Dragelor şi dragilor, dacă v-aţi întrebat de ce n-a apărut un text nou pe Oaspete săptămâna asta, acum e momentul dezlegării misterului: pentru că se pune, în premieră, de-un concurs la care vă invit să participaţi indiferent dacă aveţi blog sau nu.

După cum puteţi observa şi în titlul acestei postări, tema este de sezon  şi, deşi nu m-a dus capul să găsesc o formulare mai originală, am pretenţia de la cei care participă la concurs să fie peste măsură de inventivi.

Iată despre ce este vorba: până pe data de 4 decembrie aştept de la voi misive emoţionante, amuzante, şocante, sensibile  – cum vreţi voi să fie, numai banale nu – prin care să-i comunicaţi Moşului cam ce vă doriţi de la dumnealui. Ce aşteptări aveţi de la noul an şi de la toţi anii către care privim. Cu ce credeţi că meritaţi să vă cadorisească destinul cu ocazia Crăciunului ce va să vină şi a tuturor Craciunurilor pe care le veţi trăi.

E deci timp berechet să scrieţi cât mai cu talent şi mai convingător şi să trimiteţi scrisoarea pe adresa alina_sonice@gmx.net

Sau, daca aveţi blog, să postaţi compoziţia pe blogul propriu şi să trimiteţi pe adresa de mai sus link către textul respectiv.

Inutil să adaug că mă aştept să vă chinuie talentul rău de tot şi să primesc texte excelente.

Cele mai frumoase trei scrisori către Moş Crăciun vor fi publicate pe Oaspetele Boncafe în zilele de 8, 15 şi 22 decembrie. Semnatarii textelor câştigătoare vor primi drept premiu cartea mea, iar ocupantul locului I (al cărui text va fi publicat pe Oaspete cu trei zile înainte de Crăciun) va primi, pe lângă carte, un parfum „Comme une evidence” (50 ml) de la Yves Rocher.

Juriul acestui concurs este format din deţinătoarele blogurilor Boncafe: Luminiţa Iliescu, Nuami Dinescu, Nouria Nouri, Cora Manole şi subsemnata.

Aşteptăm cu drag şi nerăbdare creaţiile voastre! Nu ne interesează cine ne scrie, ci cum scrie, deci puteţi semna cu pseudonim, însă va trebui ca premianţii să-mi dezvăluie în particular şi identitatea, şi adresa lor poştală, pentru a le putea trimite premiul. Succes!

Alina Grozea

Text de Alexandra Bohan

Mă expun zilnic, cu bună ştiinţă şi cu măiestria neprefăcută a celor care nu prea ştiu cum merg lucrurile în lume, mai tuturor ispitelor vremii. Şi, înainte de a cântări cu priviri suspicioase capacitatea celorlalţi de-a ceda sau de a rezista eroic în faţa tentaţiilor arătoase şi cochete, mă străduiesc, pe cât posibil, să-mi depăşesc vechile performanţe şi recorduri. Şi abţineri.

Înghit în sec atunci când privirea mi se opreşte, mi se lipeşte, mai bine zis, de munţi de zahăr şi calorii duşmănoase aşezate voluntar în vitrine sticloase întru pierzania celor slabi de înger şi reflexe salivatoare. Îmi feresc cu delicateţe nasul, atunci când capul meu întâlneşte mirosuri îmbietoare, mirosuri ispititoare, mirosuri amăgitoare pentru stomac, inimă şi buzunar. Îmi muşc buzele atunci când, dintr-un puternic simţ al dreptăţii, simt că ar fi cazul să intervin, să expun teorii, să exemplific contra-argumentând ipoteze strâmbe, ca să nu tulbur liniştea şi pacea auditoriului, precum şi ideile muncite ale vorbitorului. Şi mai închid ochii, fac cale întoarsă şi fug, atunci când mă simt “atacată” de (ne)şanse cărora nu ştiu cum să le rezist, cum să le fac faţă.

Desigur, cum e de aşteptat, nu-mi iese întotdeauna. Când nervii mei întinşi la maxim dictează revolte vulcanice, dau buzna în cofetării prea pudrate de zahăr, în fast-food-uri prea intoxicate cu chimicale şi-n alţi mieji de ispită profundă, fără să mă mai gândesc la ce e bine şi ce-i rău, la ce e permis şi la ce e, fireşte, interzis cu bună ştiinţă. Mă scutur de reguli care încep cu “nu” şi continuă, armonios, cu enumerări dureros de interminabile şi, pentru o clipă scurtă, prea scurtă, domolesc pupile care se supradilată şi mă las pradă unor dulci răzbunări a căror satisfacţie nu durează, niciodată, prea mult.

