Text trimis de Doina Mihaela Iacob.
De prispa bunicilor mă leagă multe amintiri. Atît de multe încît mă simt, dintr-odată, bătrînă ca ei. Pentru că bătrîni i-am ştiut dintotdeauna şi la fel de bătrîni mi s-au părut şi atunci cînd s-au stins – de parcă, peste ei, timpul a uitat să mai cearnă…
Pe prispa săracă şi unsă cu lut a bunicilor mi-am petrecut cîteva veri zdravene ale copilăriei mele – în special în zilele în care ploaia răpăia în ciuda poftei mele de a mă pierde în curtea din spatele casei. Prispa era mică, dar nu atît de mică pe cît mi se pare acum. Un petec uscat sub streaşina udă, în care mă adăposteam eu şi cîţiva păianjeni. Şi, din cînd în cînd, un motan ciufut căruia nimeni, niciodată, nu reuşise să-i alinte blana ţepoasă. Poate doar bunică-mea, cu cîte o mătură…
Din locul acela ferit de udătură priveam, cu fascinaţia copilului bolnăvicios de la oraş, cum se transformă o curte plină de colb măturat conştiincios într-un păienjeniş de noroi şi bulbuci.
Ploaia era singurul moment al verii în care îmi aduceam aminte de păpuşi şi de toată tolba de jucării cu care cu îndîrjire veneam la bunici – şi de care, mai apoi, uitam cu toată nonşalanţa copilăriei…
Acolo, pe prispa aceea mică şi săracă a lumii de la ţară, îmi încropeam eu – copil de la oraş- nelimitata mea lume imaginară. Îmi îngînau vorbele ropotele de ploaie şi uitam, ascultîndu-mă şi ascultîndu-le, că mi-e dor de mama, de tata şi de casa mea de acasă… Răsuceam între degete părul păpuşilor şi mă gîndeam că prinţesă, musai, mă fac şi eu- şi aşteptam mai degrabă să cînte cocoşul şi să apară ai mei, decît vreun prinţ călare pe un cal alb (îmi spusese mie bunica că ori de cîte ori cîntă neisprăvitul se iveşte, fără doar şi poate, un musafir…).
Zilele acelea de ploaie aduceau ceva mai multă linişte: orătăniile amuţeau, cîinele Neamţu dormea cu botul adunat lîngă uşa coteţului, bunicul ascuţea- într-un ritm în care numai amintirile se deapănă, la gura sobei – cîte o coasă sau o seceră, sorbind alene dintr-o ţigară, păsările cerului se adunau, într-o linişte bisericească, sub streşini. Numai mîncarea bunicii bolborosea şi-şi ascuţea mirosul, de parcă lacrimile cerului aveau menirea de a o face mai bună ca niciodată. N-am regăsit gustul acelei mîncări magice nicăieri, în niciun colţ de lume.
În curtea mică a bunicilor mei, în zilele ploioase ale unei copilării cuminţi, l-am descoperit pe Darie al lui Zaharia Stancu; am răsfoit Moromeţii şi Răscoala… şi mai apoi l-am citit fără suflare pe Ion. Poate de aceea i-am şi învăţat atît de bine şi i-am înţeles atît de mult. Între două vieţi simple – ale bunicilor mei- am citit cu drag Istoria Literaturii Române şi am înţeles – ca mulţi alţii din generaţia mea- mai multe decît toţi cei care ne-au urmat…
***
Pe Doina Mihaela Iacob o mai puteţi citi şi aici.
Oaspetele de saptamana asta este pictorita mea draga, Doina Mihaela Iacob, un artist care scrie asa cum picteaza: cu nemasurat talent, sinceritate si mult patos.
Ii spun bun venit pe blogul Oaspete si va invit si pe voi, bloggeri prieteni, care n-ati participat pana acum, sa va inscrieti cu un text in acest proiect. Poate sa fie si o scriere mai veche de pe blogul vostru, pentru care va doriti noi cititori! 🙂
Textul este ilustrat, bineinteles, cu imaginea unui tablou semnat Doina Mihaela Iacob! 🙂
Uneori imi vine asa sa ma asez pe cate o bordura. Nu stiu sa explic de ce imi plac bordurile si nici de ce lumea, o vad parca altfel cand stau acolo. Iar cand imi vine dorul de a ma aseza, stau cam asa, precum copila din tablou. E tare, tare frumos 🙂
Sunt copilul de la oras, cu bunici tot acolo. Si intotdeauna mi-am dorit si eu sa fug dintre betoane intr-un loc linistit, inspre o prispa de bunici blanzi si calzi.
Frumoase amintiri, nostalgice amintiri…
Ai scris tare frumos Doina 🙂
Multumesc, Alina, pentru onoarea de a ma afla aici si pentru bucuria de a fi citita de catre prietenii Boncafe!
@lotusull: ma inclin si-ti multumesc!
scrii atat de frumos,ai un dar de la dzeu sa povestesti de ma emotionez tot timpul cand te citesc.te imbratisez cu drag
Te pup cu drag si eu, Mia!
Mihaela, sunt asa frumoase picturile tale (stiu ca nu ti-am scris asta pe site-ul tau, mii de scuze) si scri tare frumos, cred ca fiecare tablou al tau are o pozeste care ar merge sub el.
@meellla: cred ca nu e bucurie mai mare pentru cineva care se joaca, din cand in cand, cu culorile, decat sa stie ca sunt oameni carora le place rezultatul final! Eu ma joc, atat cu culorile, cat si cu cuvintele- nu as avea vreodata pretentie la mai mult. Iti multumesc!
Doina, stii care e diferenta intre amintirile mele si amintirile tale? Numele catelului… al meu era Bobby – ca pe Bobby din Dallas! 😀 Atat de frumos ai scris… pana si prisma mica a bunicilor…
Imi aduc aminte ca tanjeam dupa prispele mari ale vecinilor, in care era loc sa joci si sotronul. Si totusi, acum imi aduc aminte cu drag de ce aveam eu, comori ascunse in locul ala mic, numai al meu.
Superb ai scris! Multumesc pentru amintiri si bine ai venit (m-am trezit si eu:D)!
Andres
Mihaela, multumesc mult de tot ca ai fost pe la noi! 🙂
De azi avem un nou oaspete, dar textul tau ramane aici, de citit si de comentat in continuare. Iar tu ramai pictorita mea draga! 🙂