Text de Iuliana Nita

…si tocmai de aceea incerc sa iau de fiecare data cele mai bune decizii, dupa lungi nopti albe, care lasa de fiecare data niste nuante albastre in jurul ochilor mei. Stiu, voi nu le vedeti, ca am devenit specialista in a le ascunde. Ma pun de fiecare data in postura omului care nu mai are timp sa isi indeplineasca visurile, asa ca totul prinde viteza, nu imi mai permit sa aman. Urasc din tot sufletul oamenii care amana de pe azi pe maine, chiar si lucruri marunte. De fapt gresesc, nu oamenii sunt subiectul urii mele, in nici un caz, ci inconstienta lor.

Ma plimbam zilele trecute fara un rost anume pe strada. Nu mi s-a mai intamplat de mult sa nu trebuiasca sa ma grabesc, sa nu am 20 de lucruri de facut intr-o zi, ci doar sa observ lumea in care traiesc. Ma intrebam in acele momente cati oameni isi dau seama ca sunt efemeri, ca viata e o gluma putin cam proasta si ca au la dispozitie doar cativa zeci de ani sa inteleaga si sa indeplineasca rostul calatoriei lor pe aici. Cei ce ignora aceste ganduri sunt fericiti si poate ii invidiez. De multe ori, am spus ca mi-as dori sa imi opresc mintea din gandire si sa nu imi mai gasesc intrebari… Sa stiu sa ma apar si eu ca ceilalti prin ignoranta.

Daca ignori faptul ca la un moment dat nu vei mai fi, esti fericit.

Daca ignori faptul ca la un moment dat cel drag de langa tine va disparea, esti fericit.

Daca nu incerci sa intelegi de ce te afli aici, esti fericit.

Si, pe langa cronometrul ce imi ticaie sacadat si destul de enervant, mai am si oroarea de a gresi, ca doar avem o singura sansa. Si asa noptile se transforma intr-o sala de judecata a deciziilor mele. Stiu ce imi doresc sa indeplinesc in anii ce urmeaza, stiu cum sa fac asta, dar totusi ma intreb de fiecare data: Oare e decizia cea mai buna? Dar cei de langa mine cum vor fi afectati de ceea ce urmeaza sa fac? Si atunci cand verdictul este Greseala… gandul se termina astfel: Nu, nu pot sa le fac lor una ca asta, chiar daca eu as primi o portie de fericire. Nu as putea-o gusta pe deplin, asa ca mai degraba o refuz.

Nu voi lua niciodata decizii perfecte, care sa fie intelese de toti ceilalti, voi fi criticata, voi dezamagi pe unii, dar, de fiecare data, voi sti sigur ca nu am fost egoista.

Nu imi place sa ma scuz sau sa ofer explicatii…tocmai pentru ca fiecare pas/gest/schimbare am facut-o dupa lungi dezbateri cu mine insami, dupa ore prelungite in care am tinut cont de cei asupra carora as putea avea un impact, pentru ca nu sunt o inconstienta care se arunca in gol fara masuri de precautie, pentru ca sunt capabila sa disec fiecare problema in sute de bucati pentru a gasi solutia cea mai buna…nu doar pentru mine. Tocmai de aceea voi parea mereu a fi increzuta, infumurata, cu ifose, cum mai spun unii…

Vreau sa imi gasesc locul meu in lume, sa fiu sigura ca asta trebuie sa fac in viata, ca nu ma aflu pe un drum instabil, nesigur, in care bajbai pe intuneric cotloane necunoscute mie. Imi doresc un drum plin de lumina, cu urmele mele batatorite pe el, prin care sa le ofer partenerilor de drum siguranta.

Vreau sa fiu apreciata pentru ceea ce fac, iar aici nu ma refer doar pe plan profesional. De multe ori am fost catalogata ca fiind prea dura cu cei de langa mine. Dar de fiecare data le-am aplicat acest tratament pentru a-i trezi la realitate, pentru a-i face sa inteleaga ca uneori nu mai primesti a doua sansa…si pentru ca eu cred in ei. In cazul in care va voi mangaia vreodata pe spate in caz de esec, sa stiti ca nici eu nu v-am acordat vreo sansa…Dar daca sa declanseaza un mic vulcan inaintea unui eveniment important din viata voastra, pe care intentionati sa il abordati cu superficialitate, inseamna ca eu am incredere in voi si stiu cu siguranta ca aveti capacitatea sa reusiti.

De multe ori ofer totul fara sa mi se ceara si atunci unii considera ca pur si simplu merita acest cadou, fara sa mai lupte pentru el…si atunci, e greseala mea si mi-o asum, dar sa nu uitati niciodata, ca fac asta pentru ca tin prea mult la unii dintre voi.

Am nevoie sa ma autodepasesc permanent, si asta doar pentru ca e singura mea solutie pentru a profita la maxim de sansa ce mi-a fost oferita…e unica si nu ma voi multumi niciodata cu nivelul la care ma aflu. Vreau sa sar cat mai sus:)
Pentru ca stiu ca pot, pentru ca stiu ca se poate, pentru ca am nevoie sa fiu fericita. Si chiar daca unii ca mine ar trece peste normele morale pentru a-si indeplini obiectivele, eu stiu prea bine ca de fiecare data oamenii dragi de langa mine sunt protejati de aceasta dorinta. Si nu pentru ca asa e firea umana, in nici un caz. Oamenii competitivi distrug totul in calea lor pentru a-si atinge tinta, dar eu nu. Mi-am impus sa am grija de cei dragi, pentru ca unul din raspunsurile gasite la intrebarea Care e rostul nostru in lume a fost: Oamenii. Ne lasam amprenta pe cei cu care interactionam, pe cei care ne sunt dragi, pe cei pe care ii cream…ei sunt principala noastra menire, ei cantaresc mai mult in balanta decat orice alt obiectiv.

