Text trimis de Viorela Dobre

Oriunde intorci capul, oriunde privesti, invariabil te va lovi sceptrul unei noi metode de slabire, un regim minune care sa te ajute sa te transformi dintr-o scrofita intr-o zanita. Am avut asa: dieta cu carnuri si sunci, dieta cu orez si iaurt, dieta cu supa de varza, dieta Carmen Brumarica, cu iz de gura presei, Carmen Serban, cu adaos de muzica de party si ciorbita  a la grec, turc, arab si alte neamuri de vizigoti si ostrogoti care ne-au smantanit… oalele, plus dieta fetei aceleia lucioase, cu sani proeminenti si mai nou, cu multi copii! Toate, dar absolut toate aceste diete sunt hipocalorice, hipovitaminizante, hipoglicemice, arhihipo orice doriti dumneavoastra, deci total de nerecomandat pentru sanatatea corpului si a cerebelului, sa ne intelegem.

Acum cateva zile, vorbeam cu o prietena care mi-a comunicat, tare mandra de altfel, ca acum pot sa o caut linistita si sa ma afisez cu ea in oras, caci a slabit 5 kile in 3 zile!!! Cu noua ei dieta cu lamaie, apa si piper cayenne. A reusit sa faca furori, si evident ca are de gand sa continue chinul, ca sa intre in toate hainele de cand era liceana. Da, da, in jeansii aia din clasa a XIX-a, asta daca o vor mai tine carnitele tare, of of!

Dieta consta in apa cu lamaie si acel soi de piper, plus un pahar de apa cu sare dimineata. Brrrr! Daca nu regurgiteaza instantaneu, atunci sigur inteleg eficienta: dupa apa aia chiar nu iti mai vine sa mai mananci ceva toata ziua! Dar ea mananca, are un plan bine stabilit: limonada aia piperata, 3 litri zilieri, pepene rosu si multa dorinta de a isi etala noua silueta pe plaja. Eu i-am sugerat sa bea apa chioara, ca e mai sanatoasa, ea nu si nu, ca se simte prea chioara si nepicanta pentru modelul asta de hidratare! Reteta limonadei mai contine si niscaiva sirop de artar, dar ea s-a zgarcit, e scump, merge si fara, piper sa fie! Gagica inventatoare, o americanca, spune ca trebuie consumata si o supica, si o salatica, dar prietena mea e temerara, nu tine dacat cu pepene si seara un ceai diuretic, pfff! Mi-e sa nu cada, din pat, in casa, in baie, pe strada, caci tot ce face ea sunt spalaturi stomacale. Inteleg ca e un fel de cura de detoxifiere, dar ea deja se comporta ca si cum ar fi otravita!  Are vointa, o admir, chiar si la diete din cele ucigatoare, gen: mic dejun- o felie de sunca moarta de slaba, de te uiti prin ea, o cafeluta neagra si silfida, o maslina; ora 10- un mini iaurtel cu -0,0001% grasime; ora 12- o salata din gradina ursului; ora 14- un sfert de mar stropit cu suc de lamaie si asa mai departe… Mai bine accepta cu buna stiinta un harakiri din acesta cu lamaie si apa, sau macar pepene pana ii pocneste stomacelul!

Eu la pranz pregatesc o salata de marar cu busuioc si o umbra de rozmarin, ca el se digera mai greu! 🙂

***

Pe Viorela o mai puteti citi si aici.

Text trimis de Andra Petcu, locul I la concursul Boncafe “Scrisoare pentru Moş Crăciun”

Îţi scriu astăzi aşa cum n-am făcut-o niciodată. Şi nu pentru că n-aş fi crezut în tine, ci pentru că mai mereu, până acum, n-am avut curajul să-ţi cer tot ceea ce-mi doresc. Din teama de-a nu mă crede lacomă!  Dar cum încerc să învăţ să mă tem tot mai puţin, iată unul dintre rezultate: îţi scriu astăzi ca unui Dumnezeu, căci ştiu că în desaga ta încap toate darurile pe care Cerul le lasă pentru mine şi pentru semenii mei.

Îţi scriu astăzi cu mai multă credinţă şi mai multă înţelepciune decât până acum, pentru că anul trecut mi-ai adus ce mi-am dorit, fără să-ţi scriu. Şi pentru că n-am apucat să-ţi mulţumesc încă pentru asta. Da, cu gândul am făcut-o, dar nu negru pe alb. Şi totuşi, cred că m-ai auzit, aşa e?

Îţi scriu astăzi aşa cum îmi scriu mie, aproape în fiecare seară, ca să învăţ din zi în zi arta de a trăi.

Iartă-mă că nu pot fi mai concisă, dar acum, când mi-am făcut curaj să-ţi vorbesc, simt că nu mă pot rezuma doar la câteva dorinţe şi atât. Cred că mi-aş dori un adevărat dialog cu tine. Aşa cum mi-aş dori să-l pot vedea iar pe bunicul, pe care n-am apucat să-l văd cu ochii deschişi, înainte să plece pentru totdeauna şi pe care l-am visat multă vreme apoi, vorbindu-mi.

Şi aşa cum aş vrea să pot vorbi şi cu celălalt bunic şi cu bunica, pe care n-am apucat să-i cunosc niciodată, dar de care simt că mi-e dor, doar când mă uit la ochii lor în poze. Aşa că, te rog, ca o primă dorinţă: roagă-L  şi tu pe Dumnezeu să aibă grijă  de bunica ce mi-a mai rămas, să o putem face fericită atât cât ne lasă El să o mai avem alături!

Vreau apoi să-i ceri îngăduinţă Cerului pentru mama şi tata. Să mi-i lase aproape multă vreme, dar mai ales să-mi dea capacitatea continuă de a le întoarce cum se cuvine toate sacrificiile, toată lupta asta pentru unica lor raţiune de a trăi, copiii. Îţi mulţumesc pentru că anul trecut am împărţit cu ei una dintre cele mai calde seri de Crăciun din viaţa mea!

Pentru frăţiorul meu, vreau curaj şi perseverenţă. Curaj de-a crede în visul pentru care eu, uneori, poate n-am luptat destul, dar asta nu înseamnă că am renunţat. Şi perseverenţă pentru a-l realiza.  Dincolo de asta,  calităţile lui sunt cele ce-l vor împinge spre succes. Iar pentru fraţii mei mai mari, vreau putere de-a depăşi orice obstacol, pentru a fi împliniţi cu vieţile pe care şi le-au conturat.  Şi să treacă oceanul cât mai curând, ca să-l vadă iar pe tata!

Pentru prietenii mei buni şi ceilalţi apropiaţi iţi cer bunăvoinţă şi iertare. Vorbesc pentru ei şi sper să nu mi-o ia în nume de rău; ştiu că unii mă iubesc atât de frumos, chiar şi de la distanţă, însă uneori poate că nu ma iartă uşor pentru duritatea cu care îi critic. Dar, să ştii, sunt dură cu oamenii pe care îi iubesc cel mai mult. Şi-mi place să-i pot ajuta, nu să-i linguşesc. Aşa că, adu-le puterea să mă ierte atunci când greşesc şi nu mă pot înţelege, atunci când vorbesc prea mult şi devin pisăloagă, atunci când renunţ tocmai pentru a-i trezi, atunci când tac, pentru a evita să-i judec.

Pentru colegi, amici şi oameni pe care-i văd zilnic pe stradă, unii mai grăbiţi, încruntaţi şi agitaţi, alţii mai zâmbitori şi voioşi, îţi cer solidaritate şi compasiune. Capacitate de-a realiza ceea ce au şi ambiţie pentru a valorifica resursele. Şi toate astea pentru a nu se mai învrăjbi, pentru a nu se mai privi cu invidie unii pe alţii, a nu se mai ruina afectiv din setea de putere, a nu se mai uita în ograda celuilalt înainte să se îngrijească de curtea lor.  Solidaritate şi compasiune faţă de semeni şi faţă de natura însăşi, faţă de vietăţile cu care împart Pământul.  Ambiţie pusă în slujba frumosului, a creaţiei, nu a distrugerii.

Moşule, nu te-am plictisit, nu-i aşa? Gata, am ajuns acum la punctul final: eu.

Îmi doresc să-mi aduci DARUL de mai sus. Împlinirea dorinţelor acestea sunt darul potrivit pentru mine. Ştiu că nu e simplu, ştiu că sună  utopic şi că mulţi m-ar condamna de idealism, însă nu-i aşa că tu mă înţelegi?  Te rog, nu-mi spune că sunt prea lacomă, că-ţi cer atât de mult! Ştiu că în desaga ta magică pot încăpea toate visurile omenirii.  Numai că oamenii uită să viseze şi să creadă ca pot împlini ceea ce doresc, cu putere divină şi strădanie proprie.  Şi uită şi că pot fi darnici nu doar de Crăciun. Şi că-şi pot deschide inima nu doar de Crăciun. Şi că pot fi uniţi nu doar de Crăciun. Şi că pot exersa umilinţa nu doar de Crăciun.  Chiar şi eu mai uit uneori…

De aceea îţi scriu astăzi ca unui Dumnezeu , cu mai multă credinţă şi mai multă înţelepciune decât până acum, dar cu dorinţa de a nu înceta niciodată să cresc şi să învăţ calităţile unui OM. Cu dorinţa de a fi capabilă să-mi cunosc menirea şi să fac ceea ce trebuie pentru a o împlini. Şi cu credinţa că voi reuşi, dacă am suficient de multă determinare şi curaj!

