Text de Olaf Tryggvasson

Puţine lucruri sunt mai reprezentative pentru sfâşierea surdă între conştiinţă şi instinct, între individ şi gen, ca amorul femeii.

În actul dragostei, femeia se scindează într-o tensiune etică necunoscută bărbaţilor – între impulsul de aglutinare al femelei şi percepţia de demnitate personală a individului, ameninţată, prin posedare şi intruziune, de covârşire şi aservirea prin fiziologie, apare o contradicţie direct proporţională cu respectul de sine şi înălţimea morală a individului şi rezolvabilă, finalmente, pe măsura înţelepciunii, vigorii sufleteşti şi a împăcării cu sine a femeii – pe măsura afinităţii ei cu firea.

În amor, impulsului de acuplare al femelei i se opune teama instinctivă de agresiune – un spectru mereu latent în ocuparea de către un mascul răvăşit şi iraţional şi în decalajul puterii fizice. Chemării împreunării i se împotriveşte oroarea intruziunii; seducţiei contopirii – umilinţa conştientă a posedării; iar demnităţii personale – înjosirea neajutorării. Spre deosebire de bărbat, pentru care dragostea este o afirmare a suveranităţii personale, pentru femeie, ea este înfeudare, o punere la dispoziţie fiziologică, suspendare a demnităţii personale conferite prin civilizaţie, în favoarea unui efemer extatic, abdicare ce evidenţiază, în actul dragostei, un raport ierarhic şi o dilemă morală care, însuşite sub forma unui echivoc sufletesc, constituie fundament pentru pierderea respectului de sine.

În acest sens, limbajul actului este elocvent – femeia se dă bărbatului, în timp ce acesta o ia. În vorbirea populară, împreunarea este ceva ce bărbatul face, iar femeii i se face, diferenţa de limbaj persistând, de-a lungul veacurilor şi de-a latul popoarelor – împotriva retoricii feministe – în mintea femeilor şi a bărbaţilor, deopotrivă.

De aici, ideea de prostituţie asociată cu frivolitatea feminină, izvorâtă, astfel, mai mult din absenţa din sine, decât din considerente cantitative. Katherine Hepburn a adorat bărbaţii; Elizabeth Taylor a fost, la rândul ei, o devoratoare de bărbaţi, fără că vreuna dintre ele să fie mânjită de stigmatul dezonoarei. Regina Elizabeta I a Angliei, acuzată, în epocă, de moravuri uşoare, a fost exonerată în percepţia majorităţii şi, prin urmare, în cea a istoriei, de verdictul uşurătăţii, prin praxisul semeţiei. În perioada de glorie a aristocraţiei „civilizate”, acuplarea după bunul plac era o convenienţă socială pe care marile doamne o foloseau cu conştiinciozitate, fără a se expune necinstei, atâta vreme cât ţineau cont de anumite uzanţe menite salvgardării respectului de sine.

Ideea de curvă nu capătă, astfel, sens, în drama erotică a sexelor, decât din perspectiva uşurătăţii cu care individul consimte să se supună unei asemenea ierarhii fiziologice, a preţului de demnitate personală, pe care reprezentarea umanului este dispusă să o sacrifice pentru o secundă de plăcere, fundamental frivolă. În aceasta va fi o femeie dispreţuită, în vreme ce bărbatul este scutit, în ipostaza actului, de ingratitudinea înjosirii.

Nu mai puţin, însă, are ideea de curvă egale răsfrângeri asupra bărbaţilor, în amorul homosexual, prin originea comună şi similaritatea de natură având ca omoloagă noţiunea de poponar – manifestare a aceleiaşi sfâşieri a demnităţii, ipostaziată diferit între sexe.

Noţiunea de poponar ultragiază prin aceea că bărbatul, împotriva firescului instinctual şi a axiologiei istorice a masculinităţii, adoptă aceeaşi postură – sacrilegiantă – a aservirii, a abdicării de la demnitatea fiziologică, pe care o dublează, însă, cu o trădare a moralei bărbăteşti – aceea a asumării unei suveranităţi a sinelui, a neatârnării spirituale, până la consecinţele sale ultime – consimţind, prin supunerea trupească, la neajutorare şi vasalitate şi dezertând, prin aceasta, din rolul de furnizor de adăpost emoţional şi ocrotire, căutându-le, în loc, consacrând astfel o neputinţă a asumării singurătăţii rolului de iniţiator al speciei. Repulsia consimţirii la ipostaza de curvă – invazie personală şi supunere contra plăcere – este dublată, prin urmare, în homosexualitate, de nefirescul posturii, de abdicarea de la principiul genului.

Extrem de grăitoare este, în aceasta privinţă, chiar diferenţa de percepţie dintre homosexualii activi şi de cei pasivi, în aprecierea gradului de homosexualitate. Un invertit activ este mult mai liber şi mai acceptabil social, în faţa unuia pasiv, adeseori un activ ocazional nefiind nici măcar asociat pederastiei. În lumea antică, distribuirea activ-pasiv se făcea potrivit unor raporturi de vârstă, clasă socială, prestigiu sau bogăţie, adesea inversiunea de postură, împotriva rânduielilor încetăţenite, fiind considerată, în sine, o pervertire. Apare aici, în sânul aceluiaşi sex, aceeaşi idee – aceea a raportului de forţe în confruntarea demnităţilor personale.

Nu mai puţin, un om care încearcă să placă fără rezervă, uitând de sine, neantizându-se ca prezenţă şi abdicând de la afirmarea personală, care se pune la dispoziţie, anulându-se ca individ, nu va câştiga  niciodată respectul semenilor, imanent legat de neatârnarea omului care îşi este sie însuşi de ajuns.

Nu întâmplător au considerat bărbaţii, vreme de veacuri, ca fiind a lor femeia care li s-a dat, prin aceea că li s-a expus, li s-a devoalat moraliceşte: prin pasivitate, orice act sexual are potenţialul mental al violului. Prin consimţirea la călcare, prin posedare – vasalizare a teritoriului fizic – femeia şi-a compromis suveranitatea individuală, în schimbul secundei de împreunare. De aici, conotaţia de întinare asociată cedării, pierderii fecioriei, care – deşi prezentă la ambele sexe, din aceleaşi considerente ale ieşirii din sine şi alunecării din demnitatea umană în penumbra fiarelor – le este rezervată apăsător femeilor. Consimţind la invazie, prin pierderea integrităţii trupeşti, şi obiectivarea prin pasivitate, femeia îşi pierde neatârnarea şi dreptul la egalitate mentală.