 ***

Alte ganduri de-ale Iulianei Nita mai puteti citi si aici.

Text de OFZ

N-am să știu niciodată cine ești. Am să scriu rândurile astea cuiva necunoscut și mâine, când am să le citesc din nou, nu voi mai ști nici eu cine sunt. Am să mă pierd în noapte și în gânduri, în vise și în umbre. Deci, tu.

Mă uit la tine în sus. Mi se pare că duci mereu în spate cerul și că ai putea obosi și-atunci tot cerul s-ar prăbuși peste noi. Încerc să te sprijin, dar mă împingi trufaș și trufia ta mi-e semn de înălțare, de putere, de cucernicie. Eu nu sunt trufaș și te las să mă calci cum știi tu mai bine, încercând de-acolo, de sub talpa ta, să zăresc cerul și să știu că încă îl sprijini. Avem o legătură aparte și prost înțeleasă. M-au sfătuit guri curate și chiar gura ta era printre ele. M-au sfătuit să te las, dar mie mi-e teamă că vei scăpa cerul și-atunci voi înceta să exist. Mi-e teamă mereu de timpul care ne desparte, de orele care se scurg fără să mai vină, de toanele cerului care uneori ne udă până la piele și alteori ne arde fără milă. Cum aș putea să plec? Cum aș putea să te las?

Nu-ți spun niciodată nimic din toate astea. Mi se par puțin demne de atenția ta. Cum aș putea să-ți spun tot ce-mi murmură buzele cuprinse de sete? Ce-ar însemna să te împovărez cu niște cuvinte arse de dor când tu duci cerul și eu nu pot decât să-ți pun niște proptele uscate ce mai mult te încurcă. Nu știu cine ești și tot așa nu știu să mă port cu tine. Mă uit la tine-n sus și mă pleznește o amețeală drept între ochi. Mă înjunghie inima nemilos. Mi se fac picioarele când aripi de fluturi, când pietre de râu și mă perturb într-o sinusoidă fără de capăt. Mă agăț de tine uitând pentru o clipă de cerul pe care-l duci pe umeri și mă trezesc lac de sudoare să nu cumva să te dărâm. Tocmai eu… Dacă vei scăpa cerul mă voi arunca să-l prind, deși îmi va fi fatal. O simt și nu mă tem. E poate singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, pentru că propteala asta nu pare să meargă. Dar e ușor, pentru că știu că nu-l vei scăpa. Mă rog să n-o faci.

Nu te cunosc, nu mă mai știi. Ne regăsim în fiecare zi. Ne rătăcim apoi pentru amar de timp și ne uităm din nou în cer, iar amândoi. Nu te cunosc, iar când îmi voi citi mâine cuvintele de noapte, am să oftez și-am să mă-nchin, cu gândul să te am aproape.

***

Alte texte de-ale acestei fete minunate şi misterioase puteţi citi aici.

Text de Alma

Abia atunci când am fost străbătută sec de hotărârea lui, a vecinului, de a ţese singur finalul, am înţeles temeiul sfatului de a nu te implica emoţional la birou. În teorie, pericolul îndrăgostirii nesăbuite e posibil să te pândească la muncă, acolo unde-ţi petreci felii întregi din viaţă. Dacă iluzia amorului se destramă, cele opt ore obligatorii ţi se pot transforma într-o povară greu de dus.  

În cazul meu, tentaţia s-a ivit lângă casă. M-a prins, m-a cuprins şi m-a desprins, pentru că, în final, m-a respins. Cum te descurci după? Cum îţi regândeşti gesturile zilnice, deschisul geamului, aruncatul gunoiului, mersul la cumpărături, atitudinile cele mai simple, pe care nu le-ai pus niciodată în discuţie? Cum te aperi de întâlnirile neaşteptate care-ţi trezesc amintiri şi care te dor? Cum faci să treci nepăsătoare când de fapt tot ceea ce-ţi doreşti este o înlănţuire nesfârşită? Cum te prefaci că nu vezi când îţi tresare sufletul în clipa în care viaţa se joacă cu tine şi ţi-l sădeşte în drum, la colţ de stradă? Cum să mai respiri când plămânii strigă neputincioşi după aer? În cele din urmă, setea usturătoare şi cordoanele energetice sfâşiate, dar încă reale, te conduc către absurd. Te bucuri până şi pentru că ai certitudinea că în aceeaşi secundă cerul i se strecoară şi lui pe fereastră; parfumul salcâmului îi mângâie somnul, iar stelele îl însoţesc în tăcere. Şi, într-o bună zi, ultima certitudine palpabilă a existenţei lui în perimetrul vieţii tale, amărâta şi inofensiva lui maşină din parcare dispare, şi nu pentru că a înstrăinat-o, ci pentru că, definitiv şi implacabil, s-a dus cu ea către un alt destin. Ţi se sparge inima, rămâi suspendată, fără nimic real, care să-ţi demonstreze că n-a fost un vis, că într-adevăr te dăruiseşi unui bărbat, şi nu unei himere.

***

Pe Alma o mai puteţi citi şi aici.