Şi dacă nu crezi că am fost suficient de cuminte până acum, şi că dorinţa mea e prea mare, voi înţelege că pentru darurile de calitate e cazul să muncesc pe măsură. Voi avea răbdare să cresc şi poate că voi fi  şi eu Moş Craciun pentru tot mai multe suflete, fără să am pretenţia de a te egala. Dar totuşi, te rog, cere-i şi tu Cerului să-mi păzească OAMENII şi sufletul, atunci când eu singură nu reuşesc să o fac!

Text de Sofia Dumitriu, psiholog

Acum ca isteria sarbatorilor s-a potolit, ca povara de a “face” ceva de revelion a trecut, ca SMS-urile prea-pline de intelepciune sablon nu mai blocheaza reteaua, ne putem regrupa fortele si concentra pe ceea ce conteaza: se apropie scadenta fericirii.

Inceputul de an este un pretext bun pentru decizii si strategii de vindecare a trecutului, de infrumusetare a prezentului si de a fauri un plan constructiv de viitor. Stiu, suna serios. La fel ca si viata ta, cu deciziile ei compexe si complicate.

Fericirea nu este un mister, nu vine din senin, ci este rezultatul unor impliniri pe anumite planuri:

emotional – relatiile de dragoste

material – succesul financiar

social – statutul pe care il avem

spiritual – sentimentul de sens si de evolutie.

La acestea se adauga atingerea imaginii de sine ideale – adica modul in care ne-am dori sa fim cu adevarat, aceasta incluzand aspectul fizic, pozitia sociala, influenta si puterea pe care o avem in relatiile de prietenie, familiale si de business.

Experienta mea in practica psihoterapeutica m-a facut sa inteleg ca, de multe ori, motivul pentru care oamenii taraganeaza schimbarea este lenea. Omul spera, convenabil, ca exista o pilula care sa ii metamorfozeze starea instantaneu, care sa ii aduca motivatie si hotarare, care sa ii insufle optimism si efervescenta, care sa creeze calm si intelegere.

Ei bine, nu, nu exista. Medicamentele prescrise de psihiatri (si la care probabil visezi si tu in secret) folosesc doar momentan pentru a reduce din efectele unei crize de depresie, anxietate astfel incat, stabilizat, individul sa poata sa investigheze si sa rezolve adevaratele motive care l-au adus in acea stare.

Adevarul dureros este ca trebuie sa depui efort pentru schimbare. Mentinand insa tot timpul in campul constientei rezultatul final –  satisfactia, implinirea, iti vei gasi curajul si motivatia sa incepi sa fii designerul propriului destin. Nu iti face griji, va fi fashionable rezultatul – satisfactia si fericirea sunt intotdeauna la moda.

Asa ca lasa ipocrizia la o parte, renunta la povestea pe care ti-o spui tie si celorlalti si care justifica de ce nu faci ceea ce trebuie sa faci si asuma-ti responsabilitatea propriei fericiri.

Ce ai putea incepe sa faci concret pentru tine?

1. Confrunta-ti adevaratele probleme. Nu te mai pacali ca esti bine, ca esti acolo unde ti-ai dorit sa fii, ca esti fericit in relatia in care esti sau ca iti place sa ai cateva kg in plus. Problemele acestea le are toata lumea, ce te poate face sa fii deasupra mediocritatii este modul in care reactionezi la ele si mai ales, succesul in a le depasi.

2. Fii constient de prezent si nu mai trai in trecut sau in viitor. Lasa iubirile apuse pe rafturile prafuite ale trecutului si nu evada in reverii existentiale amanand fericirea pentru cand o sa fii tu…sau o sa ai tu…sau o sa intalnesti tu…sau o sa pleci tu….
Trecutul trebuie vindecat si iertat, altfel nu vei putea niciodata sa ai relatii armonioase pentru ca umbrele trecutului iti vor sabota meschin interactiunea personala.

De obicei cautam sa compensam in prezent pentru ceea ce nu am primit, nu am avut sau nu am fost in trecut. Cu cat trece timpul si frustrarile sunt mai mari, cu atat cautam sa ne primim “razbunarea” fie printr-o dragoste nemaivazuta, fie prin succes material sclipitor, fie prin pozitie sociala uber-influenta. Iar daca latura intunecata este mai activa, vom compensa in comportamente anesteziante, menite sa ofere placere si confort instantaneu: exces de mancare, alcool, stimulante, sau relatii de co-dependenta emotionala. Sau exces de youtube si facebook.

3. Incepe sa te bucuri de ceea ce ai. Recunostinta, despre ea vorbesc. Natura umana este pacatoasa prin datul ei psihologic creat de evolutie: noi am evoluat sa fim tot timpul in alerta, tot timpul nemultumiti si ingrijorati. ADN-ul psihologic al omului este unul negativ: suntem setati sa ne concentram pe ceea ce nu avem, sa ne obisnuim rapid cu bucuriile care altadata erau un deziderat, sa actionam din frica de a nu pierde.

De acord, nedrept. Petitie la Darwin. Sau rugaciuni, vraji si ritualuri, fiecaruia dupa datul sau emotional. Intre timp, trebuie sa inveti, pur si simplu, sa practici recunostinta. Sa iti amintesti, zilnic, de motivele pentru care ar trebui sa te bucuri de tine si de viata ta. In timp, aceasta practica devine o atitudine de baza a personalitatii si va castiga real-estate valoros in emisferele tale cerebrale. E ca un muschi spiritual care trebuie antrenat zilnic. Fa-o, vei zambi mai des si vei fi mai darnic cu tine si cu ceilalti. Adica, mai bogat.

4. Fii in competitie doar cu tine insuti. Imbunatateste-te pe tine dar doar in comparatie cu tine, cu ceea ce poti tu fi, si nu cu ceilalti. Ei au avut alte contexte, alte determinante ale destinului. Stabileste-ti propriile standarde realiste de performanta in toate domeniile enumerate mai sus, “vinovate” de satisfactia ta.

5. Unelteste pentru indeplinirea scopurilor tale in fiecare zi. Propune-ti scopuri realiste in toate dimensiunile importante: aspect fizic, relatii de dragoste, realizari financiare, statut social, dezvoltare personala. Iar apoi elaboreaza strategii pentru a atinge aceste scopuri, facand pasi mici in fiecare zi.

Dimineata ta ar trebui sa inceapa cu recitirea acestei liste care contine scopurile tale. The List – filmul vietii tale. Daca vrei sa slabesti 5 kg de exemplu, aminteste-ti asta cat mai des, vizualizand finalitatea – o versiune mai “hot” a ta insati si de aici cateva alte satisfactii importante. Cheia este ca, pe langa frustrarea ce o simti pentru ca nu esti inca acolo unde vrei sa fii, sa simti si entuziasmul pe care il vei trai cand vei atinge acel scop.

Motivatia corecta este cea care ne face sa ne depasim lenea. Motivatia trebuie sa includa atat frustrare/suferinta cat si entuziasm/bucurie. Nu exista alta cale, nu exista medicamente minune si nici vraji mestesugite, ci doar efort personal.

O scurta lectura a statusurilor postate pe Facebook ne-ar putea face sa credem ca lumea este plina de filosofi si de oameni intelepti, care stiu ce sa pastreze si la ce sa renunte, care investesc emotional in cine trebuie, o lume virtuala plina de adepti ai lui Buddha, Bill Gates, Mahatma Gandhi, John Lenon si alte mituri inspiratoare. Log off insa si individul se intoarce la nivelul sau de baza, populat de frustrari si ipocrizii, meschinarii si neputinte, patologii si infantilisme.

EFORT. Aceasta este singura pilula care functioneaza. Plus elaborarea unei strategii concrete de atingere a scopului propus. Aceasta implica o incursiune in sinele tau profund, calatorie care va avea frustrarile ei.

Pentru ca multi nu stiu ce vor de fapt, ce ii face fericiti, care este sensul lor. Tolereaza aceasta frustrare a inceputului de cautare si de aflare de sine. Dimpotriva, fii entuziasmat ca incepi o aventura a cunoasterii la al carei final vei avea o imagine de sine concreta.

Nefericirea apare atunci cand lucrurile nu sunt asa cum vrem noi, pur si simplu. Exista DOAR doua solutii: fie iti reevaluezi valorile, scenariul de fericire pe care il ai, fie schimbi actiunile din trecut care au livrat prezentul de care esti nemultumit.

6. Nu te mai panica asa de repede cand ai stari proaste. Ce iti pot garanta este ca vor trece. Ne luam prea in serios starile “albastre”. Nu te lupta cu ele, lasa-le sa treaca, sunt firesti. Un om realist si constient de sine va avea intotdeauna episoade trecatoare de nostalgie, chiar depresie usoara. O viziune deplasat de entuziasta cu privire la viata denota fie o mare ipocrizie fie un sindrom maniaco-depresiv. Tristetea, frustrarea, nemultumirea fac parte din devenirea noastra. Alchimizeaza-le in motivatie pentru schimbare si asuma-ti efortul de a-ti imbunatati “performanta” existentiala.

