Text de psiholog Mona Georgescu

In general, se tine cont de indemnul „Iubeste-ti aproapele”, dar indemnul de a ne iubi pe noi insine, inainte de a-i iubi pe cei din jur, nu ni-l da nimeni.

De obicei, se presupune ca, in masura in care ma iubesc pe mine insami, nu ii iubesc pe altii. Este o prejudecata pe care am dobandit-o prin educatie si este extinsa la nivelul intregii societati,  cu foarte putine exceptii. Despre iubirea de sine nu imi amintesc sa ne fi invatat familia, scoala, societatea, in general. Cu toate ca auzim acea voce interioara care ne spune ca suntem demni de iubire si de respect, totusi nu stim daca o decodificam corect si cat de mult trebuie sa ii urmam indemnul.

Carentele acestei iubiri de sine sunt dificil de compensat, ne afecteaza deciziile, amprenteaza relatiile deficitare pe care le avem, indreptandu-le spre esec sau spre conflict.

 

Iubire de sine, egoism si altruism

Egoistul nu se iubeste pe sine prea mult, ci prea putin, ba chiar se uraste pe sine, desi pare preocupat de sine insusi. Egoistul se intereseaza numai de el insusi, vrea totul pentru el, simte placerea maxima numai cand primeste sau ia, nu atunci cand trebuie sa ofere.

Egoistul nu intelege semnificatia lui „a darui” si este interesat de lumea exterioara doar in masura in care poate sa obtina ceva. Chiar si atunci cand preocuparile pentru altii sunt manifeste, de fapt egoistul simte un grad inalt de ostilitate fata de obiectul preocuparilor sale si vrea sa compenseze aceasta ostilitate print acest altruism.

Altruistul nu vrea nimic pentru el, totul este pentru altii, se mandreste cu acest comportament si mod de gandire si totusi este nefericit si are relatii nesatisfacatoare cu cei din jur. Practica psihanalitica arata faptul ca altruismul este un simptom printre altele: o persoana sufera de aceasta paralizie a capacitatii dea iubi sau de a se bucura de ceva,  este cuprinsa de sentimente de ostilitate, iar  masca altruismului ascunde de fapt un mare egoism.

Cum iti dai seama ca esti victima unei persoane „altruiste”?

In relatia cu o astfel de persoana, esti anxios, tensionat, te temi de dezaprobarea ei  si incerci sa te ridici la inaltimea pretentiilor sale. Desi nu cunosti aceasta ostilitate indreptata catre tine de catre altruist, o simti; simti ca nu poti sa gresesti fata de aceasta persoana altruista, te simti obligat sa nu o dezamagesti, iti pui singur pe umeri un mandat al omului supus. Supus cui, de fapt? Egoismului din spatele mastii altruistului.

Iubire de sine si narcisism

Sigmund Freud, parintele psihanalizei,  punea pe aceasi pozitie iubirea de sine cu narcisismul,  cu intoarcerea propriului libido catre tine insuti. Freud se gandeste la situatia originara dintre mama si copil: doua obiecte, fiecare dintre ele primind o parte a investitiei libidinale a copilului. Narcisicul iubeste ceea ce este el insusi, ceea ce a fost el insusi, ceea ce ar vrea sa fie sau persoana care a fost o parte din sine insusi.

Narcisimul are legatura cu dezvoltarea umana  timpurie, iar Freud, parintele psihanalizei, spunea ca daca revii la stadiile timpurii de dezvoltare, esti incapabil de iubire. Din perspectiva sa si a epocii sale, iubirea si iubirea de sine se exclud reciproc: cu cat mai mult este din una, cu atat mai putin va fi din cealalta.

Freud nu a putut sa inteleaga iubirea dincolo de aspectul instinctelor.

Instrainarea de sine si de ceilalti traita de narcisic este insotită nu doar de “iubirea imaginii de sine”, ci si de  stari de anxietate, pe care narcisicul si le estompeaza prin supraevaluarea si cautarea succeselor si gratificarilor in tot ceea ce  face. De asemenea, orice mic esec are un puternic ecou in sine, destramand fantasma imaginii de sine in care traieste un narcisic.