Text de Mariyah Fatima

Mii de iraniene sunt săptămânal amendate sau chiar arestate din cauza îmbrăcăminţii lor inadecvate regulilor islamice. A devenit subiect de presă. Poliţia iraniană a modei irită zilnic multe iraniene, de la puştoaice, la femei în vârstă.
Curios, totuşi, că postul de televiziune naţional iranian a prezentat recent un sondaj de opinie care arată că 86% dintre iranieni sunt de acord cu acţiunile disciplinare ale poliţiei ce veghează moda pe străzile din Tehran.

Zilnic, poţi observa maşini de poliţie staţionând în preajma celor mai mari centre de cumpărături din Tehran. Îi opresc pe pedestraşi sau chiar opresc maşini, avertizând femeile să nu îşi mai arate părul prin eşarfe. Dacă femeile ripostează, atunci ele sunt arestate, dar dacă îşi aranjează eşarfele aruncate la întâmplare pe cap într-un mod satisfăcător islamic, sunt lăsate în pace .
Interesant este că femeile care încă poartă chadorul tradiţional nu sunt de acord cu poliţia modei şi susţin că Islamul oferă libertatea necesară femeii de a se îmbrăca aşa cum doreşte.

Poliţia modei a făcut ca numărul femeilor de pe străzile din Tehran să fie ziua mult mai scăzut ca altă dată. Totuşi, e de remarcat  faptul că iranienele au câştigat câteva drepturi în modă, cum ar fi culoarea eşarfelor – acum ele nu mai sunt obligate să poarte tradiţionalul negru sau albastrul închis.

Femeile evită străzile principale, circulă mai mult pe alei ferite de ochii poliţiei. De asemenea, firmele de taxi au primit atenţionări: nu au voie să transporte femei care poartă un hijab necorespunzător.
Poliţia însă îşi face datoria în republica islamică nu doar pe stradă, ci şi în magazine. Sunt verificate standurile de haine, nu de alta, însă nu este permisă comercializarea de haine strâmte sau decoltate, mantouri foarte colorate, scurte sau cu design ostentativ.

Dar nu doar femeile sunt în atenţia poliţiei, şi bărbaţii sunt luaţi la întrebaţi dacă poartă în public maiouri sau blugi foarte strâmţi. De asemenea, nici coafurile geluite nu sunt pe placul poliţiei. Nu de alta, dar Islamul nu ţine cont de sex şi cere modestie de la toată lumea: femei şi bărbaţi.
Autorităţile iraniene continua să forţeze femeile să se acopere islamic chiar dacă aceasta înseamnă o violare a principiilor democratice care garantează omului libertatea la exprimare. Hijabul este obligatoriu, de asemenea, în Afganistan şi Arabia Saudită.

Mahmoud Ahmadinejad, cunoscut pentru conservatorismul sãu, este totuşi un susţinător al reformelor în ceea ce priveşte drepturile femeilor. În 2006, el a propus ca femeile sã nu mai fie nevoite sã poarte vălul islamic. Ideea preşedintelui şochează o mare parte a populaţiei, dar este salutatã de tineret. Oficialii şi liderii religioşi au consimţit cã o asemenea lege nu poate exista. Totuşi, încurajate de suportul preşedintelui, multe tinere au început sã renunţe la hijab.

În aprilie 2007, liderul suprem al Iranului, Ayatollahul Seyyed Ali Khamenei, a decis sã ia atitudine şi a cerut şefului poliţiei religioase sã intervinã în forţă. Mii de femei gãsite pe stradã fãrã vãl islamic au fost arestate şi pedepsite exemplar. La sfârşitul aceluiaşi an, reprezentantul Ayatollahului Khamenei în estul Azerbaijanului a declarat cã femeile care nu poartã hijabul, dar şi taţii şi soţii acestora, ar trebui omorâţi. În aceste condiţii, majoritatea tinerelor iraniene au ales să-şi pãstreze voalul, având grijã sã-i dea o formã cât mai în trend…

***

Alte informaţii interesante şi năucitoare poveşti din lumea arabă puteţi citi pe blogul Dincolo de Văl

Poezie de Fabian Anton

Îţi voi spune pe nume ca şi cînd te-aş iubi
peste burg vor flana năuciţi îngeri gri
peste noi vor flana crini de abur şi sare
va fi zi mov de august cu aromă de mare
şi-om porni uite-aşa, tu zburînd, eu visînd
cu omizi de-angora peste inimi torcînd,
să vînăm furnicuţe moi, de zahăr flambat,
caradaşte de cocos şi gîndaci de agat,
să le prindem apoi în mărgele de rouă
să le dăm şui de-a dura pe străduţe cînd plouă
ca să iasă tot burgul la ferestrele verzi
tu să-mi spui, zîmbind galeş, uite dragule, vezi
ei nu cred în minuni, nici în noi ei nu cred
dar de vrei poţi să pui peste iarbă un pled
şi apoi să pictezi mănăstiri şi altare
pentru seara ce vine, pentru clipa ce doare
pentru tot ce iubim, pentru tot ce-am uitat
pentru tot ce în urmă fericiţi am lăsat
pentru îngerii trişti din oraşul cel gri
pentru a-ţi spune pe nume.
ca şi cînd te-aş iubi.

*

Alte poezii absolut minunate de-ale lui Fabian Anton puteţi citi aici. Intrând pe blogul lui veţi descoperi şi de ce poezia de mai sus are acest titlu…

Text trimis de Daniela Hirnea

Expresia din titlu e un cliseu pe care il auzi la tot pasul. Eu niciodata n-o sa-mi fac cont pe facebook, mi-am zis. Sa vad, intr-adevar nu exist?  Avem deseori idei preconcepute despre un lucru. Ideea mea preconceputa despre facebook era ca doar „pitipoancele” au cont aici si ca un e loc unde lumea socializeaza doar pentru a ”agata”.  Imi pun cenusa in cap si retrag tot ce am spus mai devreme. Cum niciodata sa nu spui niciodata, de azi de la ora 14 exist in aceasta comunitate. 