7. Nu incerca sa controlezi totul. E utopic, nu vei reusi niciodata. Dar vei muri incercand, probabil. Invata sa tolerezi incertitudinea si necunoscutul. Nimic de valoare nu este atins facand miscari mediocre, sigure, fara a-ti asuma nici un risc.
O iubire intensa inseamna un risc enorm. Riscul de a fi ranit, intrucat, cel care ne poate aduce atata fericire, ne poate aduce si reversul, nefericire, atunci cand nu-si mai face “datoria”.

Multi oameni raman in relatii nu din iubire, ci din frica. Frica de singuratate, frica de necunoscut, frica ca nu vor mai fi iubiti din nou, frica si lenea de a-si asuma o perioada de reconstruire de sine si de noi valori.

8. Investeste in tine, tot timpul. Nu stagna, expansioneaza-ti cunoasterea. Iadul adevarat este acea stare a constiintei in care nu mai evoluezi, nu mai cresti, ci esti un DJ desuet al catorva idei pe care le tot repeti in fata ta si a altora.

Citeste. Cunoasterea aduce vindecare si bogatie. Cunoasterea este o putere ce nu ti-o poate oferi nici o suma de bani sau om. Pentru ca devine parte din tine si iti influenteaza apoi fiecare alegere si interactiune. Rafturile librariilor gem sub povara cartilor de dezvoltare personala sau a romanelor ce trateaza problematici moderne ale omului. Studiaza natura umana, afla despre tine si despre celalalt, patrunde arta de a trai.

9. Asuma-ti responsabilitatea propriei fericiri. Sau nefericiri. Desigur, oamenii cu care suntem in relatii au un cuvant greu de spus. Conditia pentru un destin care eludeaza mediocritatea acelorasi neimpliniri pe care le vezi la mai toti din jurul tau prespune sa-ti construiesti o oaza de dragoste de sine si independenta emotionala in care sa te poti refugia si recrea atunci cand contextele te faulteaza.

10. Nu te mai invinui atat. Uneori folosim acest cerc vicios al regretelor pentru a nu depune efortul de a face altceva cu prezentul, fata de ceea ce am facut in trecut. Uneori, folosim aceste scuze, de multe ori foarte reale, pentru a ne complace intr-o stare de  amortire emotionala si lene existentiala.

Intotdeauna in viata este o negociere de compromisuri. Alege-l pe cel cu care poti trai mai usor. Intreaba-te intotdeauna ce optiuni ai. Intreaba-te unde vei ajunge daca nu faci ceea ce stii ca trebuie sa faci.

Va mai trece un an, frustrarea se va adanci, stima de sine se va degrada, vei incerca sa compensezi fie prin relatii in care vei domina sau folosi pe cineva mai slab ca tine, fie prin satisfacerea instinctelor ce pot fi rezolvate usor, in timp ce credinta in magie va progresa – intrucat cine altcineva sa-ti mai aduca fericirea decat vreo pilula minune sau vreun zeu patologic de darnic?!…

Cand incepi sa intelegi cum va arata viitorul daca nu te “dedai” la fapte acum, motivatia pentru schimbare incepe sa iti gadile orgoliul si sa fii dispus sa iti schimbi imaginea de cinic si realist intr-una al unui om care faptuieste si faureste. Care e foarte trendy in 2012.

Ultimul exercitiu pe care il mai recomand este aceasta reverie voluntara: o viziune a viitorului in conditiile in care faci tot ceea ce trebuie sa faci pentru a-ti indeplini scopurile versus o viziune a viitorului daca nu faci nimic si continui pe acelasi drum al negarii, agresivitatii pasive si defularii mediocre.

Daca esti un fan al liberului arbitru, aminteste-ti ca nu avem de ales cand ne nastem sau murim, dar avem de ales cum ne traim viata. Iar ceea ce ai acum este consecinta alegerilor tale. Fa alte alegeri, plictiseste-te de nemultumirile pe care le ai si propune-ti excelenta.

Iar acesta nu este un discurs motivational  scris din carti, ci este consecinta propriilor incercari de a distila cunoasterea in experienta si “randament” existential.

Inchei aici pentru ca stiu ca ai multe de facut, am stabilit deja ca anul acesta ai treaba. 🙂

***

Pe Sofia Dumitriu o mai puteti citi pe site-ul de psihoterapie, life coaching si dezvoltare personala Art de Vivre.

Text de Diddle Did.

Foto: Pictura de Stefania Nistoreanu

Te-ai trezit si tu sa ma suspectezi ca nu-mi imaginez cum vor sta lucrurile. Lucrurile stau mereu la fel, oricat incercati voi sa le schimbati pozitia. N-ai decat sa dormi pe bufetul de bucatarie, nu pacalesti pe nimeni, poate cel mult pe tine, o vreme, dupa care, suprinzator, vechiul rahat se intampla din nou. Sa-ti zic cum. Ca sa nu te mai obosesti.

Initial n-o sa ne prea stim, nu cred in destin, cred in pete puse. Ne vom arunca inainte cu capetele astea doua. Al meu mai frumos decat al tau, dar tu pari a fi mai destept. Te uiti intr-o zi la mine, cine stie unde m-ai vazut, cine stie ce ti s-a parut si incepi sa-ti amplifici involuntar gandurile de bine. Toti stim ca pe aici e cam de rahat, jucam in acelasi serial fara sfarsit, cu episoade cam la fel de lungi si de proaste si cu scenaristi de mana a treia. Adica uita-te si tu ce replici dai si primesti de treizeci de ani incoace. Ca sa nu mai zic ca nici soundtrackul nu te da pe spate. Dar n-avem alternativa si uneori ni se pare ca e chiar fain.

De exemplu, cand te indragostesti. De aia iti zic, hai sa-ti scutesc timp. Dupa ce ca avem putin. Ce, tu stii cand a trecut deja jumatate din el? O vara, o curatenie generala, o inmormantare, un examen, niste nervi si niste ficati mancati, niste futeri de creieri si alti porci taiati cu ocazia craciunului. A, si iepurasul de Paste. Asta e chiar misto ca nu se imbraca oamenii in el, in asta chiar poti sa crezi nestingherit toata viata.

Bine, deci ne-a ramas rasul si “iubirea”. Ca ce altceva, iti dai seama ca poti sa ajungi ce vrei tu, stii bine cand te pui in pat ca nimic nu conteaza de fapt. Si ni s-au dat astea doua sa abuzam de ele, sa ne credem superiori altor specii si sa avem mereu iluzia salvarii. Ca se poate, doar ca inca n-am gasit noi. N-ai gasit nici acum, relaxeaza-te.

Cu mine o sa razi pana n-o sa mai poti, ca tu crezi ca eu glumesc dar eu vorbesc serios si tot ce acum ti se pare amuzant o sa te loveasca peste o vreme. O sa ne inchidem in casa o vreme si dupa ce ratam termenul la factura de curent si ne vor taia si internetul, ne vom trezi la realitate. Tot in realitatea aia vom declara cu maxima seriozitate ca ne iubim. Noroc ca n-ai renuntat la idee dupa ultima dezamagire, nu? Erai cat pe ce. Dupa ultimele sapte mii de dezamagiri. Ce bine ca ti-ai pastrat rezerve in privinta subiectului, pana m-ai gasit pe mine de urmatorul subiect, ultimul. Speri tu. Eu nu sper, ca eu stiu.

Cum pentru inceput vei dori sa ma cunoasca familia ta. Inca de aici intram in niste chestii pe care nu le doresc scoase la suprafata, din moment ce tu ai familie si eu mai am doar jumatate din asa ceva. De cand eram mica simt ca nu mai am familie, am doar obligatii. Obligatia de a nu ma plange ca altii au fost mai norocosi. Obligatia de a multumi ca m-am intalnit devreme cu moartea si ca n-am trait intr-un balon de iluzii in care sa mi se para ca ce frumoooooos e totuuuul. Adica normal ca e si frumos, uite si tu ce frumos esti cand te uiti asa prostit la mine si ti se pare ca rad minunat si ca de fapt nici asa grasa nu sunt si nici dintii din fata nu mi s-au strambat excesiv dupa ce i-au inghesuit maselele de minte.

Sa iti cunosc parintii o sa fie o provocare pentru mine, va trebui  ma prefac ca sunt complet normala, ca n-am nici o obsesie, si ca, de exemplu, nu ma deranjeaza deloc asimetria. Tu realizezi ca daca ai tai au in casa un tablou care sta asa, mai intr-o rana, pe mine o sa ma apuce damblaua si in timp ce servim supa la ei in sufragerie, o sa ma ridic brusc sa indrept tabloul cu o miscare scurta si nervoasa. Ca nu rezist mai mult de o ora sa vad deranj in univers. E totul atat de haotic si lipsit de logica, incat imi vine sa fac eu ordine atata cat pot. Deci daca n-aveti de gand sa va asezati pantofii in hol in asa fel incat sa fie perfect paraleli, mai bine nu va descaltati deloc. Ca sa nu mai pomenesc ca a trebuit sa ma descalt la intrare in casa copilariei tale. Mai prost obicei decat asta, cred ca nu e decat ala sa vina sa te pupe lumea pe ambii obraji cand tu stai langa un sicriu care include un om drag sfarsit. Dintre cei sapte oameni dragi de pe lume. Din care deja au murit jumatate si nici treizeci de ani nu am, dar sa trecem peste.

