Text de Sorana Bordaş

O așteptam cu emoție și bucurie să vină pe lume și ne imaginam cum îi vom auzi pașii desculți, lipa-lipa, pe gresia din hol și bucătărie. Romeo obișnuia să-mi descrie cu lux de amănunte ce și cum va face. „Va veni la tine, își va împreuna mînuțele și va spune: te rog din suflet, mama…” Din flegmatic și zeflemitor, ajungea un sensibil fără leac și cu sclipiri jucăușe în ochi, atunci cînd îmi povestea întîmplările fetiței lui, nenăscute încă. Și totuși, există iubire!
Sabina are acum 6 ani și 2 luni. I-am auzit lipăielile pe gresie, am văzut-o împreunîndu-și mînuțele și mi-a spus, cu glas dulce, de multe ori, pînă a pronunțat corect: „Te log din fufet, mama.” Realitatea a copleșit orice imaginație.
Aseară, ne-am uitat la ea cum doarme, liniștită și senină, între noi. Romeo o tot pupă apăsat pe obraji, Sabina se întoarce pe-o parte, Romeo o pupă iar, ea dă din picioare pînă aruncă plapuma de pe toți trei, eu mă simt fericită. Iubesc, am curaj și mă tem.
„Și mai vine unul între noi!”- gîndesc, a nu știu cîta oară, același lucru, cu voce tare. E încă neverosimil ce mi se întîmplă. „Îți dai seama, că fără să iei nimic de-aici – arată spre bobocul de fată- o să simți și pentru el, la fel?!” Am impresia că-mi dau seama, dar știu că nu-i așa. Pe mama primei mele finuțe, cînd am văzut-o întîia oară cu fetița mică, mică, îmbrăcată în galben, în brațe, am întrebat-o: „Oare cît poți să simți?” Nu mi-a răspuns, și-acum știu că orice mi-ar fi zis, n-aș fi înțeles. Am primit răspunsul, de la Sabina, abia peste 2 ani.
„Pe cine o să iubești mai mult?!” – e întrebarea pe care o aud la intervale neregulate. „O să ne iubești la fel?”- continuă ea, înainte să apuc să gîndesc. De obicei e în brațele mele și mă mîngîie pe păr cînd are astfel de nelămuriri. Cînd o văd, c-un zîmbet strîmb și ochi nerăbdători, știu că așteaptă, în copilăria ei, să-i spun că pe ea o voi iubi mai mult. Dar eu m-am învățat să n-o mint. Și n-am alt răspuns, în afară de acesta: „Pe tine, întotdeauna, te voi iubi de mai mult timp!”. Și nu, nu știu cît voi putea, din nou, să simt!

***

Alte povestiri din minunatul jurnal de familie al Soranei, puteţi citi aici.

Text trimis de Doina Mihaela Iacob.

De prispa bunicilor mă leagă multe amintiri. Atît de multe încît mă simt, dintr-odată, bătrînă ca ei. Pentru că bătrîni i-am ştiut dintotdeauna şi la fel de bătrîni mi s-au părut şi atunci cînd s-au stins – de parcă, peste ei, timpul a uitat să mai cearnă…

Pe prispa săracă şi unsă cu lut a bunicilor mi-am petrecut cîteva veri zdravene ale copilăriei mele – în special în zilele în care ploaia răpăia în ciuda poftei mele de a mă pierde în curtea din spatele casei. Prispa era mică, dar nu atît de mică pe cît mi se pare acum. Un petec uscat sub streaşina udă, în care mă adăposteam eu şi cîţiva păianjeni. Şi, din cînd în cînd, un motan ciufut căruia nimeni, niciodată, nu reuşise să-i alinte blana ţepoasă. Poate doar bunică-mea, cu cîte o mătură…

Din locul acela ferit de udătură priveam, cu fascinaţia copilului bolnăvicios de la oraş, cum se transformă o curte plină de colb măturat conştiincios într-un păienjeniş de noroi şi bulbuci.
Ploaia era singurul moment al verii în care îmi aduceam aminte de păpuşi şi de toată tolba de jucării cu care cu îndîrjire veneam la bunici – şi de care, mai apoi, uitam cu toată nonşalanţa copilăriei…

Acolo, pe prispa aceea mică şi săracă a lumii de la ţară, îmi încropeam eu – copil de la oraş-  nelimitata mea lume imaginară. Îmi îngînau vorbele ropotele de ploaie şi uitam, ascultîndu-mă şi ascultîndu-le, că mi-e dor de mama, de tata şi de casa mea de acasă… Răsuceam între degete părul păpuşilor şi mă gîndeam că prinţesă, musai, mă fac şi eu- şi aşteptam mai degrabă să cînte cocoşul şi să apară ai mei, decît vreun prinţ călare pe un cal alb (îmi spusese mie bunica că ori de cîte ori cîntă neisprăvitul se iveşte, fără doar şi poate, un musafir…).