Pitipoanca cred ca nu-s… desi aici lucrurile sunt discutabile.  Un test amuzant pe care l-am facut cu ceva timp in urma ma clasa la limita (dar despre test o sa va vorbesc alta data). Iar de agatat iar nu poate fi vorba, pentru ca sunt foarte fericita si implinita in relatia in care sunt.

Mi-am creat contul pentru ca se pregateste intalnirea de 15 ani de la terminarea liceului. Si am aflat cu aceasta ocazie ca pe facebook exista un grup al promotiei noastre si evident o mare parte din colegi au cont pe facebook. Si pentru ca sa fie mai usoara comunicarea, iata-ma  si eu.  Si pana la urma constat ca nici nu e un lucru asa de rau.  Colegi de liceu, de facultate sau alti cunoscuti au fost mult mai activi decat mine.  Si toti sunt oameni seriosi (unii mai mult, altii mai putin… dar cine sunt eu sa-i judec). Si am gasit oameni dragi si oameni pe care ii admiram de multa vreme.

O retea intreaga, in care poti vedea ca ai prieteni comuni cu X sau cu Y. Primul impact a fost pozitiv. In prima mea zi pe facebook am vorbit deja cu un coleg de liceu, pe care nu-l mai vazusem de la intalnirea de 10 ani, si cu care n-am comunicat niciodata prea mult. Si totusi asa, in mediul asta virtual toti sunt prietenosi si comunicativi. Daca m-as fi intalnit pe strada cu el, poate ca mai mult de buna ziua si ce mai faci nu s-ar fi legat. N-am fost niciodata prea extrovertita si nici prea sociabila. Dar asa, din spatele monitorului lucrurile s-au legat mai simplu. Am aflat ca a ramas in Focsani, ca desi majoritatea colegilor nostri dupa terminarea facultatii au ramas in Bucuresti, unii au inceput sa se mai intoarca si in final a ramas sa mai comunicam pentru a stabili detalii. La randul lui ii va anunta pe cei cu care e in legatura despre intalnirea noastra.

Surprinzator e cat de usor comunica oamenii din spatele unui computer, si cat de greu in rest. Ca sa nu mai vorbim cata economie de timp si de resurse se poate face cu ajutorul  acestei „gaselnite” numita facebook.  Mai mult de jumatate din clasa mea din liceu are cont pe facebook. Deci din cateva mesaje, problema e rezolvata si contactele stabilite in doar cateva zile. Si nu mai e nevoie a scotoci in arhiva liceului pentru a gasi adresele vechi sau numerele de telefon ale parintilor.

Deocamdata asta e prima impresie. Asta e motivul pentru care eu am intrat pe facebook. As vrea sa aflu si alte pareri care sa-mi darame ideile mele preconcepute.

***

Pe Daniela Hirnea o mai puteti citi si aici.

Text trimis de Delia Soare

Mitul sufletelor-pereche este strâns legat de cel al androginului: omul originar, ce prezintă atât caractere feminine, cât şi masculine, aşa cum apare descris şi în „Banchetul” lui Platon. În al său dialog despre iubire, Platon spune că Zeii au separat fiinţa androgină în două: bărbat şi femeie, ce au intrat în curentul vieţii materiale; şi de atunci fiecare om îşi caută jumătatea originară cu care să se unească şi să redevină fiinţa divină de odinioară.

O descriere a mitului sufletelor-pereche apare în romanul lui Liviu Rebreanu, „Adam şi Eva”. Un bărbat şi o femeie, proveniţi din aceeaşi unitate care s-a separat în două şi a intrat în viaţa materială, se caută mereu, în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti, timp de şapte vieţi, pentru a se reuni şi regăsi unitatea paradisiacă iniţială. În aceste şapte vieţi, omul se întâlneşte de fiecare dată cu sufletul său pereche, cei doi recunoscându-se din priviri: „când i-a întâlnit privirea, s-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii”. Apare desigur ideea de unicitate: chiar dacă, până să îşi întâlnească sufletul-pereche, fiecare din ei mai poate iubi şi alte persoane de sex opus, din momentul în care se întâlnesc nu mai pot fi decât împreună pentru totdeauna, unul cu celălat. În viziunea lui Liviu Rebreanu, căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, este însuşi rostul vieţii omului. Dar „unirea sufletelor-pereche numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare”. Când omul nu reuşeşte să îşi găsească sufletul-pereche, el simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor sale. Iar, în momentul morţii, în ochii lui tremură durerea neputincioasă a sufletului ce a trăit în zadar. Când însă omul îşi întâlneşte sufletul-pereche, are sentimentul de regăsire, de cunoaştere dintotdeauna. Un bărbat ce se uneşte în plan material cu femeia care e jumătatea sa originară, redevenind un întreg, va avea, la sfârşitul vieţii, viziunea tuturor celor şapte vieţi ale sale. Se poate vedea atunci, în ochii săi, în momentul desprinderii sufletului de corp, bucuria deosebită ce aduce o scânteie aparte, din lumi cereşti.