Ştiu pe de rost vorba aceea conform căreia “cea mai bună cale de a rezista tentaţiei este să-i cedezi”. Am şi vândut-o, cu succes chiar, de câteva ori, unor oameni care mi-au dat dreptate, mai devreme sau mai târziu. Doar că, după ce-am greşit, aplicând cu succes şi fără să mă mai opun teoriei, după ce-am mâncat pe ascuns prea multă ciocolată, prea mulţi hamburgeri şi prea multe astfel de plăceri scurte, interzise şi strâmbe, un sentiment profund de vină m-a răvăşit, deseori, pe toată partea stângă, prioritară a inimii, otrăvindu-mă nemilos. Şi, apoi, cu toate ispitele convertite pe termen scurt în lucruri permise, n-am mai reuşit să mă dreg, să mă mai refac, să-mi mai revin la echilibrul de odinioară.

Calculez minuţios fiecare mişcare pe care urmează s-o fac. Mi se întâmplă să privesc suspicioasă orice intrus învelit în mistere şi enigme şi obişnuiesc să adresez câte o găleată de întrebări ajutătoare atunci când lucrurile nu-mi sunt pe deplin lămurite. Dar sunt şi eu om, şi calc strâmb atunci când momentele mele de slăbiciune îmi dictează următoarele mişcări din toţi aştrii, şi, sub ochii mei sechestraţi la domiciliu, simţuri se desfată, farfurii se golesc, iubiri se consumă şi pier, iar regretele de a doua zi se înmulţesc exponenţial şi considerabil.

***

Pe Alexandra Bohan o mai puteţi citi aici.

Text de Mona Khatib

Sport extrem pe mare

Chiar daca am facut un curs de inot (pe care nu l-am terminat), eu tot nu am invatat sa inot. Frica de apa cred ca este principalul motiv care a contribuit la neputinta mea. In schimb, am ajuns sa fac sport extrem pe mare.  Eu ma aflam pe o saltea pneumatica, ma tineam de niste manere si eram trasa de o salupa care mergea cu viteza mare. Nu eram prinsa cu vreo centura sau altceva. Nici macar asigurare pentru sporturi extreme nu aveam. Faptul ca am purtat vesta de salvare m-a facut sa prind curaj si sa fac nebunia! Totusi, nu cred ca as mai avea curaj sa mai incerc asa ceva inca odata!

Pui de balta

M-am intrebat de multe ori  cum unora le face placere sa manance feluri sofisticate de mancare ce contin serpi, greieri, lacuste, broaste si… sa mai dea si bani pe ele! Bleah….! I-am inteles atunci cand am mancat  si eu pui de balta. Foarte gustos!  Mmm… mai vreau!

Tocuri de 12 cm

In copilare, nu intelegeam cum fetele alea frumoase de la TV se cocoata  si merg pe tocuri de 12 cm. ’’Eu nu am sa pot merge pe asa ceva , niciodata!’’, spuneam raspicat prietenelor.  Pana  acum cativa ani, cand mi-am cumparat prima pereche de pantofi  cu toc de 12. Si nu a fost greu deloc mersul pe toc foarte inalt, pentru prima data. Ba chiar am si dansat! Am prins gustul, iar acum in sertarul meu cu pantofi se odihnesc mai multe perechi cu toc de 12. Cateodata imi place sa fiu inalta, ma simt puternica si frumoasa.

Singura printre straini

Fiind singura la parinti, am fost ferm convinsa ca intotdeauna voi  ramane langa ei. Dupa revolutie, cand multa lume a emigrat din varii motive, eu il luam pe ‘’niciodata’’ in brate si negam orice gand sau idee de genul asta. Pana cand, intr-o zi, am lasat tot: familie, prieteni si facultate, si am plecat din tara, urmandu-mi jumatatea. Acum am familia mea, dar… gandul meu e mereu acasa, la cei dragi.

20 de kilograme in plus

Toata copilaria si adolescenta am fost aproape anorexica. Am fost urmarita de porecle ca ‘’schiloada’’ sau ‘’uscata’’ de cand ma stiu. Intr-adevar, eram foarte slaba. La 20 ani aveam  44-48 kg la 1,65m si aratam ca o fetita de 12 ani. Culmea e ca eu ma simtem bine cum eram iar cand vedeam o persoana mai plinuta pe strada imi spuneam ca eu niciodata nu o sa ajung asa! Dupa doua sarcini, schimbare de clima si alimentatie, am ajuns sa fiu supraponderala. Undeva intre 64 -68 kg!