Psihanalista Karen Horney afirma ca “narcisicul se alege pe sine ca obiect al iubirii sale nu pentru ca nu ii iubeste sau pentru ca ii uraste pe ceilalti, ci pentru ca se cauta pe sine in ceilalti.”

Iubirea de sine – ce presupune?

Intrucat se considera a fi o virtute faptul de a-i iubi pe cei din jur, si  a te iubi pe tine insati/insuti ar trebui sa fie o virtute, intrucat si tu esti o fiinta umana.  Cu atat mai mult cu cat si noi insine suntem obiectul propriilor sentimente si atitudini. Atitudinea fata de noi insine si fata de cei din jur nu trebuie sa se opuna una alteia, ba chiar o atitudine plina de iubire fata de ei insisi se va simti la cei capabili de iubire pentru cei din jur.

Pretuire de sine, grija, respect, responsabilitate si cunoastere – toate aceste aspecte sunt interdependente si se regasesc la persoana matura emotional, care a renuntat la visele narcisiste de omnipotenta si a carei smerenie are ca baza propria forta interioara.

Pretuirea de sine – cu cat de pretuiesti pe tine mai mult, cu atat mai mult descoperi ca ai ceva de dat si celorlalti.

Cand te uiti la tine, intreaba-te “Ce ar iubi altcineva la mine?” Singurul raspuns ar trebui sa fie “Pe mine insami/insumi.”

Cei care dau un astfel de raspuns sunt cei care pun pret pe ceea ce sunt, nu pe ceea ce fac. Faptele noastre bune sunt  limitate, se termina undeva si, evaluandu-ne doar in acest mod, limitam scopul iubirii la “a face”. De obicei, oamenii care se apreciaza pe ei si pe cei din jur mai mult prin ceea ce fac sunt cei care sunt marcati emotional.

Educatia occidentala induce iluzia conform careia, cu cat ceva este mai palpabil,  mai tangibil, cu atat ne va satisface mai mult si vom avea mai multa incredere. Insa iubirea este abstracta – cu toate acestea, cercetarile stiintifice confirma ca este la fel de puternica si poate mai eficienta decat medicina – atat cand exista, dar si atunci cand lipseste. Cu cat avem mai multa grija si  mai mult respect fata de propria persoana si  cu cat manifestam mai multa responsabilitate si mai multa cunoastere fata de noi insine, cu atat mai mult vom putea sa manifestam aceste aspecte si fata de cei din jurul nostru, mai ales intr-o relatie de iubire.

Grija este un aspect al iubirii fata de cel iubit si se poate exemplifica prin iubirea mamei pentru copilul sau. Si ne impresioneaza de fiecare data aceste dovezi care par a se desfasura – cu unele exceptii – intr-un firesc al lor. Sau iubirea pentru flori sau necuvantatoare. Nu putem afirma ca le iubim, daca nu le ingrijim. Cand lipseste „grija activa”, lipseste iubirea.

Grija implica responsabilitate, dar nu ca datorie, nu ca ceva impus de exterior, pentru ca responsabilitatea, in adevaratul sens, este un act voluntar, este un raspuns la nevoile unei fiinte umane. In exemplul mamei care isi iubeste copilul, aceasta responsabilitate se refera in primul rand la grija pentru nevoile fizice ale copilului, iar intr-o relatie matura, se refera in primul rand la nevoile emotionale ale celui de langa noi.

Pentru ca responsabilitatea sa nu degenereze in dominatie si posesivitate, trebuie sa existe un al treilea aspect: respectul. Radacina acestui cuvant este „respicere” si semnifica „a privi la”, adica acea capacitate de a vedea persoana asa cum este ea si de a fi constient de individualitatea sa. Respectul nu are nicio legatura cu frica sau cu veneratia, insa presupune preocuparea ca aceasta persoana sa se dezvolte si sa creasca pentru propriul sau bine, pe propria sa cale.

In relatia de iubire, te simti una cu aceasta persoana iubita asa cum este ea, nu asa cum ai vrea tu sa fie. Respectul este posibil doar daca eu mi-am castigat independenta fara sa manifest nevoia de a domina sau exploata. Fundatia acestui tip de respect este libertatea.

Francezii obisnuiesc sa spuna”L’amour est l’enfant de la liberte” –  „iubirea este copilul libertatii”.