Aşa exprimă Rebreanu, prin intermediul personajelor din romanul său, viziunea sa asupra sufletelor-pereche. Se poate observa că fiecare viaţă de căutare a sufletului-pereche este marcată de etapele: naşterea – recunoaşterea din priviri şi îndrăgostirea pasională – moartea. Unii critici literari au văzut în această idee a lui Rebreanu doar o încercare de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizică, de a descoperi în atracţia corporală dintre bărbat şi femeie o finalitate superioară: regăsirea unităţii originare. Dar însuşi Rebreanu şi-a denumit romanul său cel mai iubit, „Adam şi Eva”, ca fiind „cartea iluziilor eterne…”

Este dorul cel mai profund al fiinţei umane să regăsească paradisul pierdut, patria spirituală, din care a fost alungat cândva; iar conform mitului sufletului-pereche, a regăsi unitatea originară înseamnă a te uni în plan fizic cu o anumită, unică persoană de sex opus.

O descriere a unei astfel de uniuni avem în romanul „Nuntă în cer” al lui Mircea Eliade, în povestea de dragoste copleşitoare dintre Mavrodin si Ileana: „este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care «te încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu noi, alte dimensiuni… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care imi aparţinea, ci imi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă şi liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om, cosmic şi viu, creştea din taina şi cu trupul Ilenei… Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume si linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o prezenţă, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!… Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi, moartea noastră, şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi… De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur corp cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realităţi concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă…”

În romanul lui Mircea Eliade se poate observa, în desfăşurarea poveştii de dragoste dintre protagonişti, pericolul alunecării în egoism, în ciuda trăirilor sufletesc-spirituale deosebite. Ceea ce în trecut putea fi o cale de cunoaştere a fiinţei iubite, chiar o cale de iniţiere – unirea fizică cu persoana iubită –, nu mai poate fi valabilă în zilele noastre, Lucifer infiltrându-se prea mult în sufletele umane. Cei doi nu reuşesc să metamorfozeze iubirea, să treacă pragul de la beatitudine la transformarea de sine, iubirea lor rămânând lipsită de rod în planul fizic. Mavrodin, scriitor, de când a cunoscut-o pe Ileana nu mai are nici un impuls creator, obsedat fiind numai de dragostea lor. Iubirea lui este mai degrabă iubire de sine, el nu înţelege şi respinge dorinţa profundă a Ilenei de a avea un copil cu el. Sfâşiată între observaţia lucidă că cel iubit şi-a pierdut orice impuls creator, pe de o parte, şi durerea nespusă a maternităţii refuzate, pe de altă parte, Ileana fuge departe de el şi, în cele din urmă, moare. Spre deosebire de Mavrodin, ea presimţise că o astfel de mare iubire poate fi adevărată şi benefică doar în măsura în care poate fi roditoare în plan fizic. Altfel, aş putea spune, rămâne în bună parte un tribut adus lui Lucifer, un mare egoism în doi.

În Dialogul despre iubire din „Banchetul” lui Platon, Socrate, ca om al cunoaşterii, analizează iubirea dintre un bărbat şi o femeie. El vede aceast tip de iubire – iubirea erotică – doar ca pe un mijlocitor, un „daimon”, între om si Dumnezeu, între pământesc şi divin. Din sufletul ce aspiră spre iubire se naşte înţelepciunea. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner defineşte erotismul ca fiind „servitorul inferior al iubirii”.

Şi totuşi, este ceva adevărat în acest mit al sufletelor-pereche? Îl putem oare privi ca fiind interpretarea distorsionată, incompletă, a unui mare adevăr din evoluţia omenirii?

Să nu uităm că Platon este unul dintre marii iniţiaţi ai Greciei antice. Ceea ce el prezintă în Dialogurile despre iubire din „Banchetul” despre fiinţa originară androgină şi separarea ei în două de către zei, în bărbat si femeie, poate fi considerat o înşiruire imaginativă a unor profunde realităţi spirituale. Numai interpretarea lor eronată a dus la atâtea neînţelegeri şi la aşa-zisul mit al sufletelor-pereche. În articolul „Separarea sexelor” din ciclul „Din cronica Akasha” (GA 11), Rudolf Steiner vorbeşte despre aceeaşi fiinţă primordială androgină. El spune că formele specifice ale bărbatului şi femeii, în decursul evoluţiei, au luat naştere dintr-o formă unică primordială, când fiinţa umană nu era nici bărbat, nici femeie, ci ambele în aceleaşi timp. Corpul uman era format din materii moi, maleabile, căruia sufletul putea să îi imprime cu uşurinţă propriile legi. În esenţa sa, sufletul prezintă ambele caracteristici, şi cele masculine – ce se regăsesc în partea de voinţă şi cele feminine – vizibile în partea de reprezentare, de imaginaţie. Odată cu solidificarea tot mai accentuată a materiei pământeşti, sufletele sunt obligate să îşi manifeste în plan fizic numai una dintre caracteristici: masculin sau feminin, apărând astfel ca bărbaţi sau ca femei. Cealaltă parte sufletească, complementară – feminină, pentru bărbaţi sau masculină, pentru femei – rămâne încă în lumea spirituală şi este folosită pentru dezvoltarea sufletului, metamorfozându-se în capacitate de gândire. Deci o dată cu separarea sexelor are loc şi apariţia gândirii. Avem ca urmare fiinţele umane, cu o parte manifestată în plan fizic – bărbat sau femeie – şi cu una sufletească rămasă în plan spiritual. În această parte necoborâtă, nenăscută încă în plan fizic, ierarhiile spirituale au depus germenele Eului: Eul Superior. Iar căutarea sufletului-pereche înspre regăsirea unităţii primordiale este încercarea de reunire în conştienţa din plan fizic cu complementul aflat în lumea spirituală, cu Eul Superior. Această strădanie, de a ajunge din nou la a fi un întreg, este tocmai iniţierea şi este prezentată ca fiind nunta dintre sufletul omenesc purificat – mireasa Sophia – si Eul Superior – mirele Christos. Acesta este sensul real al căutării sufletului-pereche.