SO, NEVER SAY NEVER….

P.S:  Ar mai fi doua lucruri pe care nu am crezut ca am sa le fac vreodata, dar acelea raman doar pentru sufletul meu…

***

Pe Mona Khatib o mai puteti citi aici.

Text de UCHI

Una dintre cele mai nereuşite iubiri este această iubire…

Am citit cândva că iubirea, în psihologie, s-ar împărţi în mai multe categorii. Mi s-a părut ciudat atunci, având crezul nestrămutat că iubirea e de un singur fel, atunci când e, desigur… Şi totuşi se pare că nu e aşa; şi probabil că, dacă stăm să ne gândim că oamenii sunt unici, vederile lor asupra lumii şi vieţii, la fel, unice, aşa e şi iubirea fiecăruia: relativă, diferită de la caz la caz. Aşa o fi, deşi tot nu sunt convinsă. Or fi lucrurile relative, oamenii diferiţi, dar tocmai de aceea iubirea cea adevărată ar trebui să fie aceeaşi pentru toţi, ca o master key, ca un esperanto…

Aşadar, există “dragostea pasiune”, tradusă simplu: te iubesc pentru că mă iubeşti. Multă vreme, cei care iubesc nu-şi dau seama în ce iubire se află, deşi viaţa, în cinismul şi umorul ei, le dă adesea semnale şi ocazii pentru a-şi da seama. Dar ei nu văd aceste semne sau dacă le văd le ignoră sau, mai rău, le scuză. E incredibilă inventivitatea lor la capitolul ăsta şi logica lor devine atât de întortocheată… Ca să mă exprim mai uşor, o să-i numesc pe aceştia “adevăraţii”, iar pe ceilalţi… hmm…”fariseii”? Sună dur…”Egoiştii”? Cam aproape de adevăr şi, totuşi, poţi să-i condamni? Mai bine-o să le spun “sărbătoriţii”.

Adevăraţii iubesc natural şi sincer, aşa cum simt; oferă iubire şi primesc în schimb (în cazurile “fericite”), dar tristeţea mare e că primesc trocul nu pentru ei înşişi, ci pentru că au oferit deja ceva… Aici e găselniţa, aici e buba. Şi chiar e bubă. Urât cuvânt, nu-mi place nici cum sună, nici ce reprezintă, dar chiar se potriveşte. Şi, uite-aşa, adevăraţii iubesc, oferă, iartă, iar sărbătoriţii sunt iubiţi, iartă mai rar şi mai greu sau deloc şi oferă numai dacă primesc. Se poate sta destulă vreme în acest simulacru de iubire, atâta timp cât adevăratul are grijă să înfigă mereu şi mereu lumânări în tortul sărbătoritului, iar acesta din urmă le suflă flacăra cu atâta încântare de sine… Dar uneori adevăraţii obosesc şi ei să tot ofere şi, în mod natural, încep să aştepte şi ei ceva – pentru că nu cred că există cineva pe lume atât de altruist, încât să ofere continuu şi în adâncul sufletului său să nu aştepte măcar un pic de reciprocitate…

Şi-abia atunci când sărbătoritul nu-şi mai primeşte osanalele de iubire, când nu mai pune nimeni lumânări pe tortul lui, nu mai aprinde flacăra, abia atunci iese la iveală “iubirea” lui, cea care n-a existat niciodată. Şi abia atunci logica semnelor de altădată îşi îndreaptă ghebul în mod dureros şi abia atunci îşi dă adevăratul seama că a fost singur în adevărul lui…

***

Pe UCHI o mai puteţi citi şi aici.

Poezie de Fabian Anton

Îţi voi spune pe nume ca şi cînd te-aş iubi
peste burg vor flana năuciţi îngeri gri
peste noi vor flana crini de abur şi sare
va fi zi mov de august cu aromă de mare
şi-om porni uite-aşa, tu zburînd, eu visînd
cu omizi de-angora peste inimi torcînd,
să vînăm furnicuţe moi, de zahăr flambat,
caradaşte de cocos şi gîndaci de agat,
să le prindem apoi în mărgele de rouă
să le dăm şui de-a dura pe străduţe cînd plouă
ca să iasă tot burgul la ferestrele verzi
tu să-mi spui, zîmbind galeş, uite dragule, vezi
ei nu cred în minuni, nici în noi ei nu cred
dar de vrei poţi să pui peste iarbă un pled
şi apoi să pictezi mănăstiri şi altare
pentru seara ce vine, pentru clipa ce doare
pentru tot ce iubim, pentru tot ce-am uitat
pentru tot ce în urmă fericiţi am lăsat
pentru îngerii trişti din oraşul cel gri
pentru a-ţi spune pe nume.
ca şi cînd te-aş iubi.