Nu stiu daca doar la noi in tara este un asemenea obicei cretin sau si prin alte parti, am uitat ce faceam prin alte parti, dar oameni fericiti oricum nu am gasit pe nicaieri. Deci maica-ta o sa se uite de sus la mine in timp ce eu imi desfac bareta de la sanda, si cum mi-a avansat miopia si la voi in hol e cam intuneric, mie o sa-mi ia o vreme pana ma descalt si deja incep sa ma enervez din cauza pozitiei de inferioritate. Apoi vine taica-tau si el o sa fie rezervat. Maica-ta e cam isterica, mi se pare, dar, stai linistit, sunt obisnuita de la mine. In isteria ei, dupa ce ai anuntat-o ca vii cu mine, a pregatit asa: icre, vinete, salata de boeuf, supa de pui cu taitei de casa, piure, friptura de porc la cuptor cu legume, salata asortata si oricum a scos pentru orice eventualitate si borcanul cu castraveti. S-au inmuiat putin, dar nu exagerat, in alti ani i s-au tinut mai bine. Sigur ca da, doamna, n-ati vrea sa schimbam retete referitoare la muraturi? Azi noapte mi-o trageam dumnezeieste cu fiul dumneavoastra aici de fatza, stiu ca dumneavoastra credeti ca e foarte destept, dar, scuzati-mi roseala din obraji, e inca pe atata de potent. Da, in otet stau mai bine decat in sare dar conteaza si umezeala din camara.

Pai bineinteles ca iti respect parintii, cand te porti frumos cu mine aproape ca ii si iubesc, ca existenta ta a fost cu putinta doar datorita lor si bunului Dumnezeu, dar mie imi place sa iubesc oamenii de la distanta, ca de aproape se strica filmul si trebuie sa vorbim, sa povestim, sa ne banalizam acolo. Eu sunt intr-o permanenta dieta, desi tu ma minti ca nu sunt atat de grasa precum ma vad in capul meu. Dar ca sa nu o jignesc pe maica-ta, o sa incep sa sorb din supa aia. Fiind extrem de atenta sa nu scot vreun sunet. Ca asa m-au stresat ai mei cand eram mica, sa mananc ciorba in liniste si felul doi neaparat cu stanga. Adica iti dai seama, eram la un moment dat saraca si mancam niste cartofi fierti si apoi prajiti cu ceapa si boia si eu ii mancam cu stanga. Mi-a venit si mie sa rad de ridicolul situatie, noroc ca n-a durat mult si am revenit la somon. Pe asta il respectam, e un peste pe cinste, mi-e si mila.

O sa fie liniste o vreme si eu nu sunt tocmai omul care sa nu analizeze situatia in avans, asa ca o sa ma gandesc la urmatorul subiect si nu stiu care sa fie. In afara de ala ca mie deja mi-e rau de la atata supa si stii ca de fapt mie nici nu-mi place supa, imi aduce aminte de boala si de datorii, supa sa-mi dati mie numai cand sunt bolnava si nu mai vreau sa fiu bolnava niciodata. I hate supa. Mai bine facea o ciorba de fasole si mancam toti cu ceapa sparta cu pumnul si am fi zis doamne ce ridicoli suntem asa politicosi cum incercam sa fim, da-o naibii de treaba.

Vreti va rog sa nu ne mai prefacem. Peste zece ani de acum inainte, fiul dumneavoastra va merge la curve. Apoi, pentru ca realizeaza si el ca termina prea repede fondurile familiei, isi va face o amanta permanenta. Iar eu o sa aflu fara sa vreau, ca de ultima data cand am aflat ca eram inselata in mod constant, nu mai cotrobai nimanui prin telefon sau prin mail, vreau sa traiesc in iluzia ca mie nu mi se intampla, doar altora. Nu asa faceti toti? Si-o sa va sun sa va spun ca aveti un nenorocit de copil care se duce cu altele in timp ce eu ii calc rufele cand pentru mine n-am facut asa ceva si cine dracu m-a pus sa-l cunosc si sa zic da atunci cand toata fiinta imi striga nu. Dar stateati toti acolo in sfatul ala popular, asa imbracati cu pantaloni la dunga putin cam scurti incat sa vi se vada sosetele neasortate, cu fuste pana sub genunchi si cu pantofi scalciati pe care nu i-ati mai purtat de la ultima nunta falsa si cu florile alea pe jumatate ofilite in mana si cu fetele ranjite si cu tavile de prajituri cu creme colorate si sintetice, lua-v-ar dracu pe toti, am zis da si am ranjit in poza, ce era sa mai fac. Si-acum ma inseala exclusiv din vina lui, ca eu n-am facut nimic, eu nu m-am schimbat deloc de atunci de cand m-ati cunoscut dumneavoastra la primul nostru pranz impreuna.

N-o sa ma intelegeti, desigur, si imi veti scoate ochii ca eu n-am avut casa cand m-am maritat, am venit cam cu mana in cur, cu doua laptopuri si tot atatea pisici, cu un hard extern si… m, nu mai am nimic relevant. Da, deci dupa ce ca m-a facut el doamna, ia te uita cum comentez acum ca s-a dus si baiatul sa futa la alta, mare chestie, de parca femeia nu e datoare sa ierte, sa indure si sa fie fericita by default. Ca a adunat-o unu de pe drumuri. Si apartamentul in care stam e tot din banii dumneavoastra, stiu, ca la nunta au venit foarte multe rude din partea voastra, eu v-am zis ca mie mi-au murit oamenii, de ce nu m-ati bagat in seama cand incercam sa va temperez cu invitatiile alea in numar de trei sute. Adica eu chiar am trecut peste faptul ca lipsea un i nenorocit din textul de pe invitatie. Cred ca nu stiti cat suflet mi-a consumat treaba asta, sa ma marit in absenta i-ului. Si mai ales a iubirii.

Dar asteptasem de treizeci de ani si nu am gasit nici o iubire. Si el era fericit cand radeam si era destul de potent si chiar am crezut ca putem compensa lipsa profunzimii cu asta. Am intarziat de nenumarate ori la serviciu ca sa ne incepem ziua cu o minunata partida de sex si vreo cativa ani chiar incepusem sa cred ca am facut alegerea corecta, pana cand m-am plictisit de moarte de figurile lui, de cum ma antinge, de fatza pe care o face cand termina, de burta care crestea indirect proportional cu rabdarea pe care o mai avea in legatura cu cretinatatile mele care inainte il distrau si tot asa. Acum se culca cu alta, vine tarziu acasa, pleaca devreme si apartamentul este pe numele lui si eu nu prea stiu ce sa fac. Zic merci sa nu ma bate si rabd, va mai sun pe dumneavoastra din cand in cand sa vorbiti cu el, sa-i ziceti ca nu asa se tine o casnicie etc.

In realitate am ajuns deja la friptura si ma rog doar sa nu fi pregatit si vreun desert pentru ca atunci chiar o sa vomit si nu stiu daca ajung pana la baie, mai ales ca aveti atatea carpetutze prin apartamentul asta si ma impiedic de ele si nu stiu pe care parte se deschid usile. E ca atunci cand eram cu Catalin in taxi prin Bucuresti si el insista de trei kilometri la sofer daca se deschid geamurile automat, bai dar mai termina cu subiectul asta, ce tot ai, si avea ca ii venea sa vomite si se pregatea si el de moment, pe care moment l-a amanat totusi pana am ajuns la el in scara blocului si a vomitat acolo si eu imi tineam poseta in mana si ma gandeam ce dracului trebuie sa fac, sa las poseta si sa-l tin de frunte cum facea mama cu mine cand aveam rosu in gat si temperatura excesiva sau sa-l las sa se descurce singur si alta data sa nu mai bea atata dar el bea de fericire ca eram impreuna deci nu era oricum bine sa-l cert si-n final as dori daca se poate sa nu mai vomitati atata. Si sa nu mai transpirati atata.

In fine, acum vom sta la o cafea si vom porni si televizorul sa urmarim actualitatea. Eu nu mai am televizor de unsprezece ani dar o sa pretind ca imi pasa. De actualitate. Mai ales ca de noutatile mele sunt satula. Si-n timp ce mai vorbiti si voi dracului ceva ca va stiti mai bine, mai tine-o si tu pe maica-ta asta de vorba si lasa-ma sa ma gandesc cum voi juca sarbe la nunta cu toti unchii tai exuberanti care apoi ma vor lua la o invartita, ca doar nu ei trebuie sa isi tarasca rochia aia grea dupa ei si nu ei trebuie sa se atinga pe spatele de care s-a lipit camasa transpirata. O sa rad mult si o sa ne invartim in jurul cameramanului care imortalizeaza cea mai fericita zi a vietii mele.

Nici nu mi-am imaginat vreodata altfel.