Dar ideea iniţierii, aşa cum este prezentată, de exemplu, în nunta chimică a lui Christian Rosencreutz, apare distorsionat în mintea omenească, sub forma idealului de suflete-pereche pe care l-am prezentat la început. Lucifer încearcă să îi dea omului o variantă rapidă, fără efort, despre cum să ajungă din nou la unitatea primordială: prin unirea fizică cu un alt om, ce îi este suflet-pereche în plan fizic. Şi această iubire erotică Lucifer o ia şi o transportă în lumea sa de beatitudini şi egoism, iar încetul cu încetul omul devine tot mai egoist şi îşi pierde Eul, legatura sa cu arhetipul Om. Pe de altă parte, Ahriman este cel care, prin intermediul intelectului uman, distorsionează adevărul regăsirii unităţii primordiale, dându-i o formă materialistă şi spunându-i omului că îşi poate găsi complementul său numai în plan fizic, în unirea fizică cu un alt om.

Ca urmare, mitul sufletelor-pereche poate părea la un moment dat doar o mare iluzie şi amăgire. Şi totuşi, există un fir auriu nevăzut ce leagă iubirea în plan fizic dintre un barbat şi o femeie, pe de o parte, şi iniţierea văzută ca şi unire cu fiinţa complementară – Eul superior – aflată în lumea spirituală, pe de altă parte. Această legătură se vădeşte în plan fizic drept aspiraţia bărbatului către etern-feminin sau a femeii către etern-masculin. Prin această aspiraţie a sufletului, deja se iese din cadrul specific mitului, se depăşeşte ideea de unicitate, de existenţă a unei singure fiinţe de sex opus ce te poate împlini; şi femeia-ideal sau bărbatul-ideal poate fi întrezărit în mai mulţi oameni. Într-un fel, e ca şi cum Eul superior – sufletul nostru pereche aflat în lumea spirituală – ni s-ar oglindi brusc prin intermediul unei persoane de sex opus şi atunci ne îndrăgostim de cineva pe care poate îl zărim pentru întâia oară. Rudolf Steiner ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre iubirea egoistă – a te iubi pe tine însuţi ca fiinţă spirituală, oglindit in celălalt – şi iubirea adevărată faţă de celălalt: „Fiinţa iubită pentru unele calităţi către care omul tinde în mod natural este iubită prin intermediul sufletului accesibil elementului luciferic. Fiinţele din lumea sensibilă care sunt iubite pentru calităţile pe care le manifestă în lumea fizică sunt într-adevar iubite; în acest caz, nici un element luciferic nu se poate strecura în iubire.” Calităţile amintite aici, spre care omul tinde în mod natural şi le vede oglindite într-o persoană de sex opus, sunt calităţile Eu-lui Superior, pe care omul şi le presimte ca potenţialităţi, dar pe care nu şi le poate încă recunoaşte în el. Şi atunci el poate deveni dependent de celălalt, văzând în el complementul său, cel care îl face să redevină „întreg” şi fără de care nu mai poate trăi.

„A iubi presupune a îngloba conştienţa unei alte fiinţe în propriul suflet. Pentru aceasta, este necesar ca forţele egoiste ale sufletului să fie estompate, pentru ca omul să-şi poată dezvolta facultatea de a simţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe”, spune Rudolf Steiner. Pornind de la strădania permanentă de a diminua forţele egoiste ale propriului suflet, manifestând un interes real pentru partener, se poate construi pas cu pas o relaţie de iubire adevărată, în care etapa de îndrăgostire, de trăire a unei „întâlniri cu sufletul-pereche”, constituie doar un preambul. În viaţa reală, povestea de iubire nu se termină ca în basme: „…s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ci de abia din acest punct poate începe cu adevărat.

***

Pe Delia Soare o mai puteti citi si aici.

Text trimis de Corina Stoica.

Motto: My Mama always said, ‘Life is like a box of chocolates; you never know what you’re gonna get’
(Forrest Gump)

“I’m Working On A Dream”, canta Bruce Springsteen si ma face sa ma intreb eu la ce vis “lucrez”? Si-mi raspund ca, de fapt, eu n-am un singur vis, mare si definitiv, spre care ma indrept, ci mai multe si mai mici.

Eu visez sa ma urc intr-o decapotabila si sa trec Golden Gate din San Francisco, la amurg. Cand o sa mi se intample, o sa am grija sa port flori in par, ca in cantec.

Visez sa am o casa cu terasa, cu masa si scaune din rafie, cu ghivece de flori si soare mult. Si o gradina mare, si multe pisici si un leagan in care sa ne dam impreuna.

Sa ma rog o data intr-o moschee.

Sa mai ajung macar o data la Sacre Coeur.

Sa am o catelusa Basset Hound care sa ma trezeasca dimineata si langa care sa adorm seara. Sa o plimb, sa o rasfat, sa am grija de ea.

Visez sa dorm macar o noapte intr-un ashram indian.

Sa imi deschid un anticariat. Cu peretii tapetati de carti, cu bijuterii vechi, cu haine speciale, vintage, cu muzica in surdina si mireasma de vremuri trecute.

Visez sa ma plimb pe Fifth Avenue si sa am atatia bani la mine incat sa-mi cumpar tot ce vreau, din orice magazin, fara sa consult mai intai eticheta.