Prin concesia încălcării trupeşti şi abdicarea către neajutorare, se stabileşte un raport ierarhic, care nu poate fi explicat, în primă instanţă, decât prin frivolitate ori dedicare. Nu este de mirare, deci, că în abandonul trupului femeii încălcate, dar pură sufleteşte, bărbaţii au văzut, istoric, devotamentul – înmânare a sufletului – alternativa de neconceput a supunerii pentru plăcere comportând cu sine stigmatul preacurviei. De aceea, bărbaţii adoră femeile care cedează în numele iubirii, într-o îngăduinţă care se cere răsplătită, dar le detestă pe cele care se lasă pe spate, în numele plăcerii. Şi tot de aici, stupefacţia masculului care descoperă că femela lui nu este a lui, că îl poate trăda, că îl poate urî, cu un suflet inaccesibil lui, care i-a fost ascuns şi a cărui independenţă nu şi-ar fi putut-o imagina.

Ispăşirea istorică, de către femei, a viciului cedării, a venit – asemenea marilor oameni de lume, care nu neagă sau contrazic niciodată evidenţa, ci o deturnează către ipostaze morale – prin continuitatea sufletească asumată, prin convertirea păcatului în virtute printr-o îmbrăţişare axiologică a umilinţei, sublimată în modestie şi sacrificiu de sine, care – femeile îşi vor fi dat seama – ca principii sufleteşti, impun de o manieră supremă tuturor oamenilor şi, cu precădere, bărbaţilor. Această modestie disimulatoare, această dedicare asumată, însoţită de imboldul de răscumpărare a îmbrăţişării cu tente de abuz, resimţit de un minim simţ de dreptate masculină, le propulsează pe femeile care apoteozează în renunţarea de sine principială – atribut al supremei bunătăţi – la calitatea suverană de adorate, atâta timp cât confirmă, prin comportament, ideea răscumpărătoare, într-o deturnare morală a sensului supunerii. Puterea sacrificiului de sine, în numele unei idei, ideea de victimă demnă, dar neabătută, constituie o forţă morală irezistibilă. Un bărbat îşi poate ierta şi răsplăti femeia care îi cedează şi se sacrifică în iubire, dar nu poate îngădui moral cedarea femeii către bărbat, percepută ca abdicare fiziologică şi adjudecare frivolă. Prin motivarea principială a cedării şi-a răscumpărat femeia respectul de sine, ducându-şi rolul de victimă – supremă autoritate morală – până la capăt. Prin apoteozare – sau camuflare – în virtute, geniul speciei a echilibrat, istoric, neajunsul fiziologiei.

O artă pe care femeile moderne – umoral răzvrătite împotriva oricărei susceptibilităţi de dezechilibru – departe de a şi-o însuşi, o nesocotesc vehement şi programatic, ca teleologie exterioară ce stă sub spectrul unui simptom social revolut, anulându-i astfel virtuţile vindecătoare interioare şi – în contextul urmăririi pasionate a satisfacţiei sexuale – reliefând tot mai pregnant diferenţa – paradoxală şi ameţitoare, pentru majoritatea bărbaţilor, subversivă şi insidioasă, pentru percepţia de sine a femeilor – între aşteptarea de demnitate personală şi abandonul sexual, din ce în ce mai neechivoc şi mai necenzurat, acutizând astfel paradoxul femeii libere şi egale în moravuri care nu a reuşit să-şi dobândească, în amor, egalitatea morală.

Puţini au cunoscut femei cu reticenţă în act, cu temere în fiziologie, care să cedeze, totuşi, farmecelor masculine fără leziuni ale percepţiei de sine. Demne în amor sunt, singure, femeile dezinvolte, neconstrânse, prin inhibiţii, către pasivitate, către ipostaza de suportare – de mediu, asupra căruia se săvârşesc acţiuni – prin urmare, cele care îşi asumă îmbrăţişarea ca pe o cucerire personală, nu ca pe o cedare compromisorie; cele cărora nu le e teamă de flagrantul amorului, în manifestările sale fizice, pentru că nu le resimt ca pe o invazie, ci ca pe un act de voinţă. Femeile libere în dragoste sunt, singure, cele neafectate de forma sau direcţia confruntării, pentru care ierarhia fiziologică a actului este redusă la o sumă de detalii anatomice irelevante, care se sustrag, astfel, obiectului, subiectivându-se, cu riscul – reflexie în oglindă – refuzului ostil al constrângerii către pasivitate, de către masculii limitaţi.

O femeie poate să fie libertină, fără a fi târfă, atâta vreme cât nu este înjosită de act. Pentru a se bucura de bărbaţi şi a nu fi curve, femeile au nevoie de o nouă reprezentare mentală a amorului.

***

Pe Olaf Tryggvasson îl mai puteţi citi şi aici.

Text de Sorana Bordaş

O așteptam cu emoție și bucurie să vină pe lume și ne imaginam cum îi vom auzi pașii desculți, lipa-lipa, pe gresia din hol și bucătărie. Romeo obișnuia să-mi descrie cu lux de amănunte ce și cum va face. „Va veni la tine, își va împreuna mînuțele și va spune: te rog din suflet, mama…” Din flegmatic și zeflemitor, ajungea un sensibil fără leac și cu sclipiri jucăușe în ochi, atunci cînd îmi povestea întîmplările fetiței lui, nenăscute încă. Și totuși, există iubire!
Sabina are acum 6 ani și 2 luni. I-am auzit lipăielile pe gresie, am văzut-o împreunîndu-și mînuțele și mi-a spus, cu glas dulce, de multe ori, pînă a pronunțat corect: „Te log din fufet, mama.” Realitatea a copleșit orice imaginație.
Aseară, ne-am uitat la ea cum doarme, liniștită și senină, între noi. Romeo o tot pupă apăsat pe obraji, Sabina se întoarce pe-o parte, Romeo o pupă iar, ea dă din picioare pînă aruncă plapuma de pe toți trei, eu mă simt fericită. Iubesc, am curaj și mă tem.
„Și mai vine unul între noi!”- gîndesc, a nu știu cîta oară, același lucru, cu voce tare. E încă neverosimil ce mi se întîmplă. „Îți dai seama, că fără să iei nimic de-aici – arată spre bobocul de fată- o să simți și pentru el, la fel?!” Am impresia că-mi dau seama, dar știu că nu-i așa. Pe mama primei mele finuțe, cînd am văzut-o întîia oară cu fetița mică, mică, îmbrăcată în galben, în brațe, am întrebat-o: „Oare cît poți să simți?” Nu mi-a răspuns, și-acum știu că orice mi-ar fi zis, n-aș fi înțeles. Am primit răspunsul, de la Sabina, abia peste 2 ani.
„Pe cine o să iubești mai mult?!” – e întrebarea pe care o aud la intervale neregulate. „O să ne iubești la fel?”- continuă ea, înainte să apuc să gîndesc. De obicei e în brațele mele și mă mîngîie pe păr cînd are astfel de nelămuriri. Cînd o văd, c-un zîmbet strîmb și ochi nerăbdători, știu că așteaptă, în copilăria ei, să-i spun că pe ea o voi iubi mai mult. Dar eu m-am învățat să n-o mint. Și n-am alt răspuns, în afară de acesta: „Pe tine, întotdeauna, te voi iubi de mai mult timp!”. Și nu, nu știu cît voi putea, din nou, să simt!