Altfel decat ca o sa calculam la sange meniul, o sa numaram feliutele de sunca de la aperitiv si sarmalutele si sa speram ca nu strica nimeni darul, ca mai apare cate un hagi tudose d-asta parcimonios care vine cu banii lui mucegaiti si ne distruge aritmetica facuta din iubire. Cat costa de persoana acest spectacol cu noi doi fericiti, mai ales eu? Tu o sa te uiti la mine si n-o sa banuiesti ca imi vine sa fug. As dori sa fure cineva mireasa si sa o ascunda atat de bine incat sa nu o mai gaseasca nimeni. As dori sa nu ma fi speriat niciodata de singuratate si nici ca voi muri inconjurata doar de pisici. As dori sa nu ma compromit niciodata in halul asta, dar nu mai mi-a ramas altceva de facut. Sunt toti din jur fix asa si incep sa ma simt defecta. Ca, de bine si mai ales de rau, ei sunt cate doi. Danseaza in jurul bradului de craciun si merg la supermarket si fac cumparaturi de pe o lista anume ca doar nu cheltuim bani in deriva. Si au cu cine sa mearga in vacante la mare. Si au cu cine sa isi cumpere apartamente ca au doua salarii, nu unul. Si au cu cine sa faca copii. Si, daca isi rup o mana, doamne fereste, exista cineva care sa ii scarpine pe spate. Au ce sa-ti arunce in fata, tie, ramas singur ca un bou sau ca o vaca. Ca ei isi construiesc o relatie pe termen exagerat de lung, ca asa se face, cu compromisuri si cu trecut peste, ce crezi tu, ca exista iubiri nesfarsite si rezonante intergalactice intre doua fiinte? Exista pe dracu. Exista ceva, normal, cate putin din toate, acolo, o iluzie, o aparenta in numele careia ne mobilizam in fiecare zi ramasa a vietii. Si ce daca fiecare viseaza noaptea cu totul altceva decat i s-a intamplat peste zi. Nu stie nimeni.

Ai dormit bine, draga?

Desigur.

De mult nu mai doarme nimeni la nimeni in brate, e mai confortabil chiar sa te odihnesti in camere separate, ca unul sforaie, altul da aere excesiv, ce credeti voi, ca deranjul la stomac tine cont de imaginea de perfecti pe care vreti voi sa vi-o pastrati; si da, ne intalnim de doua ori pe saptamana si ne varsam hormonii adunati in timp ce ne imaginam scene de pe redtube. Si ii dispretuim pe aia care au ramas singuri. Nimeni nu i-a vrut, iti dai seama ce caractere? Bine ca nu suntem naibii ca ei, ce era sa n-aiba cine sa ne ajute cu plasele astea. Sau cu covorul. Sau cand trebuie sa schimbam butelia. Sau cand nu stim sa ne coasem nasturii.

In numele iubirii, va trebui sa incerc sa nu ajung cu absolut nimeni aici. In numele rasului si al iubirii, singurele chestii de care ne putem agata si noi pe lumea asta. Va trebui sa rad mult cu oamenii destepti si putini pe care am sa-i mai intalnesc de acum inainte. Sa radem pana lesinam si pana aproape ne iubim. Si-atunci sa ne oprim si sa ne stergem numerele de telefon si sa mergem mai departe. Incercand sa nu uitam niciodata, niciodata de ce niciodata nu vom zice da cand toata fiinta striga nu.

Pe lumea asta nu pare a fi loc de frumusete. Lumea in sine e frumoasa, aproape ca iti dau lacrimile cand te uiti la unele peisaje, de exemplu, sau la pisici, cum sunt asa pufoase si lungi si incap in ele toate organele alea mici si perfecte si au un motoras mic in cap sau in gat de unde fac purr purr, da, vezi cata frumusete este pe lume, cum stie atata apa sa existe, numai si pentru ca exista adunari intinse de apa si deja ar trebui sa fim in extaz, eu chiar sunt. Dar vezi, e atat de frumoasa lumea asta incat nu mai e loc si de frumusetile noastre contruite artificial.

Astea dureaza atat de putin.

E adevarat ca in unele nopti putem invinge toate legile astea. Ale nonsensului, ale fizicii, ale mortii. Sunt cateva momente. Numarate. Care pe ceas dureaza putin, dar eu le am mereu cu mine exagerate in creier. Noptile alea mici cand sunt atat de atenta sa nu uit nimic. Nici un detaliu. Imi zic uite ce fericita sunt, uite ce bine este, uite ca exista, uite ca se poate, uite ca nu ai voie sa uiti. Si nu uit. Mai ales ca sunt atat de putine la numar. Mai ales ca au fost atat de intense incat pot sa mai trec prin urmatorii saizecideani care sa fie cum vor ei, eu mi-am primit portia de ambrozie.

De aia pot sa rad cand se intampla morti, cand se face cacatul praf, cand se termina cand nici nu apuca sa inceapa, adica mereu. Rad pentru ca am gasit fisura si m-am ambitionat sa nu uit. Stiu exact ce imi trebuie si imi trebuie atat de putin ca sa-mi ajunga ani de zile.

Da-mi si tu asta. Da-mi si tu asta. Si apoi sterge-mi fara mila numarul de telefon.

Nu sunt tarfa. Doar imi caut portia de nemurire si n-am gasit-o decat intr-un singur loc. Stai si tu putin locului. Imi va ajunge pentru urmatorii ani. Fii si tu in locul ala unde e atat de neaglomerat, e asa ca pe o insula aproape pustie cu multa apa in jur si cu cer infinit. Unde niciodata nu e noapte si nici un sfarsit nu isi poate baga coltii.

Sa imi fii.

***

Pe autoarea acestui fabulos text o mai puteti citi si aici.

Text de Irina B.