Visez sa conduc un Mustang vechi si prafuit, verde inchis, in timp ce ascult Dire Straits. Si Johnny Cash. And it burns burns burns, the ring of fire….

Sa scriu freelance, sa nu am sedinte, sa imi fac singura programul, sa imi iau vacanta cand vreau. Sa nu mai sune alarma dimineata.

Sa o plimb pe mama in toate locurile unde a visat sa ajunga si n-a ajuns, si sa-i fac toate poftele.

Sa am ce sa muncesc si sa castig atat cat sa-mi pot intretine toata familia.

Visez sa am acasa, in sufragerie, un proiector imens unde sa pot vedea mare clipul piesei Il me dit que je suis belle, de Patricia Kaas. Singura sa fiu.

Sa mai merg o data la Viena, sa beau un cappuccino si sa mananc un strudel cu mere intr-o cafenea din Stefanplaz. Sa merg din nou la Prater si sa ma dau in toate nebuniile alea. Si in roata, la sfarsit.

Sa mai ajung o data si la Amsterdam si sa merg “acasa” la iubitul meu iubit, Van Gogh.

Sa am un dressing imens unde sa-mi incapa toate hainele, pantofii, accesoriile si aberatiile.

Sa petrec un Craciun impreuna cu toata familia si prietenii, intr-o statiune montana din Elvetia sau Austria.

Visez sa mai am parte, macar o data, de o vacanta in Creta mea. Sa stau seara in portul din Hersonissos si sa ma uit la barci si sa nu ma pot decide care e mai frumoasa. Sa nu am timp sa ma usuc la par si sa imi scot capul afara pe fereastra masinii, sa mi-l usuce vantul, in timp ce alerg pe sosea spre Karouzanos. Sa ascult bouzouki live, sa mananc souflaki, sa dansez la o petrecere traditionala.

Sa am in continuare prieteni adevarati, care sa nu cunoasca sensul cuvantului “tradare”.

Sa mai beau o cafea pe o terasa de pe faleza din Salonic. Si sa privesc vapoarele luminoase din largul marii. Sa ma prefac ca sunt de-a lor si sa-l rog in greceste pe ospatar sa-mi mai aduca o cafea cu mult lapte si putin zahar.

Visez sa strang in brate un ursulet koala si sa-l mangai pana se satura de mine.

Sa am o maimutica.

Sa vizitez Seattle. Si Rio de Janeiro, si Tokyo, si Lisabona. India, Chile, Liban, Australia, Venezuela si Cuba…

Sa-i fiu barbatului meu totul pe lume, iar el mie, la fel.

Sa fac un interviu cu Robert de Niro. Si cu Joaquin Phoenix, Meryl Streep, Haruki Murakami, Vladimir Putin, Garcia Marquez…

Sa am un baietel pe care sa-l strig Felix. Si o fetita, Anais.

Sa ma dau cu patinele la Rockefeller Center cand e totul impodobit de Craciun.

Sa am timp sa muncesc voluntar la o rezervatie de animale. Sa petrec cateva ore pe zi in preajma tigrilor, sa ma pup cu lamele, sa ma joc cu maimutele, cu poneii, sa ma imbratisez cu delfinii, cu ratonii si macar cu puii de pantera, caci mamele si tatii lor tare mi-e teama ca nu m-ar imbratisa decat cu un singur scop, si acela deloc pasnic.

Visez sa schimb in bine viata unor oameni.

Visez la o zi in care sa nu mai am vise neimplinite. Dar oare ce m-as face fara ele…?

***

Pe Corina Stoica o mai puteti citi si aici.

Ilustratia: From the Alchemy Laboratory – Pictura in ulei, de Stefania Nistoreanu.

Text trimis de Emilian Avrămescu – consilier juridic

Azi am aflat că ieri am câştigat toate procesele. Evident, este vorba despre toate procesele de ieri. Pesemne că am presimţit ceva, pentru că azi noapte am visat chiar că Înalta Noastră Curte Constituţională a hotărât că noua lege a educaţiei naţionale a fost adoptată cu încălcarea Legii fundamentale. Când m-am trezit mi-am zis că e posibil ca visul ăsta al meu să se împlinească azi. Şi m-am bucurat. M-am spălat pe faţă, mi-am băut cafeaua, mi-am dus copilul la grădiniţă şi am ajuns la serviciu. Am mai băut o cafea, am deschis calculatorul şi mi-am verificat termenele de judecată – au mai rămas multe şi săptămâna asta, atât cât a mai rămas din ea, din săptămâna asta, dar vor fi şi mai multe săptămâna viitoare.

 Într-o noapte am visat că o Înaltă Curte Extraordinară ne anulase toate procesele câştigate. M-am trezit speriat şi mi-am zis că visul ăsta nu trebuie să se împlinească niciodată. Îmi amintesc că în ziua aceea, după vis, m-am ridicat cu greu din pat, m-am spălat pe faţă, mi-am băut cafeaua, mi-am dus copila la grădiniţă şi am ajuns la serviciu. Am mai băut o cafea, am deschis calculatorul şi mi-am verificat termenele de judecată. Apoi am plecat la instanţă. În ziua aceea am câştigat toate procesele din ziua aceea. Am plecat de la serviciu împăcat, mi-am luat copila de la grădiniţă, am ajuns acasă, mi-am băut ceaiul şi am adormit aproape fericit. Am visat că visam că azi noapte am visat că noua lege a educaţiei naţionale era neconstituţională şi când m-am trezit fericit am vrut să-mi duc fetiţa la grădiniţă, dar mi-am dat seama  că n-aveam cu ce, pentru că peste noapte cineva îmi furase maşina. Şi atunci m-am rugat în gând să fie doar un coşmar şi mi-am impus să mă trezesc; ceva în adâncul meu îmi spunea că e doar un vis urât, cu alte cuvinte eu visam că ştiu că visez. Şi am reuşit să mă trezesc. Maşina era la locul ei, în faţa blocului. M-am spălat pe faţă, mi-am băut cafeaua, mi-am dus copila la grădiniţă şi am ajuns la serviciu. Am mai băut o cafea, am deschis calculatorul şi mi-am verificat termenele de judecată – toate termenele de judecată erau şi ele acolo, la locul lor, în calcultor şi transcrise frumos pe fiecare dosar. Apoi am plecat la instanţă. Am pledat frumos şi sala m-a aplaudat.