***

Alte povestiri din minunatul jurnal de familie al Soranei, puteţi citi aici.

Text trimis de VirtualKid, locul II la concursul Boncafe “Scrisoare pentru Moş Crăciun”

A fost o seară, demult, cu zăpada privită de după gutuia din fereastră, cea care așteptând învelită în hârtie se pârguia, în sfârșit, lângă sticla ieftină care oprea gerul să se reverse în casă. Toate, dar toate, își păstrau rosturile și prevesteau tihna și emoțiile venite din poveștile bunicilor de peste an. Aburii diverselor miroase se amestecau cu dogoarea sobei încinse. Și trosnea, trosnea, încet, dar sacadat. Priveam spre turtele cu nucă și nu simțeam nevoia să gustăm, așa cum nici la porcăriile înșirate pe masă nu ne era gândul. Eram la sfârșitul postului, iar teama că am fi putut să-l supărăm pe Moș în chiar ultima zi ne îngheța aproape complet simțurile, le contopeam într-o singură dorință, aproape arzătoare: să nu ratăm momentul în care avea să vină Moș Crăciun. Știam din povești că vine pe furiș, stă puțin, pleacă la fel de fulgerător cum sosește tocmai ca să nu-l vadă nimeni, însă noi, copiii, eram convinși că trebuie să încercăm. Altfel, ce rost mai aveau bunătățurile bunicii, bundița nouă și căciulița cu canafi? La ce mai foloseau coronița cu globuri din nuci vopsite, și lumânările colorate, și plăcinta cu bostan, și atâtea altele?…. De ce s-a mai scos războiul de țesut din odaia pavoazată cu scoarțe de lână contrastând cu varul proaspăt al pereților spoiţi de sărbătoare? A fost o seară în care ar fi trebuit să rupem troianul către neamurile noastre din sat, să le colindăm și să le ducem vestea nașterii, să ne burdușim buzunarele cu nuci, prăsade și covrigi. Bunica ne învățase câteva cântece pline de liniștea unor gânduri cu iz bisericesc și ne spunea că astea sunt rosturile, că este vremea unor bucurii pe care să le împărtășim cu toți cei din jurul nostru, dar mai ales cu cei din stirpea noastră. Ne vorbea despre bucurie cu lacrimi în ochi, iar noi nu reușeam să înțelegem tăcerile tuturor celor adunați în odaie.

Așa a fost acea seară de demult, în care Ajunul Crăciunului a prins familia noastră între două vești: nașterea Domnului stătea să se întâmple din clipă în clipă, însă bucuria aceasta contrasta șocant de concret cu vestea așezării între drepți a unui alt moș, unul pe care nu era nevoie să-l pândim niciodată și care dădea mereu genunchiul lui pentru tihna necesară ascultării unei povești.

Peste ani, cântărind altfel întâmplările, mi-am pus tot mai diferit întrebarea copilului cu bundiță și căciulă cu canafi. Și cu cât trec mai mulți ani îmi este tot mai greu să răspund care dintre cei doi moși aparține fiecărei povești în parte. La fel ca într-o fotografie făcută contre-jour, numai contururile mai lasă șansa unei palide sugestii de răspuns: doi moși hâtri s-au vorbit și le-au încurcat poveștile nepoților, pentru totdeauna.

Text trimis de Kevin, locul III la concursul Boncafe “Scrisoare pentru Moş Crăciun“.

Încep prin a-ţi spune că îmi pare rău. Îmi pare rău că timpul m-a schimbat, mi-a luat copilăria dulce căreia îi duc aşa tare dorul. Tot ce s-a întâmplat în atâţia ani pe care i-am trăit m-a maturizat şi toate astea m-au făcut să nu mai cred în tine, Moşule. Şi îmi pare rău pentru asta, pari a fi aşa un om bun în poveşti, dar, vezi tu… eu nu mai cred în toate. Totuşi, îţi scriu ca să mai simt măcar o dată ce-am simţit când n-aveam griji, când tu erai eroul meu de fiecare dată când Crăciunul îmi bătea la uşă, când “îmi aduceai” dulciuri şi jocuri care păreau să-mi facă lumea atât de minunată.

Sper în continuu, de asta am un motiv în plus pentru care îmi voi pune gândurile aici. Poate părţi din tine există, poate când îmi voi spune dorinţele cineva o să le audă şi va fi mai bine pe viitor.

E mult ce-ţi cer, e adevărat, îmi cer scuze pentru asta, dar tu pari singurul căruia îi pot spune tot ce simt, căci nu mai am prea multă credinţă în lumea asta.

Aş vrea o lume diferită, cu toţi visăm la asta în felul nostru, ştiu, dar eu vreau ceva special. Vreau ca oamenii să observe frumuseţea vieţii, vreau să aibă toţi timp să privească cât de frumoasă e natura, cât de frumoase sunt stele, felinarele ce luminează noaptea străzile, culorile din noapte, florile, iubirea, fericirea, soarele, apa, zăpada, păsările călătoare… Toate chestile mărunte vreau ca toţi să le observe. Să fie mai mult timp pentru fiecare om de pe pământ. Aş vrea tare mult să nu se mai facă diferenţe între oameni, pentru că toţi suntem la fel, ceea ce ne schimbă e gândirea, nu culoarea, înălţimea, frumuseţea, banii sau orice altceva ce pare diferit fizic sau exprimat în simple hărţi. Nu ne naştem cu răutate, trăim şi-o dobândim în timp, fiecare om are dreptul la o viaţa mult mai bună. Te rog, încearcă să schimbi ceva.