*

Alte poezii absolut minunate de-ale lui Fabian Anton puteţi citi aici. Intrând pe blogul lui veţi descoperi şi de ce poezia de mai sus are acest titlu…

Text trimis de Doina Mihaela Iacob.

De prispa bunicilor mă leagă multe amintiri. Atît de multe încît mă simt, dintr-odată, bătrînă ca ei. Pentru că bătrîni i-am ştiut dintotdeauna şi la fel de bătrîni mi s-au părut şi atunci cînd s-au stins – de parcă, peste ei, timpul a uitat să mai cearnă…

Pe prispa săracă şi unsă cu lut a bunicilor mi-am petrecut cîteva veri zdravene ale copilăriei mele – în special în zilele în care ploaia răpăia în ciuda poftei mele de a mă pierde în curtea din spatele casei. Prispa era mică, dar nu atît de mică pe cît mi se pare acum. Un petec uscat sub streaşina udă, în care mă adăposteam eu şi cîţiva păianjeni. Şi, din cînd în cînd, un motan ciufut căruia nimeni, niciodată, nu reuşise să-i alinte blana ţepoasă. Poate doar bunică-mea, cu cîte o mătură…

Din locul acela ferit de udătură priveam, cu fascinaţia copilului bolnăvicios de la oraş, cum se transformă o curte plină de colb măturat conştiincios într-un păienjeniş de noroi şi bulbuci.
Ploaia era singurul moment al verii în care îmi aduceam aminte de păpuşi şi de toată tolba de jucării cu care cu îndîrjire veneam la bunici – şi de care, mai apoi, uitam cu toată nonşalanţa copilăriei…

Acolo, pe prispa aceea mică şi săracă a lumii de la ţară, îmi încropeam eu – copil de la oraş-  nelimitata mea lume imaginară. Îmi îngînau vorbele ropotele de ploaie şi uitam, ascultîndu-mă şi ascultîndu-le, că mi-e dor de mama, de tata şi de casa mea de acasă… Răsuceam între degete părul păpuşilor şi mă gîndeam că prinţesă, musai, mă fac şi eu- şi aşteptam mai degrabă să cînte cocoşul şi să apară ai mei, decît vreun prinţ călare pe un cal alb (îmi spusese mie bunica că ori de cîte ori cîntă neisprăvitul se iveşte, fără doar şi poate, un musafir…).

Zilele acelea de ploaie aduceau ceva mai multă linişte: orătăniile amuţeau, cîinele Neamţu dormea cu botul adunat lîngă uşa coteţului, bunicul ascuţea- într-un ritm în care numai amintirile se deapănă, la gura sobei – cîte o coasă sau o seceră, sorbind alene dintr-o ţigară, păsările cerului se adunau, într-o linişte bisericească, sub streşini. Numai mîncarea bunicii bolborosea şi-şi ascuţea mirosul, de parcă lacrimile cerului aveau menirea de a o face mai bună ca niciodată. N-am regăsit gustul acelei mîncări magice nicăieri, în niciun colţ de lume.

În curtea mică a bunicilor mei, în zilele ploioase ale unei copilării cuminţi, l-am descoperit pe Darie al lui Zaharia Stancu; am răsfoit Moromeţii şi Răscoala… şi mai apoi l-am citit fără suflare pe Ion. Poate de aceea i-am şi învăţat atît de bine şi i-am înţeles atît de mult. Între două vieţi simple – ale bunicilor mei- am citit cu drag Istoria Literaturii Române şi am înţeles – ca mulţi alţii din generaţia mea- mai multe decît toţi cei care ne-au urmat…

***

Pe Doina Mihaela Iacob o mai puteţi citi şi aici.

Text trimis de Simona Sanda

Am vrut să strâng iubirea în pumn. S-o feresc de ochii lacomi şi răuvoitori. Şi de teama înnăscută că o pierd, că lacrimile de fericire se vor preschimba în lacrimi de dor, în nopţi nedrept de albe şi stinghere, într-un trecut dureros de prezent şi amar.

Şi totuşi, n-am strâns-o în pumn. N-am putut. Dar am strâns-o la piept. I-am deschis uşa sufletului meu, am chemat-o şi ea a venit. Şi, deşi mi-e dragă şi scumpă, n-am zăvorât uşa în urma ei. Am vrut să rămână aşa cum o aflasem: liberă şi neîngrădită. Şi pentru prima oară, am simţit cum teama păleşte de drept, de fapt şi de necaz. Pentru că am ales să cred în ochii ce îmi privesc chipul şi îmi citesc gândul, în atingerea ce îmi dezmiardă trupul şi sufletul deopotrivă.