„Fara libertate, este ca si cum ai incerca sa zbori pe cer cu o singura aripa. Unii oameni dispun de aripa iubirii, iar altii de cea a libertatii. Nici unul nu reuseste insa sa zboare. Ca sa zbori, ai nevoie de ambele aripi.” (Osho)

Dar cum poti respecta o persoana fara sa o cunosti?

Grija si responsabilitatea sunt conduse de taina cunoasterii, care la randul ei are in spate un alt aspect important: preocuparea. Cunoasterea, ca aspect fundamental al iubirii, este o cunoastere care patrunde in profunzimea lucrurilor. Este posibila numai daca poti depasi nivelul preocuparii pentru propria persoana si il poti astfel vedea pe cel de langa tine, poti sa incerci sa ii „dezlegi” taina.

Este greu sa ajungi la acest nivel, in masura in care pe tine insati afirmi ca te cunosti si  realitatea arata altceva. Cunoasterea atenta, nu prin control, sadism sau manipulare, nu prin dominare, forta sau distrugere, ci cunoasterea prin iubire. Taina cunoasterii prin iubire este insasi trairea in relationare, comuniune si in unime, dincolo de relatie,  comunicare si unire.

<<Continua sa-l cercetezi si sa-l cauti pe celalalt, descoperind noi mijloace de a fi unul cu celalalt. Fiecare om este un mister intr-atat de infinit, de incomensurabil, incat nu este posibil sa poti spune vreodata:  “Am cunoscut-o” sau “L-am cunoscut”. Cel mult, poti spune: “Mi-am dat toata silinta, insa misterul ramane mister.”>> (Osho )

Doar in relationare, comuniune si unire, iubirea ne da raspunsurile pe care le cautam, ne descoperim si  descoperim omul de langa noi. Pana nu vom rezolva lucrurile in interiorul nostru, nu vom putea dezlega aceasta taina a noastra si a celor de langa noi.

„Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste universul” este indemnul oracolului din Delphi. Cand nu te cunosti pe tine insuti si esti intr-o stare de confuzie, cand nu stii cine esti, cum ai putea sa crezi ca il cunosti pe cel de langa tine?

“Iubirea nu se naste in voi decat daca deveniti un cerc perfect: un intreg multumindu-se cu sine.
Atunci iubiţi tot ceea ce vine spre voi.” (Osho)

Te poti cunoaste prin meditatie, astfel incat iubirea sa nu devina  un motiv de suferinta. Dupa o existenta meditativa care iti va da ocazia sa te cunosti si sa inveti cu adevarat sa traiesti singur, sa te bucuri de existenta fara niciun motiv exterior, vei putea sa intelegi sensul vietii  alaturi de altcineva.

Iubirea iti arata cine esti si unde te afli, te ajuta sa devii constient de haosul si de confuzia din viata ta. Iubirea iti arata unde sunt problemele ce trebuie rezolvate, pentru ca pana acum le-ai neglijat.

„Fara iubire, omul nu isi constientizeaza problemele. Asta nu inseamna ca si le-a rezolvat. Daca nu ai la dispozitie o oglinda, nu inseamna ca nu mai ai o fata.” (Osho)

Pe masura ce privesti atent in oglinda, incepi  sa cresti, incepi sa iti desenezi „cercul interior” si sa intelegi ca nu iubirea creeaza problemele, ci ego-ul. Cavantul „ iubire” nu spune, din pacate, prea multe, insa ne indica directia corecta. Cred ca aceasta directie corecta are legatura in primul rand cu sufletul, mai putin cu sexul si cu corpul.

Cand o relatie te ajuta sa iti vezi chipul real, atunci este o relatie spirituala, careia iubirea ii imprima puritatea, frumusetea si sfintenia ei. Sensul unei relatii este, de asemenea, sa iti ajuti partenerul sa se cunoasca, sa isi dea jos „mastile”, sa fie real, sa ai o relatie de impartasire, in care libertatea si independenta sunt reciproc respectate.

Cand „iubirea” te determina sa pui cat mai multe masti, este doar (inca) o legatura in afara evolutiei tale spirituale. Cand mastile,  ipocrizia si conditionarile fiecaruia incep sa fie recunoscute, integrate, acceptate si sa se dizolve intr-o relatie de iubire, cand vindecarea copilului interior incepe sa se  faca simtita,  atunci esti pe drumul cel bun, aceasta este relatia unui cuplu care evolueaza spiritual.

