Text de OFZ

N-am să știu niciodată cine ești. Am să scriu rândurile astea cuiva necunoscut și mâine, când am să le citesc din nou, nu voi mai ști nici eu cine sunt. Am să mă pierd în noapte și în gânduri, în vise și în umbre. Deci, tu.

Mă uit la tine în sus. Mi se pare că duci mereu în spate cerul și că ai putea obosi și-atunci tot cerul s-ar prăbuși peste noi. Încerc să te sprijin, dar mă împingi trufaș și trufia ta mi-e semn de înălțare, de putere, de cucernicie. Eu nu sunt trufaș și te las să mă calci cum știi tu mai bine, încercând de-acolo, de sub talpa ta, să zăresc cerul și să știu că încă îl sprijini. Avem o legătură aparte și prost înțeleasă. M-au sfătuit guri curate și chiar gura ta era printre ele. M-au sfătuit să te las, dar mie mi-e teamă că vei scăpa cerul și-atunci voi înceta să exist. Mi-e teamă mereu de timpul care ne desparte, de orele care se scurg fără să mai vină, de toanele cerului care uneori ne udă până la piele și alteori ne arde fără milă. Cum aș putea să plec? Cum aș putea să te las?

Nu-ți spun niciodată nimic din toate astea. Mi se par puțin demne de atenția ta. Cum aș putea să-ți spun tot ce-mi murmură buzele cuprinse de sete? Ce-ar însemna să te împovărez cu niște cuvinte arse de dor când tu duci cerul și eu nu pot decât să-ți pun niște proptele uscate ce mai mult te încurcă. Nu știu cine ești și tot așa nu știu să mă port cu tine. Mă uit la tine-n sus și mă pleznește o amețeală drept între ochi. Mă înjunghie inima nemilos. Mi se fac picioarele când aripi de fluturi, când pietre de râu și mă perturb într-o sinusoidă fără de capăt. Mă agăț de tine uitând pentru o clipă de cerul pe care-l duci pe umeri și mă trezesc lac de sudoare să nu cumva să te dărâm. Tocmai eu… Dacă vei scăpa cerul mă voi arunca să-l prind, deși îmi va fi fatal. O simt și nu mă tem. E poate singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, pentru că propteala asta nu pare să meargă. Dar e ușor, pentru că știu că nu-l vei scăpa. Mă rog să n-o faci.

Nu te cunosc, nu mă mai știi. Ne regăsim în fiecare zi. Ne rătăcim apoi pentru amar de timp și ne uităm din nou în cer, iar amândoi. Nu te cunosc, iar când îmi voi citi mâine cuvintele de noapte, am să oftez și-am să mă-nchin, cu gândul să te am aproape.

***

Alte texte de-ale acestei fete minunate şi misterioase puteţi citi aici.

(Text trimis de Andrés)

E noapte. Ziua s-a stins cu ore în urmă într-o muzică lină, un zgomot de fundal. Oraşul s-a prefăcut în umbră şi noi ne-am pierdut în el. Am rătăcit pe străzi, printre oameni ameţiţi de parfumul primăverii crude, de oboseala de peste zi şi fum de ţigară. Am ieşit din bar cu gustul vinului pe buze. De ce am cerut oare vin? De ce am cerut vin alb? Am vrut poate să fie o altfel de seară. Să privesc oamenii prin lichidul uşor auriu… o şampanie fără bule, fără fast. Şi de ce am renunţat la roşu? De obicei mă pierd în roşul închis al vinului. Poate pentru că mi l-am pictat pe unghii. Fumul de ţigară a ascuns zâmbete şi eu m-am pierdut de după ele.

Am lăsat în urmă râsetele şi vinul, muzica şi ea a rămas acolo, cântată răguşit. Am pornit pe străduţe goale, fără aer, fără viaţă. Oraşul luminilor s-a stins. Am rămas doar eu aici, îmi caut lumina. Am găsit stelele. Le ating cu privirea şi îmi zâmbesc cu licăriri. Parcă sunt speranţe. Mici şi multe, mii. Am îmbrăţişat oraşul fără să respir, l-am simţit al meu, frumos, perfect. I-am respirat aerul cu nesaţ. Doar noaptea pare a fi curat şi tare. Doar pare. Şi am deschis ochii. Suntem noi. Mereu noi. Eu şi tu. Doar noi şi noaptea. Ţi-am întins mâna şi mi-ai prins-o-n joacă. Ne-am împletit degetele şi suntem unul. Mă plimb cu tine spre nicăieri. Păşesc uşor… O pisică se opreşte şi îşi lipeşte ochii lucioşi de privirea mea. E parte din noapte. Mă lasă să trec şi dispare sub maşini, ca o umbră.

Ca o nălucă noaptea mă urmăreşte în casă. Îmi aprinde lumina şi îmi zăpăceşte gândurile. Îmi toarnă un pahar de vin roşu pentru ca apoi să se pună pe râs. “Uite, vin sângeriu ca unghiile tale!” Se ţine de burtă şi râde. Îmi iau jurnalul şi îi povestesc despre noi. El tace şi ascultă. Eu scriu şi plâng şi râd. Am tot ce aş fi vrut şi îmi doresc să se întâmple cumva. Îmi doresc. Îmi doresc. Îmi doresc. E bine, îmi spun. Dorinţa îmi arată că sunt. Exist. Mi-am dorit să zâmbesc, să scriu, să dăruiesc cuvântul şi cuvântul l-am dăruit. Închid jurnalul. Acum ştie. Aştept. Sper. Cred. Vinul se duce şi el gură după gură. Îi păstrez gustul pe buze. E aminirea unui sărut. E sărutul unei nopţi.

Cum ar fi să închid ochii şi să fiu doar eu, fără tine, fără viaţă, doar eu fără ieri şi fără mâine? Eu aici, o noapte şi atât. Ce aş scrie? Ce cuvânt aş lăsa în urma mea? Degetele se opresc, nu ştiu ce să scrie. Mintea comandă. O dorinţă. Încă una. O zi cu soare aş mai vrea să îmi pot dori să fim noi. O zi cu soare care să se sfârşească într-un nor de fum de ţigară… să îl alung cu mâna şi să te văd pe tine zâmbind. E mult? E puţin? E doar noapte. Închid ochii şi îmi fumez visele. Se ridică în nori alburii către tavan, către cer. E rece, dar a venit primăvara. E gri, dar verdele se aşterne. Ca în vis.

***

Pe Andrés o mai puteţi citi şi aici