Azi se împlinesc două luni de dragoste regăsită, aşa cum o numesc eu, căci drumurile ni s-au întâlnit prima oară acum patru ani şi mai bine. Întâlnirea de atunci a fost scurta şi poate prevestitoare, dar noi eram prea cruzi pentru a-i desluşi sensul şi rostul. Îmi doresc uneori să fi înţeles de atunci, să-mi fi anticipat fericirea şi s-o fi aşteptat cuminte până acum. Lăsându-mi mintea să zburde nestingherită pe tărâmul fanteziei, mă întreb cum ar fi fost dacă era el primul meu iubit? Cum am fi fost noi acum? Nu pot să emit o sentinţă definitivă şi irevocabilă, timpul curge ireversibil într-un singur sens, dar uneori trişez, intru pe contrasens şi îmi imaginez ce ar fi fost dacă. Şi nu din lăcomie, nu pentru a mai câştiga niscaiva ani de fericire, ci pentru că îmi doresc să îi pot oferi iubitului meu ce am (avut) mai frumos si mai curat. 

Dar mă încăpăţânez să cred că nimic nu e întâmplător, că există un motiv pentru care lucrurile s-au rânduit astfel. Azi iubesc şi sunt iubită. Sunt fericită când iubitul meu mă ţine în brate, când mi se destăinuie, când mă ascultă, cand mă tachinează, când mănâncă doar ca să mănânc şi eu, când transmite complimente bucătarului, deşi tentativa culinara era, eufemistic vorbind, ratată (ca, de exemplu, atunci când am adormit îmbrăţişaţi şi ne-au trezit suavii vapori de mâncare prinsă pe foc, iar el a mâncat cu poftă, asigurându-mă că „nici nu se simte”). 

Leann Rimes are un cântec superb în care identifică dragostea cu un trandafir. Eu îmi recunosc iubirea în petale de crin. Un crin de grădină. Alb. Inmiresmat. Năucitor. Splendid. Gingaş.

***

Pe Simona Sanda o mai puteti citi şi aici.

Text trimis de Ioana Constantin

Se spune că uităm fostele iubiri înlocuindu-le cu altele mai frumoase, mai pline de pasiune, de compromis sau de durată. Există și iubiri care nu pot fi înlocuite niciodată, iubiri pe care le păstrăm într-unul dintre ventriculi și care ne răstoarnă toate liniile vieții atunci când apar de nicăieri.

 Am sărutat fără să ating buzele lui. Ne-am apropiat chipurile în întunericul unei seri de iarnă, ne-am ținut de mână secunde bune și apoi ne-am dat sfaturi amicale despre cum ar trebui să ne purtăm cu iubiții noștri. Am purtat conversații lungi la telefon la cele mai nepotrivite ore, am fost geloși fără să rostim gelozia altfel decât din priviri.

Nu ne-am vorbit luni întregi dar suntem vinovați de trădări repetate pentru că în toți anii ce au trecut ne-am înșelat iubiții gândindu-ne unul la celălalt. Se cheamă oare că înșeli dacă iubești pe ascuns acea iubire mare care nici măcar nu s-a consumat?

Se întâmplă să ne îndrăgostim iremediabil de cei mai buni prieteni ai noștri, de acei prieteni care nu ne sunt mereu prin preajmă, dar au grijă să ne știe în siguranță, să ne dea sfaturi, să ne asculte ore în șir. Sunt acei prieteni de care ne-am rupt pentru că în intersecția vieții ne-am despărțit drumurile, alegând străzi paralele. Iar când drumurile se unesc, când străzile se întâlnesc în aceeași intersecție, ardem de dorința revederii.

Azi nu știu de cine îmi e mai dor, de amicul meu sau de bărbatul vieții mele. Știu doar că nu am să-mi recunosc niciodată iubirea pentru că am egoismul omului care nu vrea niciodată să piardă cel mai frumos sentiment din lume: iubirea nespusă și nescrisă, egoismul omului care nu vrea să piardă acel sărut ireal în favoarea unuia transformat în cotidian, făcut din pasiune falsă sau nu, din complezența că: ”hai dragă, dă-mi un pup, să ne facă X o poză!”. (Deși la noi nu e cazul).

Sunt fericită pentru că trăiesc acum cel mai lung sărut din lume. Și nici la Cartea Recordurilor nu vreau să-l înregistrez.