Text de Alexandra Bohan

Mă expun zilnic, cu bună ştiinţă şi cu măiestria neprefăcută a celor care nu prea ştiu cum merg lucrurile în lume, mai tuturor ispitelor vremii. Şi, înainte de a cântări cu priviri suspicioase capacitatea celorlalţi de-a ceda sau de a rezista eroic în faţa tentaţiilor arătoase şi cochete, mă străduiesc, pe cât posibil, să-mi depăşesc vechile performanţe şi recorduri. Şi abţineri.

Înghit în sec atunci când privirea mi se opreşte, mi se lipeşte, mai bine zis, de munţi de zahăr şi calorii duşmănoase aşezate voluntar în vitrine sticloase întru pierzania celor slabi de înger şi reflexe salivatoare. Îmi feresc cu delicateţe nasul, atunci când capul meu întâlneşte mirosuri îmbietoare, mirosuri ispititoare, mirosuri amăgitoare pentru stomac, inimă şi buzunar. Îmi muşc buzele atunci când, dintr-un puternic simţ al dreptăţii, simt că ar fi cazul să intervin, să expun teorii, să exemplific contra-argumentând ipoteze strâmbe, ca să nu tulbur liniştea şi pacea auditoriului, precum şi ideile muncite ale vorbitorului. Şi mai închid ochii, fac cale întoarsă şi fug, atunci când mă simt “atacată” de (ne)şanse cărora nu ştiu cum să le rezist, cum să le fac faţă.

Desigur, cum e de aşteptat, nu-mi iese întotdeauna. Când nervii mei întinşi la maxim dictează revolte vulcanice, dau buzna în cofetării prea pudrate de zahăr, în fast-food-uri prea intoxicate cu chimicale şi-n alţi mieji de ispită profundă, fără să mă mai gândesc la ce e bine şi ce-i rău, la ce e permis şi la ce e, fireşte, interzis cu bună ştiinţă. Mă scutur de reguli care încep cu “nu” şi continuă, armonios, cu enumerări dureros de interminabile şi, pentru o clipă scurtă, prea scurtă, domolesc pupile care se supradilată şi mă las pradă unor dulci răzbunări a căror satisfacţie nu durează, niciodată, prea mult.

Ştiu pe de rost vorba aceea conform căreia “cea mai bună cale de a rezista tentaţiei este să-i cedezi”. Am şi vândut-o, cu succes chiar, de câteva ori, unor oameni care mi-au dat dreptate, mai devreme sau mai târziu. Doar că, după ce-am greşit, aplicând cu succes şi fără să mă mai opun teoriei, după ce-am mâncat pe ascuns prea multă ciocolată, prea mulţi hamburgeri şi prea multe astfel de plăceri scurte, interzise şi strâmbe, un sentiment profund de vină m-a răvăşit, deseori, pe toată partea stângă, prioritară a inimii, otrăvindu-mă nemilos. Şi, apoi, cu toate ispitele convertite pe termen scurt în lucruri permise, n-am mai reuşit să mă dreg, să mă mai refac, să-mi mai revin la echilibrul de odinioară.

Calculez minuţios fiecare mişcare pe care urmează s-o fac. Mi se întâmplă să privesc suspicioasă orice intrus învelit în mistere şi enigme şi obişnuiesc să adresez câte o găleată de întrebări ajutătoare atunci când lucrurile nu-mi sunt pe deplin lămurite. Dar sunt şi eu om, şi calc strâmb atunci când momentele mele de slăbiciune îmi dictează următoarele mişcări din toţi aştrii, şi, sub ochii mei sechestraţi la domiciliu, simţuri se desfată, farfurii se golesc, iubiri se consumă şi pier, iar regretele de a doua zi se înmulţesc exponenţial şi considerabil.

***

Pe Alexandra Bohan o mai puteţi citi aici.