Zilele acelea de ploaie aduceau ceva mai multă linişte: orătăniile amuţeau, cîinele Neamţu dormea cu botul adunat lîngă uşa coteţului, bunicul ascuţea- într-un ritm în care numai amintirile se deapănă, la gura sobei – cîte o coasă sau o seceră, sorbind alene dintr-o ţigară, păsările cerului se adunau, într-o linişte bisericească, sub streşini. Numai mîncarea bunicii bolborosea şi-şi ascuţea mirosul, de parcă lacrimile cerului aveau menirea de a o face mai bună ca niciodată. N-am regăsit gustul acelei mîncări magice nicăieri, în niciun colţ de lume.

În curtea mică a bunicilor mei, în zilele ploioase ale unei copilării cuminţi, l-am descoperit pe Darie al lui Zaharia Stancu; am răsfoit Moromeţii şi Răscoala… şi mai apoi l-am citit fără suflare pe Ion. Poate de aceea i-am şi învăţat atît de bine şi i-am înţeles atît de mult. Între două vieţi simple – ale bunicilor mei- am citit cu drag Istoria Literaturii Române şi am înţeles – ca mulţi alţii din generaţia mea- mai multe decît toţi cei care ne-au urmat…

***

Pe Doina Mihaela Iacob o mai puteţi citi şi aici.

(Text trimis de psipsina)

Uneori, când vocea mea peltică îmi răsună în urechi, mă simt de parcă aş fi un copil ce vorbeşte -mânjindu-şi obrazul cu zâmbet -şi lasă cristalele vocalelor să se rostogolească până la cer.

Uneori, când îmi privesc cearcănele adunate din oboseala nopţilor, mâinile rămase mici ori firele albe din păr, pe care mă încăpăţânez să nu le ascund, mă simt de parcă aş fi de-o seamă cu pământul.

Sunt încă tânără sau am îmbătrânit?

Sunt încă tânără pentru că pe chipul meu renaşte în fiecare dimineaţă zâmbetul, scutul meu, iar silueta îmi încape în aceleaşi haine, copilăros de mici. Sunt bătrână pentru că zâmbetul meu oboseşte uneori, iar garderoba mea nu mai include de ceva vreme pantalonii scurţi, nepotriviţi anilor.

Sunt tânără pentru că mai am de citit multe dintre cărţile lumii, cele care încă nu m-au ales să le descopăr. Sunt bătrână pentru că îmi amintesc cum, pentru o carte bună, cumpăram trei altele, inutile, într-un snop caraghios, iar multe dintre cele citite nu mi le mai amintesc.

Sunt tânără pentru că mă luminez a uimire de câte ori frumosul îmi apare în faţă şi mai port cireşele bucuriilor simple la urechi. Sunt bătrână pentru că am văzut de multe ori chipul hâd al urâtului din om şi multe lacrimi neplânse pe obraz mi s-au pietrificat în suflet.

Sunt încă tânără pentru că mai am atât de multe de învăţat despre oameni şi locuri şi mai am de adunat încă multe amintiri. Sunt bătrână pentru că am amintiri cu oameni care nu mai sunt şi de care mi-e tare dor, un dor rece, de lespede mută.

Sunt încă tânără pentru că mai întind cu sinceritate (unii o numesc naivitate) mâna spre oameni şi caut binele şi frumosul în jur. Sunt bătrână pentru că am învâţat să privesc lumea cu ochi oblici şi nu mai cred mierea din fiecare cuvânt, nu la fel de uşor.

Sunt încă tânără pentru că chipul meu se redesenează mereu acelaşi în dimineţile mele cu abur de cafea şi cuvânt, dar sunt deja bătrână pentru că nopţile risipite au un preţ mult mai mare acum şi nu mai am inocenţa risipirii de sine.

Sunt încă tânără pentru că mai dansez în baie, pe stradă sau lângă aragaz, sunt deja bătrână pentru că muzica pe care o ascult eu este ea însăşi împovărată de ani.

Sunt încă tânără pentru că nu am fost niciodată la un concert de muzică rock, la o manifestaţie pentru o cauză nobilă, militant naiv pentru binele nimănui. Sunt bătrână pentru că i-am aşteptat pe U2 mai bine de douăzeci de ani, pentru că mă preocupă mai mult acţiunile umanitare, pentru că privesc mai atentă în jur, la cei în nevoie.

Timpul trece. Această clepsidră nevăzută a nisipului numit viaţă curge neîntrerupt şi niciodată în sens invers. Creionez visuri şi adun amintiri şi, de o vreme, înţeleg tot mai greu bucuria secundelor numărate între ani, pe care nu le mai aştept cu bucuria lui “când voi fi mare!”, dar nici nu am curajul să-l spun pe “când voi fi la pensie!”

Timpul trece şi lasă în urma lui dâre argintate, aşa cum au oglinzile pe spatele lor. Fiecare clipă în care am zâmbit, am iubit sau doar am respirat, devine sferă rotundă în rozariul amintirilor noastre. Şi este bine aşa.

De-aş putea opri o clipă timpul, de mi s-ar da acest dar pentru o secundă, una singură, deplină, aş refuza, cu siguranţă. Sunt încă tânără, mai am încă multe clipe de descoperit, cele pe care nu le-am găsit încă, îmbătrânind.

***

Pe psipsina o mai puteţi citi şi aici