Eu am plâns pentru răutatea lumii, am plâns, căci nimeni nu mai observă ce-i frumos şi ce contează în viaţă. Acum, cu lacrimi în ochi îţi scriu moşule, conştientul îmi spune că e imposibil ce-ţi cer şi de aceea mi-am pierdut credinţa.

Mult timp am crezut că pot schimba chiar eu ceva, dar eu sunt doar un om, iar oamenii în oameni au pierdut speranţa. Dăruieşte-le-o înapoi!

Vreau ca oamenii să cunoască iubirea exact aşa cum am făcut-o eu, dar, te rog, nu îi lăsa să sufere din iubire, nimeni nu merită asta. Dă-le alte motive să fie nefericiţi, ca să se bucure când au fericire, dar nu-i răni în dragoste, e cel mai frumos sentiment de pe tot pământul, nu vrea să-şi piardă speranţa în ea.

Violenţa, ce poţi rezolva cu ea? Absolut nimic. Ia-le oamenilor dorinţa de a lovi – o cicatricie, un os rupt, o vânătaie se vindecă repede, dar nu şi sufletul rănit prin aceste fapte ilogice. Dăruieşte mai multă bunătate în inimi şi mai mult timp. Te rog!

Sigur nu am exprimat bine ce am în minte doar prin cuvintele acestea, de aceea te mai rog încă un lucru: poţi oare să intri în mintea mea? Să vezi ce văd şi eu? Dacă da, fă asta, te rog… Simte şi tu ce simt şi eu şi poate aşa vei înţelege. Mulţumesc pentru că m-ai ascultat, bătrâne, acum te las şi mă duc în lumea mea, acolo unde pot visa că tot ce ţi-am spus şi mult mai multe pot deveni realitate!

Dragelor şi dragilor, dacă v-aţi întrebat de ce n-a apărut un text nou pe Oaspete săptămâna asta, acum e momentul dezlegării misterului: pentru că se pune, în premieră, de-un concurs la care vă invit să participaţi indiferent dacă aveţi blog sau nu.

După cum puteţi observa şi în titlul acestei postări, tema este de sezon  şi, deşi nu m-a dus capul să găsesc o formulare mai originală, am pretenţia de la cei care participă la concurs să fie peste măsură de inventivi.

Iată despre ce este vorba: până pe data de 4 decembrie aştept de la voi misive emoţionante, amuzante, şocante, sensibile  – cum vreţi voi să fie, numai banale nu – prin care să-i comunicaţi Moşului cam ce vă doriţi de la dumnealui. Ce aşteptări aveţi de la noul an şi de la toţi anii către care privim. Cu ce credeţi că meritaţi să vă cadorisească destinul cu ocazia Crăciunului ce va să vină şi a tuturor Craciunurilor pe care le veţi trăi.

E deci timp berechet să scrieţi cât mai cu talent şi mai convingător şi să trimiteţi scrisoarea pe adresa alina_sonice@gmx.net

Sau, daca aveţi blog, să postaţi compoziţia pe blogul propriu şi să trimiteţi pe adresa de mai sus link către textul respectiv.

Inutil să adaug că mă aştept să vă chinuie talentul rău de tot şi să primesc texte excelente.

Cele mai frumoase trei scrisori către Moş Crăciun vor fi publicate pe Oaspetele Boncafe în zilele de 8, 15 şi 22 decembrie. Semnatarii textelor câştigătoare vor primi drept premiu cartea mea, iar ocupantul locului I (al cărui text va fi publicat pe Oaspete cu trei zile înainte de Crăciun) va primi, pe lângă carte, un parfum „Comme une evidence” (50 ml) de la Yves Rocher.

Juriul acestui concurs este format din deţinătoarele blogurilor Boncafe: Luminiţa Iliescu, Nuami Dinescu, Nouria Nouri, Cora Manole şi subsemnata.

Aşteptăm cu drag şi nerăbdare creaţiile voastre! Nu ne interesează cine ne scrie, ci cum scrie, deci puteţi semna cu pseudonim, însă va trebui ca premianţii să-mi dezvăluie în particular şi identitatea, şi adresa lor poştală, pentru a le putea trimite premiul. Succes!

Alina Grozea

Text de Alexandra Bohan

Mă expun zilnic, cu bună ştiinţă şi cu măiestria neprefăcută a celor care nu prea ştiu cum merg lucrurile în lume, mai tuturor ispitelor vremii. Şi, înainte de a cântări cu priviri suspicioase capacitatea celorlalţi de-a ceda sau de a rezista eroic în faţa tentaţiilor arătoase şi cochete, mă străduiesc, pe cât posibil, să-mi depăşesc vechile performanţe şi recorduri. Şi abţineri.

Înghit în sec atunci când privirea mi se opreşte, mi se lipeşte, mai bine zis, de munţi de zahăr şi calorii duşmănoase aşezate voluntar în vitrine sticloase întru pierzania celor slabi de înger şi reflexe salivatoare. Îmi feresc cu delicateţe nasul, atunci când capul meu întâlneşte mirosuri îmbietoare, mirosuri ispititoare, mirosuri amăgitoare pentru stomac, inimă şi buzunar. Îmi muşc buzele atunci când, dintr-un puternic simţ al dreptăţii, simt că ar fi cazul să intervin, să expun teorii, să exemplific contra-argumentând ipoteze strâmbe, ca să nu tulbur liniştea şi pacea auditoriului, precum şi ideile muncite ale vorbitorului. Şi mai închid ochii, fac cale întoarsă şi fug, atunci când mă simt “atacată” de (ne)şanse cărora nu ştiu cum să le rezist, cum să le fac faţă.

Desigur, cum e de aşteptat, nu-mi iese întotdeauna. Când nervii mei întinşi la maxim dictează revolte vulcanice, dau buzna în cofetării prea pudrate de zahăr, în fast-food-uri prea intoxicate cu chimicale şi-n alţi mieji de ispită profundă, fără să mă mai gândesc la ce e bine şi ce-i rău, la ce e permis şi la ce e, fireşte, interzis cu bună ştiinţă. Mă scutur de reguli care încep cu “nu” şi continuă, armonios, cu enumerări dureros de interminabile şi, pentru o clipă scurtă, prea scurtă, domolesc pupile care se supradilată şi mă las pradă unor dulci răzbunări a căror satisfacţie nu durează, niciodată, prea mult.