“Oamenii cu adevarat constienti sunt oameni iubitori. Ei au renuntat la imaginile de sine si au riscat o privire dincolo de masca. Astfel, si-au descoperit tot mai mult adevaratul Sine, pe care au inceput sa-l iubeasca. Iar aceasta iubire radiaza si spre altii.” (Peter Michael Dieckmann)

Iubeste-te pe tine insuti – doar astfel vei  iubi cu adevarat!

***

Pe Mona Georgescu, psiholog, o mai puteti citi la adresa minunemica.ro,  site de evolutie psiho-spirituala si dezvoltare personala.

Text de UCHI

Una dintre cele mai nereuşite iubiri este această iubire…

Am citit cândva că iubirea, în psihologie, s-ar împărţi în mai multe categorii. Mi s-a părut ciudat atunci, având crezul nestrămutat că iubirea e de un singur fel, atunci când e, desigur… Şi totuşi se pare că nu e aşa; şi probabil că, dacă stăm să ne gândim că oamenii sunt unici, vederile lor asupra lumii şi vieţii, la fel, unice, aşa e şi iubirea fiecăruia: relativă, diferită de la caz la caz. Aşa o fi, deşi tot nu sunt convinsă. Or fi lucrurile relative, oamenii diferiţi, dar tocmai de aceea iubirea cea adevărată ar trebui să fie aceeaşi pentru toţi, ca o master key, ca un esperanto…

Aşadar, există “dragostea pasiune”, tradusă simplu: te iubesc pentru că mă iubeşti. Multă vreme, cei care iubesc nu-şi dau seama în ce iubire se află, deşi viaţa, în cinismul şi umorul ei, le dă adesea semnale şi ocazii pentru a-şi da seama. Dar ei nu văd aceste semne sau dacă le văd le ignoră sau, mai rău, le scuză. E incredibilă inventivitatea lor la capitolul ăsta şi logica lor devine atât de întortocheată… Ca să mă exprim mai uşor, o să-i numesc pe aceştia “adevăraţii”, iar pe ceilalţi… hmm…”fariseii”? Sună dur…”Egoiştii”? Cam aproape de adevăr şi, totuşi, poţi să-i condamni? Mai bine-o să le spun “sărbătoriţii”.

Adevăraţii iubesc natural şi sincer, aşa cum simt; oferă iubire şi primesc în schimb (în cazurile “fericite”), dar tristeţea mare e că primesc trocul nu pentru ei înşişi, ci pentru că au oferit deja ceva… Aici e găselniţa, aici e buba. Şi chiar e bubă. Urât cuvânt, nu-mi place nici cum sună, nici ce reprezintă, dar chiar se potriveşte. Şi, uite-aşa, adevăraţii iubesc, oferă, iartă, iar sărbătoriţii sunt iubiţi, iartă mai rar şi mai greu sau deloc şi oferă numai dacă primesc. Se poate sta destulă vreme în acest simulacru de iubire, atâta timp cât adevăratul are grijă să înfigă mereu şi mereu lumânări în tortul sărbătoritului, iar acesta din urmă le suflă flacăra cu atâta încântare de sine… Dar uneori adevăraţii obosesc şi ei să tot ofere şi, în mod natural, încep să aştepte şi ei ceva – pentru că nu cred că există cineva pe lume atât de altruist, încât să ofere continuu şi în adâncul sufletului său să nu aştepte măcar un pic de reciprocitate…

Şi-abia atunci când sărbătoritul nu-şi mai primeşte osanalele de iubire, când nu mai pune nimeni lumânări pe tortul lui, nu mai aprinde flacăra, abia atunci iese la iveală “iubirea” lui, cea care n-a existat niciodată. Şi abia atunci logica semnelor de altădată îşi îndreaptă ghebul în mod dureros şi abia atunci îşi dă adevăratul seama că a fost singur în adevărul lui…

***

Pe UCHI o mai puteţi citi şi aici.

