Text de Delia R. Hornfeck

Poate aş începe să scriu că în această dimineaţă s-au trezit tare devreme păsările migratoare. Sau că ceaţa se ridică uşor, ca o mantie, lăsând lumea să admire exoticul spectacol al vegetaţiei şi să contureze silueta copacilor din grădina palatului.

Sau poate aş spune că e atât de linişte în jur, încât am impresia că sunt singură în rouă dimineţii indiene, într-un palat ce a aparţinut cândva unui prinţ cu nume greu de pronunţat. Nu, nu e un prinţ de poveste din O mie şi una din nopţi, aşa cum ne place noua femeilor să credem, imaginându-ne poveşti cu domniţe şi adieri de dragoste nemuritoare.

După cum bine deja se ştie, realitatea bate filmul – chiar şi unul de Bollywood. Când prima soţie nu i-a putut dărui moştenitorul aşteptat de împărăţie, prinţul din palatul cu 400 de camere şi-a găsit o altă însoţitoare mult mai rodnică… Aşa este viaţa femeii din India, fie ea şi prinţesă. De fapt, aşa este viaţa femeilor de pretutindeni…

Cu mult înainte ca cele două domniţe să fie împinse să înghită mofturile unui stăpânitor pus pe planificare familială şi să se împace ele cumva cu împărţirea nopţilor în care să-şi viziteze stăpânul, alte minunate însoţitoare de cale princiară – mai exact 9 – au fost obligate să se sinucidă – toate la număr, atunci când măreţul lor domnitor, regele dinastiei Scintia, a pierdut războiul. Altă cale nu exista – moartea sau defăimarea duşmanului. Au ales eternitatea şi legenda spusă peste secole de un ghid în vechea fortificaţie şi în amurg de soare portocaliu.

Nu ştiu dacă femeile Indiei moderne o duc mai bine în ceea ce priveşte alegerea propriei vieţi. Obligate să-şi pună lacăt la suflet şi la vis, femeile Indiei îşi duc traiul bucurându-se de un zâmbet de copil ivit poate nu dintr-o iubire imensă. Şi zilele trec mai departe sub un cer ucigător de efervescent, în ritmurile unei străzi ce pulsează. Sperând, crezând, iubind în secret. Poate o altă viaţa le va finaliza, măreţ, povestea. Conştiente parcă de roata vieţii, femeile Indiei zâmbesc – pentru că tocmai atunci când sufletul ţi-e rupt şi nici vieţile ce vor urma nu vor reuşi să-ţi mântuie suferinţa, tocmai atunci trebuie să zâmbeşti cât mai larg, nu-i aşa?

Soarele se reflectă în sariu-ul lor din material uşor de iarnă indiană. Şi ele îţi zâmbesc atât de cald, încât toată faţa se luminează, iar ridurile vieţii încercate se preschimbă în semne ale înţelepciunii feminine. Acest superb spectacol uman te face să conştientizezi că viaţa noastră interioară, a femeilor de pretutindeni, e atât de adâncă şi tainică, încât niciun conducător de bătălii, fie ele medievale sau moderne, nu are cum să o priceapă pe deplin. Fie el şi un prinţ.

***

Despre aventurile indiene ale Deliei mai puteţi citi şi pe noul ei blog.

Text de Lucian Spirescu

De ce-mi trebuia mie să înnod un fir rămas suspendat în ambuscada cotidiană? Nu îţi verşi amarul pe un biciclist din parc, strigându-i că era să-ţi lovească copilul. Pentru că nu ai!  Ai de mână o fată care, copilă, ţi-a fost raţiunea de a merge la şcoală. Acum este mare şi o invit la o îngheţată. Acolo, în parc. La cofetăria aia cu scaune de fier, cu un lămâi chiar la intrare, pe care îl  lua în cap până şi piticania aia de femeie care spăla mesele. Am comandat două cupe din ălea mari. Ne-a adus şi două linguriţe din plastic, de unică folosinţă.

O străfulgerare. Atât mi-e deajuns ca să citesc pe faţa Ilincăi dezamăgirea. Cu năsucul ăla în alizeu, făcea ochii mici şi întorcea capul spre aiurea. N-am văzut-o, slavă Domnului, exprimându-se aşa, non verbal, către mine. Doar nu eram pisica aia lovită de Mihai, pe care am văzut-o când ne întorceam de la şcoală, atunci când Ilinca a întors capul, eu nimerindu-mă chiar în aiurea ei.