Ştiu pe de rost vorba aceea conform căreia “cea mai bună cale de a rezista tentaţiei este să-i cedezi”. Am şi vândut-o, cu succes chiar, de câteva ori, unor oameni care mi-au dat dreptate, mai devreme sau mai târziu. Doar că, după ce-am greşit, aplicând cu succes şi fără să mă mai opun teoriei, după ce-am mâncat pe ascuns prea multă ciocolată, prea mulţi hamburgeri şi prea multe astfel de plăceri scurte, interzise şi strâmbe, un sentiment profund de vină m-a răvăşit, deseori, pe toată partea stângă, prioritară a inimii, otrăvindu-mă nemilos. Şi, apoi, cu toate ispitele convertite pe termen scurt în lucruri permise, n-am mai reuşit să mă dreg, să mă mai refac, să-mi mai revin la echilibrul de odinioară.

Calculez minuţios fiecare mişcare pe care urmează s-o fac. Mi se întâmplă să privesc suspicioasă orice intrus învelit în mistere şi enigme şi obişnuiesc să adresez câte o găleată de întrebări ajutătoare atunci când lucrurile nu-mi sunt pe deplin lămurite. Dar sunt şi eu om, şi calc strâmb atunci când momentele mele de slăbiciune îmi dictează următoarele mişcări din toţi aştrii, şi, sub ochii mei sechestraţi la domiciliu, simţuri se desfată, farfurii se golesc, iubiri se consumă şi pier, iar regretele de a doua zi se înmulţesc exponenţial şi considerabil.

***

Pe Alexandra Bohan o mai puteţi citi aici.

Text de Simona Barbu

Mult timp am trăit viața din cărți. Am căutat sfaturi, trasee, oameni mari care au reușit. Mult timp mi-am comparat radiografia sufletului cu cele ale oamenilor din jurul meu. Am fost diferită aproape tot timpul, dar de fiecare dată am avut senzaţia că nu mă încadrez în peisaj, că e ceva în neregulă. Mult timp am crezut că dacă voi avea grijă într-un fel sau altul, o să mă pot încadra într-un tipar de bună practică. Sau cum se zice prin bătrâni, să intru în rândul lumii, să îmi fac un rost.

Întâmplător sau mai degrabă neîntâmplător, nu m-am încadrat. Am alergat de la 15 ani după o relaţie stabilă. Am găsit cei mai nepotriviţi oameni momentelor respective. Am plâns pentru a înţelege, mai târziu, că nu poţi râde din tot sufletul fără să ştii ce înseamnă să adormi plângând. Am învăţat tot timpul foarte bine deşi în jurul meu copiii preferau să se joace sau să se distreze. Am lucrat în fiecare clipă la relaţia cu familia mea, când ceilalti îşi bârfeau părinţii şi se certau cu fraţii lor. Am scris când ceilalţi se uitau la televizor. Am citit când ceilalţi se distrau cu jocuri pe calculator.

Am plecat de acasă pentru a îmi găsi drumul tocmai atunci când a fost mai greu, când ceilalţi îmi spuneau că nu o să rezist. Am ales Istoria când ceilalţi spuneau că nu o să mă ajute în viitor. Am ales voluntariatul când pentru ceilalţi încă mai însemna muncă pentru fraieri, pe degeaba. Fără să îmi dau seama, am început să îmi dau seama că de fapt eu îmi desenez drumul. Că toată povestea aceea cu a fi în rândul lumii nu înseamnă doar clişeele – familie, casă, carieră (în orice ordine). Totul are legătură cu felul în care tu îţi vezi viaţa. Degeaba am citit cărţi motivaţionale şi am văzut The Secret, degeaba am văzut filme motivaţionale sau am citit despre oameni de succes. Până nu am înţeles că viaţa mea e fiecare clipă, că mâine e o altă poveste, că această secundă e cea mai importantă, nu am înţeles cât de bine îmi e cu mine. Şi nu e nimic mai fain decât să opreşti timpul în fiecare zi şi să priveşti cerul şi să îţi dai seama ce frumoasă e viaţa ta!

***

Pe Simona Barbu o mai puteţi citi aici.

Text de Mona Khatib

Sport extrem pe mare

Chiar daca am facut un curs de inot (pe care nu l-am terminat), eu tot nu am invatat sa inot. Frica de apa cred ca este principalul motiv care a contribuit la neputinta mea. In schimb, am ajuns sa fac sport extrem pe mare.  Eu ma aflam pe o saltea pneumatica, ma tineam de niste manere si eram trasa de o salupa care mergea cu viteza mare. Nu eram prinsa cu vreo centura sau altceva. Nici macar asigurare pentru sporturi extreme nu aveam. Faptul ca am purtat vesta de salvare m-a facut sa prind curaj si sa fac nebunia! Totusi, nu cred ca as mai avea curaj sa mai incerc asa ceva inca odata!

Pui de balta

M-am intrebat de multe ori  cum unora le face placere sa manance feluri sofisticate de mancare ce contin serpi, greieri, lacuste, broaste si… sa mai dea si bani pe ele! Bleah….! I-am inteles atunci cand am mancat  si eu pui de balta. Foarte gustos!  Mmm… mai vreau!

Tocuri de 12 cm

In copilare, nu intelegeam cum fetele alea frumoase de la TV se cocoata  si merg pe tocuri de 12 cm. ’’Eu nu am sa pot merge pe asa ceva , niciodata!’’, spuneam raspicat prietenelor.  Pana  acum cativa ani, cand mi-am cumparat prima pereche de pantofi  cu toc de 12. Si nu a fost greu deloc mersul pe toc foarte inalt, pentru prima data. Ba chiar am si dansat! Am prins gustul, iar acum in sertarul meu cu pantofi se odihnesc mai multe perechi cu toc de 12. Cateodata imi place sa fiu inalta, ma simt puternica si frumoasa.

Singura printre straini

Fiind singura la parinti, am fost ferm convinsa ca intotdeauna voi  ramane langa ei. Dupa revolutie, cand multa lume a emigrat din varii motive, eu il luam pe ‘’niciodata’’ in brate si negam orice gand sau idee de genul asta. Pana cand, intr-o zi, am lasat tot: familie, prieteni si facultate, si am plecat din tara, urmandu-mi jumatatea. Acum am familia mea, dar… gandul meu e mereu acasa, la cei dragi.

