femei, prostituţie, respect de sine şi fiziologia actului

Text de Olaf Tryggvasson

Puţine lucruri sunt mai reprezentative pentru sfâşierea surdă între conştiinţă şi instinct, între individ şi gen, ca amorul femeii.

În actul dragostei, femeia se scindează într-o tensiune etică necunoscută bărbaţilor – între impulsul de aglutinare al femelei şi percepţia de demnitate personală a individului, ameninţată, prin posedare şi intruziune, de covârşire şi aservirea prin fiziologie, apare o contradicţie direct proporţională cu respectul de sine şi înălţimea morală a individului şi rezolvabilă, finalmente, pe măsura înţelepciunii, vigorii sufleteşti şi a împăcării cu sine a femeii – pe măsura afinităţii ei cu firea.

În amor, impulsului de acuplare al femelei i se opune teama instinctivă de agresiune – un spectru mereu latent în ocuparea de către un mascul răvăşit şi iraţional şi în decalajul puterii fizice. Chemării împreunării i se împotriveşte oroarea intruziunii; seducţiei contopirii – umilinţa conştientă a posedării; iar demnităţii personale – înjosirea neajutorării. Spre deosebire de bărbat, pentru care dragostea este o afirmare a suveranităţii personale, pentru femeie, ea este înfeudare, o punere la dispoziţie fiziologică, suspendare a demnităţii personale conferite prin civilizaţie, în favoarea unui efemer extatic, abdicare ce evidenţiază, în actul dragostei, un raport ierarhic şi o dilemă morală care, însuşite sub forma unui echivoc sufletesc, constituie fundament pentru pierderea respectului de sine.

În acest sens, limbajul actului este elocvent – femeia se dă bărbatului, în timp ce acesta o ia. În vorbirea populară, împreunarea este ceva ce bărbatul face, iar femeii i se face, diferenţa de limbaj persistând, de-a lungul veacurilor şi de-a latul popoarelor – împotriva retoricii feministe – în mintea femeilor şi a bărbaţilor, deopotrivă.

De aici, ideea de prostituţie asociată cu frivolitatea feminină, izvorâtă, astfel, mai mult din absenţa din sine, decât din considerente cantitative. Katherine Hepburn a adorat bărbaţii; Elizabeth Taylor a fost, la rândul ei, o devoratoare de bărbaţi, fără că vreuna dintre ele să fie mânjită de stigmatul dezonoarei. Regina Elizabeta I a Angliei, acuzată, în epocă, de moravuri uşoare, a fost exonerată în percepţia majorităţii şi, prin urmare, în cea a istoriei, de verdictul uşurătăţii, prin praxisul semeţiei. În perioada de glorie a aristocraţiei „civilizate”, acuplarea după bunul plac era o convenienţă socială pe care marile doamne o foloseau cu conştiinciozitate, fără a se expune necinstei, atâta vreme cât ţineau cont de anumite uzanţe menite salvgardării respectului de sine.

Ideea de curvă nu capătă, astfel, sens, în drama erotică a sexelor, decât din perspectiva uşurătăţii cu care individul consimte să se supună unei asemenea ierarhii fiziologice, a preţului de demnitate personală, pe care reprezentarea umanului este dispusă să o sacrifice pentru o secundă de plăcere, fundamental frivolă. În aceasta va fi o femeie dispreţuită, în vreme ce bărbatul este scutit, în ipostaza actului, de ingratitudinea înjosirii.

Nu mai puţin, însă, are ideea de curvă egale răsfrângeri asupra bărbaţilor, în amorul homosexual, prin originea comună şi similaritatea de natură având ca omoloagă noţiunea de poponar – manifestare a aceleiaşi sfâşieri a demnităţii, ipostaziată diferit între sexe.

Noţiunea de poponar ultragiază prin aceea că bărbatul, împotriva firescului instinctual şi a axiologiei istorice a masculinităţii, adoptă aceeaşi postură – sacrilegiantă – a aservirii, a abdicării de la demnitatea fiziologică, pe care o dublează, însă, cu o trădare a moralei bărbăteşti – aceea a asumării unei suveranităţi a sinelui, a neatârnării spirituale, până la consecinţele sale ultime – consimţind, prin supunerea trupească, la neajutorare şi vasalitate şi dezertând, prin aceasta, din rolul de furnizor de adăpost emoţional şi ocrotire, căutându-le, în loc, consacrând astfel o neputinţă a asumării singurătăţii rolului de iniţiator al speciei. Repulsia consimţirii la ipostaza de curvă – invazie personală şi supunere contra plăcere – este dublată, prin urmare, în homosexualitate, de nefirescul posturii, de abdicarea de la principiul genului.

Extrem de grăitoare este, în aceasta privinţă, chiar diferenţa de percepţie dintre homosexualii activi şi de cei pasivi, în aprecierea gradului de homosexualitate. Un invertit activ este mult mai liber şi mai acceptabil social, în faţa unuia pasiv, adeseori un activ ocazional nefiind nici măcar asociat pederastiei. În lumea antică, distribuirea activ-pasiv se făcea potrivit unor raporturi de vârstă, clasă socială, prestigiu sau bogăţie, adesea inversiunea de postură, împotriva rânduielilor încetăţenite, fiind considerată, în sine, o pervertire. Apare aici, în sânul aceluiaşi sex, aceeaşi idee – aceea a raportului de forţe în confruntarea demnităţilor personale.

Nu mai puţin, un om care încearcă să placă fără rezervă, uitând de sine, neantizându-se ca prezenţă şi abdicând de la afirmarea personală, care se pune la dispoziţie, anulându-se ca individ, nu va câştiga  niciodată respectul semenilor, imanent legat de neatârnarea omului care îşi este sie însuşi de ajuns.