Ilinca era tentant de aproape. Văzusem eu un film japonez. Ăia nu se pupă pe gură. Parcă nu puteam să văd şi eu un film franţuzesc! Totuşi, din povestirile altora, am pupat-o pe gură. Nu cred că am să găsesc o fondantă mai bună. În viaţa mea…

Pentru o linguriţă de metal, am lăsat  zălog picoliţei, telefonul meu. Aşa era obiceiul prin cofetăria din parcul ăla,unde copiii furau linguriţele ca să facă castele de nisip. Am scos borcănelul cu spirt.  Întotdeauna cu Ilinca, eu am borcanul cu spirt. Este spirt din  ăla alb care omoară şi strămoşii microbilor. Ăla albastru e de ruşine! Mama ei mi l-a dat. “Să-l porţi tu la tine, măcar când eşti cu Ilinca prin prejmă, că-n ea, nu am eu nădejde. Că numa’ la tine-i e gândul…”  Atunci, socoteam eu, că ea, de fapt, doar la merele mele avea mintea. Ne-a prins Tatae într-o pauză de lecţii,pe banca din curte. Ei, din povestea aia cu ” Prâslea cel Voinic şi merele de aur” , Ilinca îmi mânca toate merele. Mama săraca, se şi minuna că ce îmbujorat eram eu de la atâtea mere. Imi spunea Ilinca, că trebuie să nimerească ea un miez de aur, nu se poate să se işte o asemenea poveste fără un miez de adevăr. Acum ştiu sigur că nu la mere se gândea… Am văzut eu bine.

Tot în pauza aia de lecţii , am prins eu cel mai colorat fluture. Aveam  o tehnică specială. Îl aşteptam până se aşeza pe cea mai înaltă regina-nopţii. De data asta s-a aşezat pe mâna Ilincăi. Măi, până şi fluturele ştia cine-i regina nopţii în curtea mea. Ilinca împietrise. Şi tot pentru că-mi era tare la îndemână, am pupat-o întâi pe obraz şi i-am făcut semn să nu mişte. Nici până azi nu ştiu dacă a făcut-o de dragul fluturelui sau al meu. Înclin să cred că de al meu, pentru că un fluture nu stă el pe o mână care se duce la obraz. De ruşine…

Fluturele, perspicace din tată în fiu, s-a aşezat totuşi pe leagănul lor din moşi-strămoşi: o floare.  L-am prins şi când tocmai voiam să-i ofer drept casă un borcan, a apărut Tatae. “Muguraş de Cais ( aşa-mi spunea el mie,când se prefigura o poznă. Bine, şi Ilica tot Muguraş de Cais era. Doar eram pe-o ramură…) ştiu io de prin cărţi că dacă pui sare pe coadă, orice fluture se domoleşte, face gimbuşlucuri prin aer şi ţi se aşează pe degetul întins”. Avatar, ce mai!  “Câtă Tatae?” .” Un prăfai. Cam cât pune Mamae-ta la fasolea scăzută”. Nuuu, fluturele ăsta era din alt film! A zburat în rotocoale ,ce-i drept, ameţit probabil de mărinimia mea, m-a lăsat cu degetul întins şi-n râsetele deloc înfundate ale  asistenţei.   Ilinca, în loc să bage nasul în carte şi să-mi spună şi mie cu câte pere a mai rămas Mihai după ce Ana i-a  luat cu una mai mult decât George, colega mea Ilinca, a profitat de pauză şi a început şi ea să râdă. Avea un râs cristalin, dar ce?, puteam eu să-l aud de hăhăiala fratelui meu mai mare, a lui Tatae şi a vecinului care venise la un şpriţ? Fratele meu, o luase şi el de la Tatae, pe când eu eram eu la dospit, căci leapşa asta era transmisă de generaţii. Mare ecologist Tatae!

Am cufundat linguriţa Ilincăi în spirt, apoi în paharul cu apă. Îngheţata era un fel de omăt cu îndulcitor. A sunat telefonul roz. Era maică-sa. A trebuit s-o conduc acasă.

La mine în casă, cum intri, de la uşă vezi vitrina doar cu un borcănel şi o linguriţă. Pentru când vine Ilinca…

***

Pe Lucian Spirescu îl mai puteţi citi şi aici.