20 de kilograme in plus

Toata copilaria si adolescenta am fost aproape anorexica. Am fost urmarita de porecle ca ‘’schiloada’’ sau ‘’uscata’’ de cand ma stiu. Intr-adevar, eram foarte slaba. La 20 ani aveam  44-48 kg la 1,65m si aratam ca o fetita de 12 ani. Culmea e ca eu ma simtem bine cum eram iar cand vedeam o persoana mai plinuta pe strada imi spuneam ca eu niciodata nu o sa ajung asa! Dupa doua sarcini, schimbare de clima si alimentatie, am ajuns sa fiu supraponderala. Undeva intre 64 -68 kg!

SO, NEVER SAY NEVER….

P.S:  Ar mai fi doua lucruri pe care nu am crezut ca am sa le fac vreodata, dar acelea raman doar pentru sufletul meu…

***

Pe Mona Khatib o mai puteti citi aici.

Text de Sofie Parker (Canada)

In timp ce unii parinti cauta metode si solutii sa-si salveze copiii din ghearele bolilor necrutatoare, altii aduna si promoveaza la rindul lor, idei despre cum sa-i educe de la cele mai fragede virste (8-12 luni), cu palma, cureaua, lingura de lemn, nuiaua, betisoare chinezesti si multe alte obiecte la indemina tuturor.
Parintii respectivi se inspira din diferite surse, ca de exemplu proprii parinti, internet, carti publicate de sleata de psihologi deveniti peste noapte experti in parenting, punctul de plecare fiind sfinta si nepretuita carte ce ar trebui sa ne ghideze pe toti in aceasta viata: Biblia.

M-am nascut si am crescut intr-o perioada cind “bataia e rupta din rai” si “eu te-am facut, eu te omor”, au fost devizele prin care majoritatea parintilor si educatorilor se ghidau in educatia copiilor.
Am invatat in scoli unde profesori fara vocatie si suflet, dar cu carnet de PCR, aveau dreptul legal, moral, educativ, sa ne umileasca in cele mai incredibile moduri.
Incepind de la virsta gradinitei, eram numiti idioti, dobitoci, pitecantropi fara creier, cretini, prosti, inculti, sarantoci. Epitetele respective erau de cele mai multe ori insotite de trimisul la colt, in genunchi, cu miinele sus, batutul la palma cu dunga liniarului de lemn, trasul de codite, perciuni sau urechi, scosul in fata clasei si aratat cu degetul spre hazul celorlalti colegi.
Nici parintii nostri nu scapau de umilintele profesorilor, mai mici intr-adevar. Celebrele sedinte cu parintii, mi-au dat intotdeauna impresia de spectacol ieftin, unde se contribuia cu succes la umflarea ego-ului a 2-3 parinti, de cele mai multe ori cei care nu mai pridideau cu pupatul partii dorsale a dascalului respectiv, in timp ce restul erau aruncati in balta rusinii.
Desigur ca, unii dintre ei, isi spalau rusinea acasa, tabarind cu palmele, cureaua, furtunul sau ce nimereau, pe fundul, spatele si capul bietului copil care nu a reusit sa scoata “bravo”-ul din buzele lipsite de umanitate ale dascalului. In 19 ani de educatie in institutiile romanesti (gradinita inclusiv), pot sa numar pe degetele de la o mina dascalii care mi-au ramas la suflet in mod pozitiv.
Trist, foarte trist, mai ales cind ma uit la Sara, fetita mea, care la numai 10 ani, vorbeste cu drag de toti profesorii ei si ii iubeste pe toti.
Am avut norocul de parinti care, desi au fost intr-un fel victimele mentalitatii si curentului general, au realizat destul de devreme ca educatie nu inseamna sa-ti pleznesti copilul cind greseste. De bunici nu mai vorbesc, ei au fost pentru noi adevarati Ingeri pazitori.
Aud si citesc mereu pareri de la prieteni, cunostinte, anonimi, care au incasat-o serios in copilarie si care declara cu mina pe inima ca ei sunt OK si nu i-a afectat cu nimic, dimpotriva, asa au devenit oameni.
Mi se pare hilar, mai ales cind, majoritatea dintre ei, prin personalitatea care o au, sunt dovada clara a abuzului: frustrat, neadaptat, mereu pus pe harta, speriat de esec. De asemenea, ma uit la mine, care, desi n-am fost batuta si umilita de parinti, dar i-am simtit cit de cit gustul de la educatori, am luptat ani de zile cu unul din cele mai urite simptome: frica de a nu gresi, teama de sefi, de a nu fi data “bad example” sau “stupid” in fata colegilor.

Din nefericire, multe din conceptiile si mentalitatile din vremea copilariei mele au ramas neschimbate in Romania.
Parintii inca isi bat copiii, de la motive puerile ca varsatul canii cu lapte si pina la fapte grave ca furatul unui calculator … profesorii inca ii umilesc si ii scot in careu in fata clasei si a scolii … vecinii inca ii injura si asmutesc ciinii vagabonzi pe ei cind se joaca in fata ferestrelor si ii tulbura de la vizionarea Inimii de tigan.
Da, exista o lege, chiar si badea Ion din Cucuietii din Deal stie ca poate ajunge la puscarie daca-si snopeste feciorul in bataie, a vazut el un caz la televizor.  Dar cine sa-l pirasca, ca invatatoarea le da si ea pe cocoasa cind ii joaca hormonii in creier, seful de post isi bate si el copiii cu centura de la uniforma, pina si popa i-a spus ca scrie in Sf. Scriptura cum “nuiaua si certarea dau intelepciune”.
Mai mult, pe linga multitudinea de edituri care publica orice si oricit, autocenzura fiind un cuvint neexistent in politica lor de marketing, au aparut forumurile si blogurile, unde oricine are dreptul sa scrie ce vrea, cit poate si cit il duce mintea.

