(Text trimis de Lupul Alb)

Tot ce pot să spun este că nu ştiu cum l-am cunoscut. Sau mai bine zis cum mi-a venit ideea să mă duc la el. Şi nici nu aveam habar că, în timp, îl voi simţi ca pe un bunic.
Ştiu doar că în ziua aceea am lăsat totul baltă şi m-am dus. Nu l-am găsit uşor.
Am întrebat pe cei ieşiţi in cale. Care mi-au arătat o casă gospodărească. Chilia lui. În afara zidurilor mânăstirii.
Un pic mirat, un pic curios, un pic cu sufletul hărtănit  şi târâit pe jos, prin praf, am intrat în camera mare.
Bătrânul de-abia se vedea din fotoliu. Dar glasul i se auzea peste toate capetele plecate. Capete de femei. Capete de copii şi de bărbaţi. Capete plecate, capete umile, capete cu gânduri şi fără gânduri. Capete de oameni necăjiţi.

Câţiva erau în papuci, deşi afară era noiembrie. Erau refugiaţi din Moldova; atunci nu se ştia dacă independenţa va fi sau nu pedepsită. Erau oameni fugiţi de frică şi pe care el îi adăpostea. Şi pe care îi hrănea. Din ce aduceau oraşenii ca ofrandă în schimbul iertării păcatelor.

Mai erau acolo babe din sat. Mai erau şi femei de la oraş. Erau şi bărbaţi, munciţi, cu hainele boţite şi încălţările pline de praf şi noroi uscat.
O cameră plină de oameni. În genunchi, umăr la umăr.

Şi, peste toţi, ruga Bătrânului. Rugă cu vorbe chinuite, curgând bolovănos, în aer. Cuvinte spuse pe jumătate sau mormăite. Cuvinte pe care aproape că nu le înţelegi, dacă le asculţi doar cu urechea. Cuvinte care ies chinuit, din neobişnuinţa vorbirii. Cuvinte care se dezvăluie dintr-odată când închizi ochii şi asculţi cu înlăuntrul tău.

Se ridicase cu greu din fotoliul vechi. Acum de-abia se vedea că era îmbrăcat în sutană, cu patrafirul pus.
Mulţimea se ridică şi ea. Slujba se termina în curând şi urmau binecuvântările.

Strâns în colţul meu, aşteptam cu răbdare forţată să se termine totul. Şi să pot să vorbesc cu Bătrânul. Poate chiar şi între patru ochi….Speram…Nu ştiu, poate printr-un cuvânt magic să-mi culeagă zdrenţele din praf , să le scuture şi să mi le pună la loc, drept suflet.

Şirul capetelor plecate se împuţina încetul cu încetul.
Sărută crucea, sărută mâna Bătrânului, face semnul crucii mari….Şi cu un “ Doamne Ajută” se retrage către uşă.

Cineva, însă, nu. O fată înăltuţă, cu ochelari şi părul drept, cu breton, aştepta, ca şi mine, pesemne.
Şi când şirul s-a terminat, s-a apropiat şovăielnic de Bătrân. I-a întins o iconiţă şi a dat să îngenuncheze în faţa lui. S-a pomenit însă ridicată cu blândeţe .

– Ia spune fata moşului, ce este cu iconiţa asta? Ce să fac eu cu ea?
– Păi… am adus-o să o binecuvantaţi, vă rog…..
– Aşa… Şi de unde ai luat-o?
– Din biserica mare, ţâşni răspunsul nedumerit al fetei.
– Aşa. Şi ce reprezintă?
– Păi…. e Maica Domnului, cu Isus…..coborî vocea fata.
– Aşa. Păi, şi dacă ai luat-o din loc sfânt, din biserică, şi dacă reprezintă imaginea Sfintei Fecioare cu Sfântul Prunc… Cum crezi tu fată că eu, un biet om păcătos şi nevolnic, voi putea vreodată să o sfinţesc şi să o fac mai sfântă decât este? Ia mai bine spune tu de ce ai venit!

Şi până să-şi tragă sufletul fata, Bătrânul continuă cu vocea blândă:
– Ce vrei tu sa îţi dea moşul? Vrei să-ţi dau avere? Păi ce bogaţie îmi ceri tu , când tu cu mâna ta şi mintea ta ai luat-o din biserică şi ai adus-o aici ?
Vrei sa-ţi dau puterea să vezi toată lumea? Păi ce putere îmi ceri tu, când doar te poţi scoborî la tine în inimă şi o să găseşti acolo o lume întreagă?
Vrei să-ţi dea moşul un bărbat? Nu mai are moşul decât beţivi, şi cartofori, şi săraci, şi necajiţi, că ăştia vin la mine…

Du-te, fată! – tună deodată Bătrânul. Du-te înapoi în oraş, acolo este viaţa ta şi tot ce îţi doreşti în timpul ăsta. Dar dacă simţi că timpul ăsta a trecut, aici mă găseşti. Pe mine sau pe altul.  Până atunci, însă, mergi şi fii fericită. Da’ ştii cum? Fericită cât poţi tu de tare.

Am înlemnit. Am sărutat mâna Bătrânului, m-am întors încetişor şi am ieşit tăcut pe uşă. Cu o vorbă spusă altuia îmi ridicase zdrenţele şi le cârpise de arătau ca noi.

***

Pe Lupul Alb îl mai puteţi citi şi aici.