Am învățat să trăiesc… pentru că există o diferență între a trăi și a exista.
Am învățat să fiu bună, empatică și dedicată oamenilor, dar să nu uit că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea.
Am învățat să fiu îngăduitoare cu ignoranții și să fiu iertătoare cu cei răi și cu proștii.
Am învățat că a aștepta după alții înseamnă timp pierdut și amânări inutile.
Am învățat că nu are rost să mă zbat să fac parte dintr-o viață în care nu sunt dorită și nici să rămân în locuri unde nu mai am niciun rost.
Am învățat că oamenii care nu caută apropierea de mine nu îmi simt lipsa și prin urmare, cine nu îmi simte lipsa nu mă iubește.
Am învățat să fiu mai rezervată în a mă implica sufletește și să fac diferența între cei care mă iubesc și cei care doar mă folosesc.
Am învățat că dacă cineva mă iubește cu adevărat nu îmi va da motive să mă îndoiesc de asta. Am învățat că mai întâi de toate trebuie să încerc să mă ajut singură și abia apoi să strig după ajutor.
Am învățat că de multe ori în spatele bunelor intenții se ascund interese proprii.
Am învățat să nu caut mereu vinovați pentru eșecurile mele și să îmi asum cu responsabilitate și cu demnitate greșelile.
Am învățat că am voie să greșesc și că oamenii nu au voie să mă judece. Că nu trebuie să cer aprobări pentru a trăi cum vreau. Că nu trebuie să mă simt vinovată și nici să mă justific pentru felul în care îmi administrez viața.
Am învățat că am dreptul să fac doar ce vreau eu și că uneori n-ar trebui să mă intereseze ce vor alții.
Am învățat că trebuie să îmi protejez secretele și că este important să fiu selectivă în privința oamenilor în fața cărora mă pot destăinui, pentru că unii te ascultă doar pentru a afla informații despre tine, pe care mai târziu le vor folosi împotriva ta.
Am învățat că exhibandu-mi fragilitatea sufletească îmi asum riscul să se profite de vulnerabilitatea mea.
Am învățat că nu am dreptul să depind de nimeni pentru a fi fericită.
Am învățat că rațiunea nu poate fi mereu în consens cu inima și că ambele pot fi supuse rătăcirilor.
Am învățat să respect și să accept alegerile celorlalți, chiar dacă acestea îmi influențează viața și îmi răstoarnă universul. Am învățat că iubirea nu trebuie păzită.
Am învățat că nu merită să plâng după oamenii care nu m-au iubit și care m-au abandonat. Că aceia care m-au însoțit o perioadă pe drumul meu, iar apoi au cotit brusc pe alte drumuri, nu au fost decât niște umbre, care doar m-au privat de soare…
Am învățat să nu mai privesc spre trecut, pentru că nu într-acolo mă îndrept.
Am învățat că viața înseamnă alegeri și că niciodată nu este prea târziu să o trăiesc așa cum doresc.
Am învățat că atunci când iubești, nu există distanțe care să nu poată fi parcurse.
Am învățat că iubirea și binele nu le pot oferi cu forța celor care nu le vor.
Am învățat să stau uneori doar eu cu mine și să nu mă mai simt singură… și, că de multe ori pot fi înconjurată de o mulțime de oameni și totuși să cunosc cea mai cumplită singurătate.
Am învățat să mă bazez pe propriile mele puteri, să cred în mine și să nu-i mai las pe alții să mă descurajeze, sau să îmi spună ce și cât pot.
Am învățat că valoarea reușitelor mele este direct proporțională cu lipsa de importanță pe care o acord lucrurilor și oamenilor care nu merită.
Am învățat că doar eu știu cel mai bine cine sunt cu adevărat și că fiecare om mă poate vedea diferit. Că voi fi aprobată și dezaprobată în egală măsura pentru ceea ce sunt.
Am învățat să nu mai ascult păreri despre mine. Că oamenii mă vor judeca mai mult după prejudecăți proprii, decât după calitățile mele obiective.
Am învățat că oricât de bună aș fi, oamenii îmi vor căuta defecte. Iar atunci când nu le vor găsi, le vor născoci. Pentru că unii nu suportă să vadă la alții un spirit superior.
Am învățat că oricât de mult m-aș strădui, nu voi reuși niciodată să-i mulțumesc pe toți.
Am învățat că nu este important să fiu acceptată de toată lumea. Că îmi pot vedea de drum și fără să am aprobarea tuturor.
Am învățat să pierd, să uit, să iert și să ignor.
Am învățat că trebuie să existe și buni și răi, dar, că oricine se poate schimba neașteptat, atât în bine, cât și în rău.
Am învățat că omul rezonabil se adaptează lumii în care trăiește și că doar omul nerezonabil persistă în încercarea lui de a adapta lumea la el. Că dorințele și nevoile mele nu trebuie să fie o prioritate pentru ceilalți.
Am învățat să nu mai am așteptări. Pentru că oamenii nu se vor purta mereu echitabil și nu vor fi mereu recunoscători când îi ajut. Iar unii vor uita de îndată ajutorul oferit.
Am învățat că oamenii te resping dacă nu le faci mereu pe plac și te uită dacă nu mai au nevoie de tine.
Am învățat că nu sunt obligată să îmi ascund sentimentele și părerile față de ceilalți și că nu trebuie să-i menajez pe aceia care nu suportă sinceritatea.  Că a fi asertivă înseamnă a fi liberă și că nimic nu e mai de preț ca libertatea.
Am învățat să îmi cunosc limitele pentru că doar eu pot forța depășirea acestora.
Am învățat că uneori, un dialog cu mine însămi mă poate ajuta de o mie de ori mai mult, decât dacă aș discuta cu alte persoane.
Am învățat că atunci când o ușă se închide, o alta se deschide, dar totul e să nu-mi rup gâtul traversând holul dintre ele.
Am învățat că starea mea de dispoziție depinde doar de mine, nu de starea vremii, nici de toanele altora.
Am învățat să merg tot mai sigură pe propriile-mi picioare, dar să nu uit niciodată cine m-a susținut să nu cad.
Am învățat că atunci când cineva îmi face brânci, trebuie să mă ridic cu spatele, altfel ar trebui să îngenunchez și, numai Dumnezeu merită să stai în genunchi în fața Lui.
Am învățat să nu mă mai cert și să evit conflictele. Am învățat că proștii nu au acces la ironie și de aceea se vor opri la insultă.
Am învățat că dacă unii oameni mă vorbesc pe la spate, înseamnă că nu se află în poziția care să le permită să imi dea peste nas.
Am învățat că cel mai mare compliment pe care îl pot face prostiei unora, este să mă dau la o parte că să o vadă toată lumea.
Am învățat să iubesc viața cu tot ce îmi oferă, să iubesc oamenii și să iubesc tot ceea ce a creat Dumnezeu. Am învățat să zâmbesc chiar și atunci când sufletul îmi plânge și, că după orice zi grea există un mâine, care îmi va oferi noi șanse de reușită.
Am învățat să fiu eu și să nu îmi fie teamă să mă arăt cu bune și cu rele.
Am învățat să mă iert și să mă iubesc.

***

Pe Irina o mai puteti citi si aici.

Text de Tasente Tanase (Tashy)

Frustrarea este cel mai cinic sentiment pe care il poate avea o fiinta umana. Este sentimentul care ne apasa pe toti, mai ales in ultimii ani de zile.

O nevoie satisfacuta partial, total sau nesatisfacuta deloc genereaza oricum o alta nevoie mai mare. Nevoia, la randul ei, genereaza intotdeauna un sentiment de frustrare, care se amplifica direct proportional cu marimea nevoii nou aparute.

Din aceasta cauza spuneam ca este un sentiment cinic si pervers. Oricat ai incerca tu sa combati acest sentiment, el se reintoarce la tine intr-o forma sporita. E ca si cum te-ai lupta cu morile de vant. Este ca si cum ai incerca sa rastorni universul, este ca si cum ai vrea sa detii controlul asupra sentimentelor. Imposibil!

Oamenii, in genere, au o “personalitate” dubla. Daca in privat sunt tristi si dezamagiti, odata iesiti in public, isi aplica acea “persona” (masca) care sa le ascunda sentimentele de tristete. Functioneaza. Functioneaza in mai toate cazurile, pentru cam toate sentimentele. Ironia sortii face ca oamenii sa nu poata musamaliza sentimentul de frustrare. Frustrarea este un promotor pentru toate sentimentele negative. Totul pleaca de la frustrare si se sfarseste din frustrare.

Pana acum credeam ca ura este cel mai groaznic sentiment pe care il poate avea un om. Gresit! A uri este o alta versiune a iubirii. Ura este iubirea sponsorizata de frustrare. Cand iubesti pe cineva foarte mult si simti ca acea iubire nu ti se materializeaza in realitatea ta concreta, devii frustrat. Dupa ce ai trecut de acest intermediar, treci prin mai multe stari de spirit. Mai intai devii suparat si trist. Dupa aceea devii nervos si manios pe toata lumea, culminand cu sentimentul de ura. Frustrarea este unealta diavolului care te face sa devii manios pe toata lumea, cand in realitate esti manios pe tine. Frustrarea te conduce intotdeauna sa dai vina pe alte persoane, cand in realitate singurul vinovat esti tu.

Poate ca acest sentiment de frustrare a fost insuflat oamenilor din cauza acelei nevoi naturale de a fi salvati din iluzie. De cele mai multe ori privesc in gol si observ ca totul poate disparea daca sufletul meu isi propune asta. Mintea intotdeauna imi neaga ideea ca ar fi si altceva dincolo de realitatea noastra concreta. Unealta prin care mintea reuseste sa ma manipuleze si sa-mi nege orice gand de separare de teluric este frustrarea. Mintea imi inunda corpul cu sentimentul de frustrare, care-mi genereaza la randul sau un sentiment de descurajare cum ca orice lupta impotriva negativitatii este in zadar.

Eu in momentul de fata, in momentul cand compun acest … hai sa-i zicem … articol, sunt frustrat din cale afara, iar sentimentul imi inunda toate celulele corpului. Chiar imi doresc sa scap de acest sentiment pentru totdeauna. Vreau sa nu mai faca parte din viata mea. Vreau sa ramana ca o amintire neplacuta pentru care nu mai simt nimic. Imi doresc ceva utopic. Chiar imi doresc din tot sufletul. Imi doresc o schimbare radicala in viata mea, a noastra. Vreau sa traiesc bine, mult mai bine. Vreau sa mi se recunoasca toate eforturile, vreau ca lucrurile rele sa dispara din viata mea si a noastra si vreau ca Dumnezeu sa ne auda frustrarile.

Nu o sa-I cer niciodata lui Dumnezeu sa-mi schimbe fizic lumea in care traiesc, ci vreau sa-mi “fure” pentru totdeauna sentimentele, starile de spirit, trairile cele mai negre. De putine ori I-am cerut lui Dumnezeu ceva, de cele mai multe ori I-am multumit pentru ca am ajuns pana aici, insa de data asta Il rog din toata inima sa ma ajute sa-mi vad, sa-mi simt lumea altfel. Vreau sa ma vindece de frustrare!

P.S. Va rog sa-mi scuzati incoerenta. Va rog sa ma scuzati pentru acest articol. Trebuia sa ma descarc odata si-odata. Cred ca acum imi simt sufletul mai golit de rele si pot sa-mi continui drumul. Pot merge mai departe cu mai mult curaj!

***

Pe Tashy il mai puteti citi si aici.

de Adrian Anghelescu

(L-am invitat pe Adrian Anghelescu să ne fie Oaspete nu numai pentru ca a adunat poveşti extraordinare de prin locurile în care a călătorit, dar şi ca pretext pentru a anunţa un nou blog pe Boncafe, blogul lui. Va fi un blog de călătorii, după cum lesne poate fi ghicit, iar Adrian va presta bilingv, adică şi în română, şi în engleză, pentru ca “toţi prietenii, din toată lumea”, după cum ne-a spus, să-l poată citi. Sperăm să-l primiţi cu tot dragul pe primul bărbat din echipa Boncafe, iar de la Adrian aşteptăm istorii captivante, pe care să le savurăm în aburi aromaţi, de cafea. Alina Grozea)

Acest articol este ilustrarea recomandării mele de a vizita acest oraş de basm situat în nordul Bavariei, în inima *Pădurii Francone, pe celebrul „drum al castelelor”, castelul cu același nume, Catedrala Franciscană – înalt loc de pelerinaj pentru catolicii bavarezi -, şi împrejurimile sale, care m-au incantat iar şi iar (în fapt, mi-am petrecut acolo cel puţin o săptămână pe an în ultimii 15 ani).