Text de Iuliana Nita

…si tocmai de aceea incerc sa iau de fiecare data cele mai bune decizii, dupa lungi nopti albe, care lasa de fiecare data niste nuante albastre in jurul ochilor mei. Stiu, voi nu le vedeti, ca am devenit specialista in a le ascunde. Ma pun de fiecare data in postura omului care nu mai are timp sa isi indeplineasca visurile, asa ca totul prinde viteza, nu imi mai permit sa aman. Urasc din tot sufletul oamenii care amana de pe azi pe maine, chiar si lucruri marunte. De fapt gresesc, nu oamenii sunt subiectul urii mele, in nici un caz, ci inconstienta lor.

Ma plimbam zilele trecute fara un rost anume pe strada. Nu mi s-a mai intamplat de mult sa nu trebuiasca sa ma grabesc, sa nu am 20 de lucruri de facut intr-o zi, ci doar sa observ lumea in care traiesc. Ma intrebam in acele momente cati oameni isi dau seama ca sunt efemeri, ca viata e o gluma putin cam proasta si ca au la dispozitie doar cativa zeci de ani sa inteleaga si sa indeplineasca rostul calatoriei lor pe aici. Cei ce ignora aceste ganduri sunt fericiti si poate ii invidiez. De multe ori, am spus ca mi-as dori sa imi opresc mintea din gandire si sa nu imi mai gasesc intrebari… Sa stiu sa ma apar si eu ca ceilalti prin ignoranta.

Daca ignori faptul ca la un moment dat nu vei mai fi, esti fericit.

Daca ignori faptul ca la un moment dat cel drag de langa tine va disparea, esti fericit.

Daca nu incerci sa intelegi de ce te afli aici, esti fericit.

Si, pe langa cronometrul ce imi ticaie sacadat si destul de enervant, mai am si oroarea de a gresi, ca doar avem o singura sansa. Si asa noptile se transforma intr-o sala de judecata a deciziilor mele. Stiu ce imi doresc sa indeplinesc in anii ce urmeaza, stiu cum sa fac asta, dar totusi ma intreb de fiecare data: Oare e decizia cea mai buna? Dar cei de langa mine cum vor fi afectati de ceea ce urmeaza sa fac? Si atunci cand verdictul este Greseala… gandul se termina astfel: Nu, nu pot sa le fac lor una ca asta, chiar daca eu as primi o portie de fericire. Nu as putea-o gusta pe deplin, asa ca mai degraba o refuz.

Nu voi lua niciodata decizii perfecte, care sa fie intelese de toti ceilalti, voi fi criticata, voi dezamagi pe unii, dar, de fiecare data, voi sti sigur ca nu am fost egoista.

Nu imi place sa ma scuz sau sa ofer explicatii…tocmai pentru ca fiecare pas/gest/schimbare am facut-o dupa lungi dezbateri cu mine insami, dupa ore prelungite in care am tinut cont de cei asupra carora as putea avea un impact, pentru ca nu sunt o inconstienta care se arunca in gol fara masuri de precautie, pentru ca sunt capabila sa disec fiecare problema in sute de bucati pentru a gasi solutia cea mai buna…nu doar pentru mine. Tocmai de aceea voi parea mereu a fi increzuta, infumurata, cu ifose, cum mai spun unii…

Vreau sa imi gasesc locul meu in lume, sa fiu sigura ca asta trebuie sa fac in viata, ca nu ma aflu pe un drum instabil, nesigur, in care bajbai pe intuneric cotloane necunoscute mie. Imi doresc un drum plin de lumina, cu urmele mele batatorite pe el, prin care sa le ofer partenerilor de drum siguranta.

Vreau sa fiu apreciata pentru ceea ce fac, iar aici nu ma refer doar pe plan profesional. De multe ori am fost catalogata ca fiind prea dura cu cei de langa mine. Dar de fiecare data le-am aplicat acest tratament pentru a-i trezi la realitate, pentru a-i face sa inteleaga ca uneori nu mai primesti a doua sansa…si pentru ca eu cred in ei. In cazul in care va voi mangaia vreodata pe spate in caz de esec, sa stiti ca nici eu nu v-am acordat vreo sansa…Dar daca sa declanseaza un mic vulcan inaintea unui eveniment important din viata voastra, pe care intentionati sa il abordati cu superficialitate, inseamna ca eu am incredere in voi si stiu cu siguranta ca aveti capacitatea sa reusiti.