Am descoperit de curand un astfel de blog, cu un titlu care te duce la cel mai dulce, iubitor si inocent cuvint: “Mamici”. Pe linga numeroase articole, sfaturi, glume, retete si fotografii, mamicile respective au facut si schimb de experienta in ceea ce priveste educatia copilasilor de virste mici si foarte mici, folosind unele din metodele enumerate in primul paragraf. Spun “au facut”, deoarece postarile respective nu mai exista, au fost sterse.
Stergindu-si postarile nu inseamna ca-si vor schimba metodele de “educatie”, ci doar ca si-au acoperit urmele de frica autoritatilor.
Nu e primul blog cu astfel de postari, si din pacate, nici unicul.  In urma cu 3-4 ani, pe unul din cele mai populare forumuri romanesti  pentru copii, parinti si viitori parinti, au aparut citeva subiecte in care se facea schimb de experienta in educatia copiilor pornind de la principiile biblice, cit si schimb de experienta cum sa tii copilasii la liturghie fara sa faca galagie, una din solutiile adoptate fiind jordita peste fund sau palma peste gura. Desi au fost multi cei care au protestat, administratorii au ales sa nu faca absolut nimic si au lasat subiectele “sa curga”, traficul fiind mult mai important decit psihicul copilasilor fortati sa asiste la un spectacol din care, in afara de “Dumnezeu ii pedepseste pe copiii neascultatori”, nu intelegeau mare lucru. Dupa o perioada de timp, din lipsa de interes, cit si din cauza numeroaselor proteste, subiectele respective au intrat in hibernare, fanii lor gasindu-si adapost pe bloguri, de unde, sub protectia lacatelor virtuale, au continuat sa-si promoveze nestingheriti ideile.

Emigrind, am ajuns sa experimentez un alt mod de educatie la nivel general, atit ca parinte, cit si pusa in situatia de a studia sistemul legislativ cu toate tentaculele lui, cele psihologice inclusiv. Nu pot sa afirm ca e un sistem exceptional, are si multe elemente negative, dar, cumva, exista o balanta.
De la inceput, m-a uimit educatia anti-bullying care se face copiilor, incepind inca din gradinita. Lovitul altui copil nu este acceptat in nici o circumstanta. “Sorry”, “please” si “thank you” sunt cuvinte de la care nu se face rabat aici, fie ca e vorba de un copil de trei ani, de parintele lui, de profesor, de ditamai seful sau prim-ministru.
Un alt aspect pe care-l admir este implicarea mass-media si a scolilor in educatia parintilor!
A fi parinte este o meserie pe viata, si ca in toate meseriile, nimeni nu s-a nascut invatat. Unii au vocatie, altii nu. Unii vor sa fie parinti, altii s-au trezit in functia respectiva fara voia lor. Exista cel putin o duzina de reviste de bun simt, accesibile tuturor, care se intrec in sfaturi de parenting, sunt emisiuni tv, iar scolile organizeaza frecvent workshop-uri pe categorii de virsta, unde se discuta diferite subiecte ca: tantrumuri, mofturi la mincare, attachment parenting, safe internet, dificultati la studiu, pubertate, etc.
Functioneaza totul ca la carte? NU.
Sunt copii abuzati, batuti? DA!
Sunt cazuri sfirsite tragic? DA, destule.
Sunt copii care iti dau impresia ca merita o pedeapsa buna? DA, adolescenti in special, dar nu e vina lor, ci a parintilor care nu i-au educat.
Sunt psihologi, misionari si tot felul de conferentiari care promoveaza educatia biblica? DA, si inca foarte multi.
Este decaderea din drepturi a parintelui abuzator unica solutie? NU … este de fapt ultima solutie, multe abuzuri inregistrindu-se chiar in casele de plasament (foster-care).
Cauzele principale ale partilor negative sunt multiculturalismul, diversitatea religioasa si aspectele politico-sociale. Cu toate dificultatile, nimeni nu renunta, nimeni nu inchide ochii, legea e sfinta si se aplica oricui, indiferent de religie, rasa, scara sociala sau politica.

Se face educatie in scoli, parintilor, profesorilor?
Pentru ca de aici ar trebui inceput totul, de la educatia educatorilor si a parintilor. Toti, incepind cu preotii -micii dumnezei ai Romaniei -, si terminind cu profesorii si parintii, trebuie sa inteleaga, daca e nevoie repetindu-le zilnic, ca bataia si umilirea copiilor este un act imatur, imoral si ILEGAL!
Si mai ales trebuie sa li se arate ca exista solutii mai bune si mai de succes decit nuiaua si apelative precum “cretinule!”.

***

Alte texte curajoase de-ale lui Sofie Parker puteti citi aici.

Alm trăieşte în Germania, are o fetiţă de şase ani, atinsă de o boală cumplită, şi a scris textul de mai jos special pentru Oaspetele Boncafe. Sper să vă ajungă la suflet exemplul ei de curaj, demnitate, dragoste şi putere de a lupta.

De teoria celor mulţi, şi sfătoşi, şi pe tuşă, veşnic antrenându-se pentru Champion League, dar niciodată jucând acolo, te loveşti la doi metri de tine în orice direcţie, în arcul celor 360° în care ţi-ai îndrepta privirea. Ce faci când eşti în ring şi adversarul îşi umflă muşchii deloc mici şi de neglijat, în faţa ta? Ce faci când bate gongul?

Câteodată intri în ring pe uşa cea mare, în sunet de Marş Nupţial şi parfum din cele mai fine flori. Intri îndrăgostit sau împănat cu interese să dai piept cu acel antrenat de mii de ani numit Căsnicie. Chiar dacă vii din tabăra celor care, crezând că ei au aşezat coada la prună direct în orificiul fructului, consideri că eşti de calibrul Căsniciei, sau te crezi coborând  agale, din aşezământul îndrăgostiţilor fără leac, care cunosc elixirul dragostei ce le rezolvă pe toate. Chiar şi dacă descinzi  din îngheţata şi organizata ţară a raţionalilor care acumulează pe fond de suplimente cu Lecitina toate informaţiile despre cel din ring, tot ai şanse, toate şansele,  să iei pumni în figură până la stadiul de Knock-out. Atunci apare în faţa ta stafia deciiziilor măreţe, albă ca varul şi târând o coasă după ea. Te întreabă rânjind: divorţezi? Capitulezi de la viaţă? Îmbraci pioasă haina martirei ispăşind păcatul original? Sau?

De cele mai multe ori, alegi divorţul pentru că în ring confunzi personajele şi te trezeşti boxându-te la greu cu cel cu care intrasei  alături în paşi de vals sau de tango. Toţi cei care gustăm viaţa din ring avem momentul acestei alegeri. Continui să te loveşti reciproc cu cel cu care până dăunăzi te iubeai? Capitulezi şi dai bir cu fugiţii?