Ce mă atrage acolo? Tot ce îmi place mai mult și mai mult:
În primul rând primirea deosebit de călduroasă și amabilitatea localnicilor.
Mari oportunităţi foto – mon violon d’Ingre.
Cultură, castele, păstrăv afumat, bere bavareză, grădini de roze, păduri, peșteri, pescuit, vânătoare şi plimbări panoramice-n caiac, falconerii şi muzee, satul natal al lui Levi Strauss, celebra opera de la Bayreuth, oraşul lui Wagner, băi termale, mânăstiri, ospitalitate, aer curat, natura neatinsă, aproape totul la îndemână într-o zonă geografică restrânsă de un farmec deosebit.

* Pentru un pictorial al regiunii, o selecție din foto-realizările mele de-a lungul anilor, se poate consulta grupul Facebook “Regina Hotel Garni in the heart of Franconian Switzerland”.

***

This article is the illustration of my recommendation to visit this fairytale town located in the northern Bavaria in the very heart of the *Franconian Forest on the famous “Castles’ road”, his castle and Pilgrimage Cathedral and its surroundings who enchanted me again and again (actually I spent there at least a week a year in the last 15 years).

What attracts me there? All I like more:

First of all the kindness of the people.

Great photo opportunities.

Culture, castles, smoked trout, Bavarian beer, rose gardens, forests, caves with stalactites and stalagmites, fishing, hunting and scenic river kayaks, falconries and museums, the birth village of Levi Strauss, the famous opera in Bayreuth, Wagner’s city, thermal baths, monasteries, welcoming people, clean air, pristine nature, almost everything at hand in a small geographic area of a distinguished charm.

* For a pictorial of the region please consult the facebook fan group “Regina Hotel Garni in the heart of Franconian Switzerland“.

Text de Lucian Spirescu

De ce-mi trebuia mie să înnod un fir rămas suspendat în ambuscada cotidiană? Nu îţi verşi amarul pe un biciclist din parc, strigându-i că era să-ţi lovească copilul. Pentru că nu ai!  Ai de mână o fată care, copilă, ţi-a fost raţiunea de a merge la şcoală. Acum este mare şi o invit la o îngheţată. Acolo, în parc. La cofetăria aia cu scaune de fier, cu un lămâi chiar la intrare, pe care îl  lua în cap până şi piticania aia de femeie care spăla mesele. Am comandat două cupe din ălea mari. Ne-a adus şi două linguriţe din plastic, de unică folosinţă.

O străfulgerare. Atât mi-e deajuns ca să citesc pe faţa Ilincăi dezamăgirea. Cu năsucul ăla în alizeu, făcea ochii mici şi întorcea capul spre aiurea. N-am văzut-o, slavă Domnului, exprimându-se aşa, non verbal, către mine. Doar nu eram pisica aia lovită de Mihai, pe care am văzut-o când ne întorceam de la şcoală, atunci când Ilinca a întors capul, eu nimerindu-mă chiar în aiurea ei.

Ilinca era tentant de aproape. Văzusem eu un film japonez. Ăia nu se pupă pe gură. Parcă nu puteam să văd şi eu un film franţuzesc! Totuşi, din povestirile altora, am pupat-o pe gură. Nu cred că am să găsesc o fondantă mai bună. În viaţa mea…

Pentru o linguriţă de metal, am lăsat  zălog picoliţei, telefonul meu. Aşa era obiceiul prin cofetăria din parcul ăla,unde copiii furau linguriţele ca să facă castele de nisip. Am scos borcănelul cu spirt.  Întotdeauna cu Ilinca, eu am borcanul cu spirt. Este spirt din  ăla alb care omoară şi strămoşii microbilor. Ăla albastru e de ruşine! Mama ei mi l-a dat. “Să-l porţi tu la tine, măcar când eşti cu Ilinca prin prejmă, că-n ea, nu am eu nădejde. Că numa’ la tine-i e gândul…”  Atunci, socoteam eu, că ea, de fapt, doar la merele mele avea mintea. Ne-a prins Tatae într-o pauză de lecţii,pe banca din curte. Ei, din povestea aia cu ” Prâslea cel Voinic şi merele de aur” , Ilinca îmi mânca toate merele. Mama săraca, se şi minuna că ce îmbujorat eram eu de la atâtea mere. Imi spunea Ilinca, că trebuie să nimerească ea un miez de aur, nu se poate să se işte o asemenea poveste fără un miez de adevăr. Acum ştiu sigur că nu la mere se gândea… Am văzut eu bine.

Tot în pauza aia de lecţii , am prins eu cel mai colorat fluture. Aveam  o tehnică specială. Îl aşteptam până se aşeza pe cea mai înaltă regina-nopţii. De data asta s-a aşezat pe mâna Ilincăi. Măi, până şi fluturele ştia cine-i regina nopţii în curtea mea. Ilinca împietrise. Şi tot pentru că-mi era tare la îndemână, am pupat-o întâi pe obraz şi i-am făcut semn să nu mişte. Nici până azi nu ştiu dacă a făcut-o de dragul fluturelui sau al meu. Înclin să cred că de al meu, pentru că un fluture nu stă el pe o mână care se duce la obraz. De ruşine…

Fluturele, perspicace din tată în fiu, s-a aşezat totuşi pe leagănul lor din moşi-strămoşi: o floare.  L-am prins şi când tocmai voiam să-i ofer drept casă un borcan, a apărut Tatae. “Muguraş de Cais ( aşa-mi spunea el mie,când se prefigura o poznă. Bine, şi Ilica tot Muguraş de Cais era. Doar eram pe-o ramură…) ştiu io de prin cărţi că dacă pui sare pe coadă, orice fluture se domoleşte, face gimbuşlucuri prin aer şi ţi se aşează pe degetul întins”. Avatar, ce mai!  “Câtă Tatae?” .” Un prăfai. Cam cât pune Mamae-ta la fasolea scăzută”. Nuuu, fluturele ăsta era din alt film! A zburat în rotocoale ,ce-i drept, ameţit probabil de mărinimia mea, m-a lăsat cu degetul întins şi-n râsetele deloc înfundate ale  asistenţei.   Ilinca, în loc să bage nasul în carte şi să-mi spună şi mie cu câte pere a mai rămas Mihai după ce Ana i-a  luat cu una mai mult decât George, colega mea Ilinca, a profitat de pauză şi a început şi ea să râdă. Avea un râs cristalin, dar ce?, puteam eu să-l aud de hăhăiala fratelui meu mai mare, a lui Tatae şi a vecinului care venise la un şpriţ? Fratele meu, o luase şi el de la Tatae, pe când eu eram eu la dospit, căci leapşa asta era transmisă de generaţii. Mare ecologist Tatae!

Am cufundat linguriţa Ilincăi în spirt, apoi în paharul cu apă. Îngheţata era un fel de omăt cu îndulcitor. A sunat telefonul roz. Era maică-sa. A trebuit s-o conduc acasă.

La mine în casă, cum intri, de la uşă vezi vitrina doar cu un borcănel şi o linguriţă. Pentru când vine Ilinca…

***

Pe Lucian Spirescu îl mai puteţi citi şi aici.

Text de Olaf Tryggvasson

Puţine lucruri sunt mai reprezentative pentru sfâşierea surdă între conştiinţă şi instinct, între individ şi gen, ca amorul femeii.

În actul dragostei, femeia se scindează într-o tensiune etică necunoscută bărbaţilor – între impulsul de aglutinare al femelei şi percepţia de demnitate personală a individului, ameninţată, prin posedare şi intruziune, de covârşire şi aservirea prin fiziologie, apare o contradicţie direct proporţională cu respectul de sine şi înălţimea morală a individului şi rezolvabilă, finalmente, pe măsura înţelepciunii, vigorii sufleteşti şi a împăcării cu sine a femeii – pe măsura afinităţii ei cu firea.

În amor, impulsului de acuplare al femelei i se opune teama instinctivă de agresiune – un spectru mereu latent în ocuparea de către un mascul răvăşit şi iraţional şi în decalajul puterii fizice. Chemării împreunării i se împotriveşte oroarea intruziunii; seducţiei contopirii – umilinţa conştientă a posedării; iar demnităţii personale – înjosirea neajutorării. Spre deosebire de bărbat, pentru care dragostea este o afirmare a suveranităţii personale, pentru femeie, ea este înfeudare, o punere la dispoziţie fiziologică, suspendare a demnităţii personale conferite prin civilizaţie, în favoarea unui efemer extatic, abdicare ce evidenţiază, în actul dragostei, un raport ierarhic şi o dilemă morală care, însuşite sub forma unui echivoc sufletesc, constituie fundament pentru pierderea respectului de sine.

În acest sens, limbajul actului este elocvent – femeia se dă bărbatului, în timp ce acesta o ia. În vorbirea populară, împreunarea este ceva ce bărbatul face, iar femeii i se face, diferenţa de limbaj persistând, de-a lungul veacurilor şi de-a latul popoarelor – împotriva retoricii feministe – în mintea femeilor şi a bărbaţilor, deopotrivă.