De multe ori ofer totul fara sa mi se ceara si atunci unii considera ca pur si simplu merita acest cadou, fara sa mai lupte pentru el…si atunci, e greseala mea si mi-o asum, dar sa nu uitati niciodata, ca fac asta pentru ca tin prea mult la unii dintre voi.

Am nevoie sa ma autodepasesc permanent, si asta doar pentru ca e singura mea solutie pentru a profita la maxim de sansa ce mi-a fost oferita…e unica si nu ma voi multumi niciodata cu nivelul la care ma aflu. Vreau sa sar cat mai sus:)
Pentru ca stiu ca pot, pentru ca stiu ca se poate, pentru ca am nevoie sa fiu fericita. Si chiar daca unii ca mine ar trece peste normele morale pentru a-si indeplini obiectivele, eu stiu prea bine ca de fiecare data oamenii dragi de langa mine sunt protejati de aceasta dorinta. Si nu pentru ca asa e firea umana, in nici un caz. Oamenii competitivi distrug totul in calea lor pentru a-si atinge tinta, dar eu nu. Mi-am impus sa am grija de cei dragi, pentru ca unul din raspunsurile gasite la intrebarea Care e rostul nostru in lume a fost: Oamenii. Ne lasam amprenta pe cei cu care interactionam, pe cei care ne sunt dragi, pe cei pe care ii cream…ei sunt principala noastra menire, ei cantaresc mai mult in balanta decat orice alt obiectiv.

 ***

Alte ganduri de-ale Iulianei Nita mai puteti citi si aici.

Text de OFZ

N-am să știu niciodată cine ești. Am să scriu rândurile astea cuiva necunoscut și mâine, când am să le citesc din nou, nu voi mai ști nici eu cine sunt. Am să mă pierd în noapte și în gânduri, în vise și în umbre. Deci, tu.

Mă uit la tine în sus. Mi se pare că duci mereu în spate cerul și că ai putea obosi și-atunci tot cerul s-ar prăbuși peste noi. Încerc să te sprijin, dar mă împingi trufaș și trufia ta mi-e semn de înălțare, de putere, de cucernicie. Eu nu sunt trufaș și te las să mă calci cum știi tu mai bine, încercând de-acolo, de sub talpa ta, să zăresc cerul și să știu că încă îl sprijini. Avem o legătură aparte și prost înțeleasă. M-au sfătuit guri curate și chiar gura ta era printre ele. M-au sfătuit să te las, dar mie mi-e teamă că vei scăpa cerul și-atunci voi înceta să exist. Mi-e teamă mereu de timpul care ne desparte, de orele care se scurg fără să mai vină, de toanele cerului care uneori ne udă până la piele și alteori ne arde fără milă. Cum aș putea să plec? Cum aș putea să te las?

Nu-ți spun niciodată nimic din toate astea. Mi se par puțin demne de atenția ta. Cum aș putea să-ți spun tot ce-mi murmură buzele cuprinse de sete? Ce-ar însemna să te împovărez cu niște cuvinte arse de dor când tu duci cerul și eu nu pot decât să-ți pun niște proptele uscate ce mai mult te încurcă. Nu știu cine ești și tot așa nu știu să mă port cu tine. Mă uit la tine-n sus și mă pleznește o amețeală drept între ochi. Mă înjunghie inima nemilos. Mi se fac picioarele când aripi de fluturi, când pietre de râu și mă perturb într-o sinusoidă fără de capăt. Mă agăț de tine uitând pentru o clipă de cerul pe care-l duci pe umeri și mă trezesc lac de sudoare să nu cumva să te dărâm. Tocmai eu… Dacă vei scăpa cerul mă voi arunca să-l prind, deși îmi va fi fatal. O simt și nu mă tem. E poate singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, pentru că propteala asta nu pare să meargă. Dar e ușor, pentru că știu că nu-l vei scăpa. Mă rog să n-o faci.

Nu te cunosc, nu mă mai știi. Ne regăsim în fiecare zi. Ne rătăcim apoi pentru amar de timp și ne uităm din nou în cer, iar amândoi. Nu te cunosc, iar când îmi voi citi mâine cuvintele de noapte, am să oftez și-am să mă-nchin, cu gândul să te am aproape.

***

Alte texte de-ale acestei fete minunate şi misterioase puteţi citi aici.