Am cunoscut familia Stevens cu mai bine de opt ani în urmă, cu ocazia primei mele vizite în Statele Unite. A fost primul cuplu de americani tineri pe care l-am întâlnit. Copiii lor, pe atunci în vârstă de trei ani, unul, iar celălalt de şase luni, au fost primii copii americani cu care m-am jucat. Soţul, Jay, a fost şi prima persoană de origine evreiască pe care am cunoscut-o! Şi da, aveţi dreptate dacă presupuneţi că, aici, cuvântul cheie este „prima”! Dacă acestea ar fi reprezentat singurul motiv pentru care să-i păstrez în inimă pentru tot restul vieţii, ar fi fost suficient (şi nu vreau să sune melodramatic).

Nu voi uita acea zi fierbinte de august când eu şi cel ce-mi era iubit pe atunci, Edward James, mergeam cu maşina spre casa celui mai bun prieten al lui, ca să petrecem împreună câteva zile. Eram foarte emoţionată. Mă temeam că nu voi pricepe limba atunci când vor începe cu toţii să vorbească repede. Mă temeam să nu fac cine ştie ce greşeli groaznice care le-ar fi ofensat pe gazde. Mă temeam chiar şi de copiii lor (în fond, copiii de vârsta lor sunt în stare să te intimideze, indiferent în ce ţară ai fi!).

Îndată ce am ajuns la ei, primul lucru pe care îmi amintesc că l-am remarcat a fost un băieţel care avea cei mai mari şi superbi ochi albaştri, migdalaţi, cu cele mai lungi gene posibile. Era singur în cameră şi, când am intrat, s-a ridicat, a venit alergând la mine şi mi-a spus: “Bună, eu sunt Jake! Ce mai faci?”

Am fost complet intimidată şi am rămas fără glas. Ca româncă, nu eram obişnuită să văd copii care să nu fie stânjeniţi de străini… nici care să aibă iniţiativa de a se adresa primii unui adult.

Da, copiii americani sunt educaţi astfel încât să vorbească în mod firesc cu adulţii – şi, oarecum, de pe o poziţie de egalitate! Asta e foarte impresionant, dacă vii dintr-o cultură diferită.

Din acea zi, m-am ataşat foarte mult de Jake. Am stat de vorbă, ne-am jucat şi mi-a spus că am un păr frumos. (însă, cum se întâmplă cu majoritatea bărbaţilor, s-a maturizat şi a uitat complet de toate aceste momente romantice :)).

Când părinţii lui au intrat în cameră, mi-am dat seama că atât ochii albaştri, cât şi genele foarte lungi erau trăsături de familie; mama lui, Chris, era foarte frumoasă. Ea era ceea ce acum am ajuns să identific ca fiind frumuseţea naturală tipic americană (şi o spun într-un sens bun): piele perfectă, zâmbet splendid, trăsături frumoase, păr blond, ochi albaştri şi… deloc machiaj! Wow!

Deşi nu-mi mai amintesc tot ce am făcut, tot ce am discutat (cred că mai mult ascultam), am fost impresionată de manifestarea activă a acelei familii tinere. Erau fericiţi! Fericiţi cu ei înşişi, unul cu altul, precum şi cu copiii lor. Erau o echipă. Amândoi părinţii aveau slujbe, maşini, amândoi aveau grijă de copii, găteau şi împărţeau multe răspunderi. Şi asta era ceva destul de neobişnuit, de străin, pentru cultura mea. Eu îmi închipuiam că bărbatul trebuie să fie figura dominantă şi că soţia trebuie să aibă grijă de copii şi să se supună soţului.

Am întrebat-o pe Chris, la acea vreme, care era secretul unei relaţii atât de grozave? Ea mi-a răspuns cam aşa: “Să rămâi onestă faţă de tine însăţi, dar să înveţi să respecţi nevoile şi dorinţele celuilalt.” Mi s-a părut o platitudine, pe atunci. Acum ştiu că, deşi îmi suna familiar ceea ce spunea, de fapt, n-am reuşit niciodată să prind cu adevărat sensul şi, cu atât mai puţin, să-l aplic în viaţa mea.