De aici, ideea de prostituţie asociată cu frivolitatea feminină, izvorâtă, astfel, mai mult din absenţa din sine, decât din considerente cantitative. Katherine Hepburn a adorat bărbaţii; Elizabeth Taylor a fost, la rândul ei, o devoratoare de bărbaţi, fără că vreuna dintre ele să fie mânjită de stigmatul dezonoarei. Regina Elizabeta I a Angliei, acuzată, în epocă, de moravuri uşoare, a fost exonerată în percepţia majorităţii şi, prin urmare, în cea a istoriei, de verdictul uşurătăţii, prin praxisul semeţiei. În perioada de glorie a aristocraţiei „civilizate”, acuplarea după bunul plac era o convenienţă socială pe care marile doamne o foloseau cu conştiinciozitate, fără a se expune necinstei, atâta vreme cât ţineau cont de anumite uzanţe menite salvgardării respectului de sine.

Ideea de curvă nu capătă, astfel, sens, în drama erotică a sexelor, decât din perspectiva uşurătăţii cu care individul consimte să se supună unei asemenea ierarhii fiziologice, a preţului de demnitate personală, pe care reprezentarea umanului este dispusă să o sacrifice pentru o secundă de plăcere, fundamental frivolă. În aceasta va fi o femeie dispreţuită, în vreme ce bărbatul este scutit, în ipostaza actului, de ingratitudinea înjosirii.

Nu mai puţin, însă, are ideea de curvă egale răsfrângeri asupra bărbaţilor, în amorul homosexual, prin originea comună şi similaritatea de natură având ca omoloagă noţiunea de poponar – manifestare a aceleiaşi sfâşieri a demnităţii, ipostaziată diferit între sexe.

Noţiunea de poponar ultragiază prin aceea că bărbatul, împotriva firescului instinctual şi a axiologiei istorice a masculinităţii, adoptă aceeaşi postură – sacrilegiantă – a aservirii, a abdicării de la demnitatea fiziologică, pe care o dublează, însă, cu o trădare a moralei bărbăteşti – aceea a asumării unei suveranităţi a sinelui, a neatârnării spirituale, până la consecinţele sale ultime – consimţind, prin supunerea trupească, la neajutorare şi vasalitate şi dezertând, prin aceasta, din rolul de furnizor de adăpost emoţional şi ocrotire, căutându-le, în loc, consacrând astfel o neputinţă a asumării singurătăţii rolului de iniţiator al speciei. Repulsia consimţirii la ipostaza de curvă – invazie personală şi supunere contra plăcere – este dublată, prin urmare, în homosexualitate, de nefirescul posturii, de abdicarea de la principiul genului.

Extrem de grăitoare este, în aceasta privinţă, chiar diferenţa de percepţie dintre homosexualii activi şi de cei pasivi, în aprecierea gradului de homosexualitate. Un invertit activ este mult mai liber şi mai acceptabil social, în faţa unuia pasiv, adeseori un activ ocazional nefiind nici măcar asociat pederastiei. În lumea antică, distribuirea activ-pasiv se făcea potrivit unor raporturi de vârstă, clasă socială, prestigiu sau bogăţie, adesea inversiunea de postură, împotriva rânduielilor încetăţenite, fiind considerată, în sine, o pervertire. Apare aici, în sânul aceluiaşi sex, aceeaşi idee – aceea a raportului de forţe în confruntarea demnităţilor personale.

Nu mai puţin, un om care încearcă să placă fără rezervă, uitând de sine, neantizându-se ca prezenţă şi abdicând de la afirmarea personală, care se pune la dispoziţie, anulându-se ca individ, nu va câştiga  niciodată respectul semenilor, imanent legat de neatârnarea omului care îşi este sie însuşi de ajuns.

Nu întâmplător au considerat bărbaţii, vreme de veacuri, ca fiind a lor femeia care li s-a dat, prin aceea că li s-a expus, li s-a devoalat moraliceşte: prin pasivitate, orice act sexual are potenţialul mental al violului. Prin consimţirea la călcare, prin posedare – vasalizare a teritoriului fizic – femeia şi-a compromis suveranitatea individuală, în schimbul secundei de împreunare. De aici, conotaţia de întinare asociată cedării, pierderii fecioriei, care – deşi prezentă la ambele sexe, din aceleaşi considerente ale ieşirii din sine şi alunecării din demnitatea umană în penumbra fiarelor – le este rezervată apăsător femeilor. Consimţind la invazie, prin pierderea integrităţii trupeşti, şi obiectivarea prin pasivitate, femeia îşi pierde neatârnarea şi dreptul la egalitate mentală.

Prin concesia încălcării trupeşti şi abdicarea către neajutorare, se stabileşte un raport ierarhic, care nu poate fi explicat, în primă instanţă, decât prin frivolitate ori dedicare. Nu este de mirare, deci, că în abandonul trupului femeii încălcate, dar pură sufleteşte, bărbaţii au văzut, istoric, devotamentul – înmânare a sufletului – alternativa de neconceput a supunerii pentru plăcere comportând cu sine stigmatul preacurviei. De aceea, bărbaţii adoră femeile care cedează în numele iubirii, într-o îngăduinţă care se cere răsplătită, dar le detestă pe cele care se lasă pe spate, în numele plăcerii. Şi tot de aici, stupefacţia masculului care descoperă că femela lui nu este a lui, că îl poate trăda, că îl poate urî, cu un suflet inaccesibil lui, care i-a fost ascuns şi a cărui independenţă nu şi-ar fi putut-o imagina.

Ispăşirea istorică, de către femei, a viciului cedării, a venit – asemenea marilor oameni de lume, care nu neagă sau contrazic niciodată evidenţa, ci o deturnează către ipostaze morale – prin continuitatea sufletească asumată, prin convertirea păcatului în virtute printr-o îmbrăţişare axiologică a umilinţei, sublimată în modestie şi sacrificiu de sine, care – femeile îşi vor fi dat seama – ca principii sufleteşti, impun de o manieră supremă tuturor oamenilor şi, cu precădere, bărbaţilor. Această modestie disimulatoare, această dedicare asumată, însoţită de imboldul de răscumpărare a îmbrăţişării cu tente de abuz, resimţit de un minim simţ de dreptate masculină, le propulsează pe femeile care apoteozează în renunţarea de sine principială – atribut al supremei bunătăţi – la calitatea suverană de adorate, atâta timp cât confirmă, prin comportament, ideea răscumpărătoare, într-o deturnare morală a sensului supunerii. Puterea sacrificiului de sine, în numele unei idei, ideea de victimă demnă, dar neabătută, constituie o forţă morală irezistibilă. Un bărbat îşi poate ierta şi răsplăti femeia care îi cedează şi se sacrifică în iubire, dar nu poate îngădui moral cedarea femeii către bărbat, percepută ca abdicare fiziologică şi adjudecare frivolă. Prin motivarea principială a cedării şi-a răscumpărat femeia respectul de sine, ducându-şi rolul de victimă – supremă autoritate morală – până la capăt. Prin apoteozare – sau camuflare – în virtute, geniul speciei a echilibrat, istoric, neajunsul fiziologiei.

O artă pe care femeile moderne – umoral răzvrătite împotriva oricărei susceptibilităţi de dezechilibru – departe de a şi-o însuşi, o nesocotesc vehement şi programatic, ca teleologie exterioară ce stă sub spectrul unui simptom social revolut, anulându-i astfel virtuţile vindecătoare interioare şi – în contextul urmăririi pasionate a satisfacţiei sexuale – reliefând tot mai pregnant diferenţa – paradoxală şi ameţitoare, pentru majoritatea bărbaţilor, subversivă şi insidioasă, pentru percepţia de sine a femeilor – între aşteptarea de demnitate personală şi abandonul sexual, din ce în ce mai neechivoc şi mai necenzurat, acutizând astfel paradoxul femeii libere şi egale în moravuri care nu a reuşit să-şi dobândească, în amor, egalitatea morală.

Puţini au cunoscut femei cu reticenţă în act, cu temere în fiziologie, care să cedeze, totuşi, farmecelor masculine fără leziuni ale percepţiei de sine. Demne în amor sunt, singure, femeile dezinvolte, neconstrânse, prin inhibiţii, către pasivitate, către ipostaza de suportare – de mediu, asupra căruia se săvârşesc acţiuni – prin urmare, cele care îşi asumă îmbrăţişarea ca pe o cucerire personală, nu ca pe o cedare compromisorie; cele cărora nu le e teamă de flagrantul amorului, în manifestările sale fizice, pentru că nu le resimt ca pe o invazie, ci ca pe un act de voinţă. Femeile libere în dragoste sunt, singure, cele neafectate de forma sau direcţia confruntării, pentru care ierarhia fiziologică a actului este redusă la o sumă de detalii anatomice irelevante, care se sustrag, astfel, obiectului, subiectivându-se, cu riscul – reflexie în oglindă – refuzului ostil al constrângerii către pasivitate, de către masculii limitaţi.

O femeie poate să fie libertină, fără a fi târfă, atâta vreme cât nu este înjosită de act. Pentru a se bucura de bărbaţi şi a nu fi curve, femeile au nevoie de o nouă reprezentare mentală a amorului.

***

Pe Olaf Tryggvasson îl mai puteţi citi şi aici.