Text de Delia R. Hornfeck

Poate aş începe să scriu că în această dimineaţă s-au trezit tare devreme păsările migratoare. Sau că ceaţa se ridică uşor, ca o mantie, lăsând lumea să admire exoticul spectacol al vegetaţiei şi să contureze silueta copacilor din grădina palatului.

Sau poate aş spune că e atât de linişte în jur, încât am impresia că sunt singură în rouă dimineţii indiene, într-un palat ce a aparţinut cândva unui prinţ cu nume greu de pronunţat. Nu, nu e un prinţ de poveste din O mie şi una din nopţi, aşa cum ne place noua femeilor să credem, imaginându-ne poveşti cu domniţe şi adieri de dragoste nemuritoare.

După cum bine deja se ştie, realitatea bate filmul – chiar şi unul de Bollywood. Când prima soţie nu i-a putut dărui moştenitorul aşteptat de împărăţie, prinţul din palatul cu 400 de camere şi-a găsit o altă însoţitoare mult mai rodnică… Aşa este viaţa femeii din India, fie ea şi prinţesă. De fapt, aşa este viaţa femeilor de pretutindeni…

Cu mult înainte ca cele două domniţe să fie împinse să înghită mofturile unui stăpânitor pus pe planificare familială şi să se împace ele cumva cu împărţirea nopţilor în care să-şi viziteze stăpânul, alte minunate însoţitoare de cale princiară – mai exact 9 – au fost obligate să se sinucidă – toate la număr, atunci când măreţul lor domnitor, regele dinastiei Scintia, a pierdut războiul. Altă cale nu exista – moartea sau defăimarea duşmanului. Au ales eternitatea şi legenda spusă peste secole de un ghid în vechea fortificaţie şi în amurg de soare portocaliu.

Nu ştiu dacă femeile Indiei moderne o duc mai bine în ceea ce priveşte alegerea propriei vieţi. Obligate să-şi pună lacăt la suflet şi la vis, femeile Indiei îşi duc traiul bucurându-se de un zâmbet de copil ivit poate nu dintr-o iubire imensă. Şi zilele trec mai departe sub un cer ucigător de efervescent, în ritmurile unei străzi ce pulsează. Sperând, crezând, iubind în secret. Poate o altă viaţa le va finaliza, măreţ, povestea. Conştiente parcă de roata vieţii, femeile Indiei zâmbesc – pentru că tocmai atunci când sufletul ţi-e rupt şi nici vieţile ce vor urma nu vor reuşi să-ţi mântuie suferinţa, tocmai atunci trebuie să zâmbeşti cât mai larg, nu-i aşa?

Soarele se reflectă în sariu-ul lor din material uşor de iarnă indiană. Şi ele îţi zâmbesc atât de cald, încât toată faţa se luminează, iar ridurile vieţii încercate se preschimbă în semne ale înţelepciunii feminine. Acest superb spectacol uman te face să conştientizezi că viaţa noastră interioară, a femeilor de pretutindeni, e atât de adâncă şi tainică, încât niciun conducător de bătălii, fie ele medievale sau moderne, nu are cum să o priceapă pe deplin. Fie el şi un prinţ.

***

Despre aventurile indiene ale Deliei mai puteţi citi şi pe noul ei blog.

(Text trimis de Lotusul)

În fond, sunt doar eu. Eu, crucea mea şi drumul meu.
şi ştiu că, oricât de mult m-ar iubi cineva de pe margine, oricât de mult l-ar durea împovărarea mea, nu are cum să-mi ducă crucea, alegerile şi destinul.

Sunt doar eu, aplecată uneori de spate, alteori îndreptându-mi umerii.
Sunt doar eu, uneori căzută în praf, cu buzele arse de sete, iar alteori, încercând a mă ridica, cu acel efort resimţit a fi supraomenesc.

Sunt doar eu, privind uneori peste umar şi poate înapoi, mergând însă înainte, doar înainte.

Pe marginea drumului sunt mai mulţi.

Pe cei ce-i iubesc şi mă iubesc, îi simt; îi văd uneori, având privirea împăienjenită de oboseală, alteori cu acel zâmbet al iubirii nesfârşite, în care ştim şi eu, şi ei, că ceea ce ne leagă este indestructibil; lacrimile lor îmi spală picioarele, mâna lor îmi mângâie fruntea şi-mi alungă norii, braţele lor mă cuprind duios şi apoi mă ridică când mă prabuşesc; ştim, şi eu, şi ei, că sufletele noastre se ating, se contopesc în îmbrăţişare şi astfel singurătatea, fără a-şi pierde statutul, pare mai puţin singurătate.

Cei ce ma detestă, din motive ştiute ori neaflate, se îngrămădesc să dea cu pietre – vorbe grele, probabil într-o încercare de a-ţi nega bârna din ochii lor, uitând probabil că şi eu, şi ei, suntem la fel de singuri.
şi-n fine, indiferenţii – poate orbi, nepăsători, cinici, poate nicicum sau poate doar într-un fel de ei ştiut.

În fond, sunt eu, doar eu, purtându-mi crucea şi alegerile, şi destinul. Sunt eu, privind înainte şi apoi în mine, în acel exerciţiu al solitudinii introspective, al singurătaţii în care teluricul se împleteşte cu misticul, cu regăsirea şi împlinirea prin mine insămi şi abia apoi prin celălalt.
Sunt eu, cu durerea, singurătatea, drumul şi seninul meu.

Alte scrieri ale Lotusului puteţi găsi aici.