Nu întâmplător au considerat bărbaţii, vreme de veacuri, ca fiind a lor femeia care li s-a dat, prin aceea că li s-a expus, li s-a devoalat moraliceşte: prin pasivitate, orice act sexual are potenţialul mental al violului. Prin consimţirea la călcare, prin posedare – vasalizare a teritoriului fizic – femeia şi-a compromis suveranitatea individuală, în schimbul secundei de împreunare. De aici, conotaţia de întinare asociată cedării, pierderii fecioriei, care – deşi prezentă la ambele sexe, din aceleaşi considerente ale ieşirii din sine şi alunecării din demnitatea umană în penumbra fiarelor – le este rezervată apăsător femeilor. Consimţind la invazie, prin pierderea integrităţii trupeşti, şi obiectivarea prin pasivitate, femeia îşi pierde neatârnarea şi dreptul la egalitate mentală.

Prin concesia încălcării trupeşti şi abdicarea către neajutorare, se stabileşte un raport ierarhic, care nu poate fi explicat, în primă instanţă, decât prin frivolitate ori dedicare. Nu este de mirare, deci, că în abandonul trupului femeii încălcate, dar pură sufleteşte, bărbaţii au văzut, istoric, devotamentul – înmânare a sufletului – alternativa de neconceput a supunerii pentru plăcere comportând cu sine stigmatul preacurviei. De aceea, bărbaţii adoră femeile care cedează în numele iubirii, într-o îngăduinţă care se cere răsplătită, dar le detestă pe cele care se lasă pe spate, în numele plăcerii. Şi tot de aici, stupefacţia masculului care descoperă că femela lui nu este a lui, că îl poate trăda, că îl poate urî, cu un suflet inaccesibil lui, care i-a fost ascuns şi a cărui independenţă nu şi-ar fi putut-o imagina.

Ispăşirea istorică, de către femei, a viciului cedării, a venit – asemenea marilor oameni de lume, care nu neagă sau contrazic niciodată evidenţa, ci o deturnează către ipostaze morale – prin continuitatea sufletească asumată, prin convertirea păcatului în virtute printr-o îmbrăţişare axiologică a umilinţei, sublimată în modestie şi sacrificiu de sine, care – femeile îşi vor fi dat seama – ca principii sufleteşti, impun de o manieră supremă tuturor oamenilor şi, cu precădere, bărbaţilor. Această modestie disimulatoare, această dedicare asumată, însoţită de imboldul de răscumpărare a îmbrăţişării cu tente de abuz, resimţit de un minim simţ de dreptate masculină, le propulsează pe femeile care apoteozează în renunţarea de sine principială – atribut al supremei bunătăţi – la calitatea suverană de adorate, atâta timp cât confirmă, prin comportament, ideea răscumpărătoare, într-o deturnare morală a sensului supunerii. Puterea sacrificiului de sine, în numele unei idei, ideea de victimă demnă, dar neabătută, constituie o forţă morală irezistibilă. Un bărbat îşi poate ierta şi răsplăti femeia care îi cedează şi se sacrifică în iubire, dar nu poate îngădui moral cedarea femeii către bărbat, percepută ca abdicare fiziologică şi adjudecare frivolă. Prin motivarea principială a cedării şi-a răscumpărat femeia respectul de sine, ducându-şi rolul de victimă – supremă autoritate morală – până la capăt. Prin apoteozare – sau camuflare – în virtute, geniul speciei a echilibrat, istoric, neajunsul fiziologiei.

O artă pe care femeile moderne – umoral răzvrătite împotriva oricărei susceptibilităţi de dezechilibru – departe de a şi-o însuşi, o nesocotesc vehement şi programatic, ca teleologie exterioară ce stă sub spectrul unui simptom social revolut, anulându-i astfel virtuţile vindecătoare interioare şi – în contextul urmăririi pasionate a satisfacţiei sexuale – reliefând tot mai pregnant diferenţa – paradoxală şi ameţitoare, pentru majoritatea bărbaţilor, subversivă şi insidioasă, pentru percepţia de sine a femeilor – între aşteptarea de demnitate personală şi abandonul sexual, din ce în ce mai neechivoc şi mai necenzurat, acutizând astfel paradoxul femeii libere şi egale în moravuri care nu a reuşit să-şi dobândească, în amor, egalitatea morală.

Puţini au cunoscut femei cu reticenţă în act, cu temere în fiziologie, care să cedeze, totuşi, farmecelor masculine fără leziuni ale percepţiei de sine. Demne în amor sunt, singure, femeile dezinvolte, neconstrânse, prin inhibiţii, către pasivitate, către ipostaza de suportare – de mediu, asupra căruia se săvârşesc acţiuni – prin urmare, cele care îşi asumă îmbrăţişarea ca pe o cucerire personală, nu ca pe o cedare compromisorie; cele cărora nu le e teamă de flagrantul amorului, în manifestările sale fizice, pentru că nu le resimt ca pe o invazie, ci ca pe un act de voinţă. Femeile libere în dragoste sunt, singure, cele neafectate de forma sau direcţia confruntării, pentru care ierarhia fiziologică a actului este redusă la o sumă de detalii anatomice irelevante, care se sustrag, astfel, obiectului, subiectivându-se, cu riscul – reflexie în oglindă – refuzului ostil al constrângerii către pasivitate, de către masculii limitaţi.

O femeie poate să fie libertină, fără a fi târfă, atâta vreme cât nu este înjosită de act. Pentru a se bucura de bărbaţi şi a nu fi curve, femeile au nevoie de o nouă reprezentare mentală a amorului.

***

Pe Olaf Tryggvasson îl mai puteţi citi şi aici.