M-am aşezat jos, înainte să păşesc în lumea atât de puţin muzicală şi din care nimeni nu face videoclipuri faimoase: acea a divorţului. Am stat jos, pe bordura rece de la margine de suflet, preţ de trei, patru luni de zile. Acolo, în timp şi linişte, am priceput că mutând reflectorul de la pumnii încasaţi de la el la pumnii daţi de mine lui, mi-am zis că ar trebui să încerc, aşa, ca pentru mine, să-mi cresc necrescutul şi amărâtul de copil din suflet care în focul crizei dă cu pumnii şi se trânteşte pe jos, altceva neştiind să facă. Aşa că am pus un steag alb şi am anunţat pauză, schimbând iute ringul cu o creşă. M-am mutat cu sufletul în locul în care puteam să cresc micuţul din mine în linişte. Mai întâi, am făcut curat. Copiii mici au risc major de îmbolnăvire dacă există mizerii ascunse prin debarale, pe sub colţuri de covoare, bucăţi din tine îngropate odată cu relaţii aruncate în groapa uitării. Dureri la care nu le-ai dat drumul de frică să nu pierzi ceva.

Când am ieşit, mai apoi, cu micuţul la aer, să-l învăţ să meargă pe bicicletă, mare mi-a fost bucuria să văd cum florile erau mai viu colorate, îngrijorările nu mai apăsau, certurile nu mai izbucneau, pentru că era tratat proactiv motivul, păsările cântau mai cu foc, iar în ringul căsniciei nu mai stătea nimeni cu pumnul în aer. Atunci, ispita a fost mare, să las lucrurile până acolo făcute şi să plec pentru puţin, în concediu, în Tenerife. Un gând însă m-a trimis înapoi să îi dau lapte concentrat copilului acela rămas mic, că cine ştie ce vremuri mai vin şi i-ar prinde bine să îl găsească iarna mai mărişor.

A fost bun gândul, căci iarna era chiar după colţ. Urma să zbor aproape, peste garduri, pe lângă gong, într-un ring de care ar fugi oricine .

Îmi aduc aminte că mi se făcea pielea extrem de asemănătoare pielii de găină când vedeam fotografii ale unor copii supuşi tratamentului de chimioterapie, cu căpşoarele dezvelite de păr şi făţuca străvezie şi umflată de la cortizon . Mă scuturam ca de un groaznic coşmar din crucea nopţii.

Azi, mângâi şi sărut capul frumos, şi rotund, şi lipsit de păr în acest moment, al fiicei mele de şase ani.

Am văzut-o agonizând cu tumora sângerând în burtică, am stat lângă ea zi şi noapte, nu ca o arătare luată de val, ci ca o mână caldă, în noaptea înfrigurată. Am plâns până mi s-au uscat lacrimile, am acceptat realitatea cu tot ce presupune sau ar putea presupune ea şi mi-am pus mănuşile. Bătuse deja gongul. Acum nu mai era timp de crescut necrescuţi, nu mai era timp de nimic altceva. Nici măcar de îngrijorări şi zbateri fără sens. Am văzut cât de bine îmi prinde să fiu om mare, să-mi canalizez fiecare brumă de energie unde trebuie, să nu mă frământ de lucruri pentru care eu nu pot face nimic.

Am fost pentru ea veghetor, bucătar, farmacist naturist, clown, pictor, soră , păpuşar, sac de box, pernă de adormit, şerveţel de şters nasul de plâns, enciclopedie de răspuns la întrebări grele şi dureroase. Am fost lângă ea când s-a maturizat brusc, într-o noapte, într-un salon de terapie intensivă, am fost profesor de gimnastică după operaţie, am fost mamă şi am mers cu ea la serbarea de început de clasa întâi. Clasă care pentru ea a început doar teoretic . Nu am amânat-o de la şcoală, nu am expus-o forţat societăţii, dar nici nu am înfăşurat-o în ştergare când am simţit-o că poate să meargă între oameni, chiar şi acum, în stadiul de diferită de majoritatea. Am acceptat un tratament de chimiotarapie înfricoşător de puternic şi de lung. Tocmai pentru că am intrat cu ea în ringul ei de luptă cu cancerul . Am intrat şi am măsurat adversarul din ochi. Am ştiut atunci că împotriva unuia antrenat şi agresiv lupţi cu strategie adecvată. N-am obosit să-i contorizez leucocitele încercând să-i ajut corpul cu hrana sănătoasă, până într-acolo încât i-am dat chiar şi lapte de bebeluşi în loc de cel normal, ştiind că ar ajuta-o mai mult.

Şi acum, mă detaşez în răstimpuri de mine însămi şi mă uit de pe margine, prin ochii celor apropiaţi care ştiu zilnic de noi sau pur şi simplu din propria oglindă. Şi-i văd zâmbetul curat şi vesel şi corpul lipsit de dureri, şi-o văd cum amestecă acuarele pe nesfârşite hârtii, numai în culori vesele. O văd cum se joacă de-a doctoriţa oncolog şi recomandă părinţilor să le dea copiilor bolnavi, pe lângă chimioterapie, şi mâncare sănătoasă, dar mai ales faimosul suc roşu închis. Se joacă însă ore în şir ca şi cum n-ar avea nimic, jocuri ca nişte poveşti întregi, din lumea ei şi a fratelui ei.

 Mă întreb de ce îi este viaţa atât de normală, chiar dacă e “împodobită” cu o boală cruntă. De ce are puterea să lupte? Şi să râdă în hohote?

Pentru că numai un adult în toată puterea cuvântului poate să crească la rându-i odraslele aduse pe lume. Puterea de a te privi aşa cum eşti, de a-ţi admite limitele şi de a-ţi creşte părţile emoţionale rămase mici este un fel eficient de a te lua la trântă cu viaţa.

Afară este o toamnă caldă şi colorată . Un vânticel se joacă prin frunze, purtându-le în vârtejuri mici. Îi simt mirosul prin geam, îi văd culoarea prin vis… este cea mai frumoasă toamna. Prin perdeaua de rouă a ochilor, acoperiţi cu draperia bucuriei, văd culorile fructelor coapte şi simt aroma gutuilor pufoase. Sunt mai galbene ca oricând.

***

Pe Alm, cu tulburatoarea ei poveste de viaţă, o mai puteţi citi şi aici.