 Dar în ziua aceea am pierdut toate procesele din ziua aceea. O, Doamne, atunci mi-am dorit să fie doar un coşmar. Am închis ochii, sperând să readorm, dar ceva în adâncul meu, în subconstientul meu, îmi spunea că n-ar trebui, pentru că, în cazul astă, m-aş putea trezi în visul în care mi se furase maşina. Asta n-ar fi fost o problemă, dacă aş fi ştiut sigur că am casco. Dar eu nu mai ştiam dacă am sau nu casco. Pe tema asta avusesem vise diferite şi contradictorii. Când aveam casco era bine, îmi puteam permite să mi se fure maşina, pentru că, astfel, aveam garanţia că voi câştiga toate procesele. Dar când n-aveam casco trebuia să fac în aşa fel încât să mă pot întoarce în visul în care doar visasem că mi se furase maşina, dar fără să pierd toate procesele din ziua aceea. Sau să visez în aşa fel, încât, deşi mi s-ar fi furat  maşina şi aş fi avut casco, instanţa şi-ar fi schimbat practica şi mi-ar fi dat câştig de cauză în toate procesele. Or visul ăsta este extrem de greu de obţinut, atât de greu încât nu ştiu dacă mi-a reuşit vreodată. De fapt, nu-mi mai amintesc.

Dar problema mea e alta: în toate procesele pe care le-am câştigat s-au formulat recursuri. Dacă, Doamne fereşte, recursurile sunt admise, înseamnă că, finalmente, voi pierde procesele. Dacă pierd procesele, nu-mi mai fură maşina. Dar n-ar fi o problemă că-mi fură maşina, dacă visez că am casco. Deci, prefer să-mi fure maşina şi să câştig procesele, cu condiţia să fie în visul în care am casco. E complicat. Mai bine vând maşina. Mda, dar pentru asta trebuie să cer voie băncii care mi-a acordat creditul pentru maşină. Deci, eu n-am achitat încă maşina, ceea ce înseamnă că am casco, pentru că altfel banca nu mi-ar fi acordat creditul. Păi, Doamne, pe cale de consecinţă, voi pierde toate procesele?

***

Pe Emilian Avrămescu îl mai puteţi citi şi aici.

Text trimis de Doina Mihaela Iacob.

De prispa bunicilor mă leagă multe amintiri. Atît de multe încît mă simt, dintr-odată, bătrînă ca ei. Pentru că bătrîni i-am ştiut dintotdeauna şi la fel de bătrîni mi s-au părut şi atunci cînd s-au stins – de parcă, peste ei, timpul a uitat să mai cearnă…

Pe prispa săracă şi unsă cu lut a bunicilor mi-am petrecut cîteva veri zdravene ale copilăriei mele – în special în zilele în care ploaia răpăia în ciuda poftei mele de a mă pierde în curtea din spatele casei. Prispa era mică, dar nu atît de mică pe cît mi se pare acum. Un petec uscat sub streaşina udă, în care mă adăposteam eu şi cîţiva păianjeni. Şi, din cînd în cînd, un motan ciufut căruia nimeni, niciodată, nu reuşise să-i alinte blana ţepoasă. Poate doar bunică-mea, cu cîte o mătură…

Din locul acela ferit de udătură priveam, cu fascinaţia copilului bolnăvicios de la oraş, cum se transformă o curte plină de colb măturat conştiincios într-un păienjeniş de noroi şi bulbuci.
Ploaia era singurul moment al verii în care îmi aduceam aminte de păpuşi şi de toată tolba de jucării cu care cu îndîrjire veneam la bunici – şi de care, mai apoi, uitam cu toată nonşalanţa copilăriei…

Acolo, pe prispa aceea mică şi săracă a lumii de la ţară, îmi încropeam eu – copil de la oraş-  nelimitata mea lume imaginară. Îmi îngînau vorbele ropotele de ploaie şi uitam, ascultîndu-mă şi ascultîndu-le, că mi-e dor de mama, de tata şi de casa mea de acasă… Răsuceam între degete părul păpuşilor şi mă gîndeam că prinţesă, musai, mă fac şi eu- şi aşteptam mai degrabă să cînte cocoşul şi să apară ai mei, decît vreun prinţ călare pe un cal alb (îmi spusese mie bunica că ori de cîte ori cîntă neisprăvitul se iveşte, fără doar şi poate, un musafir…).

Zilele acelea de ploaie aduceau ceva mai multă linişte: orătăniile amuţeau, cîinele Neamţu dormea cu botul adunat lîngă uşa coteţului, bunicul ascuţea- într-un ritm în care numai amintirile se deapănă, la gura sobei – cîte o coasă sau o seceră, sorbind alene dintr-o ţigară, păsările cerului se adunau, într-o linişte bisericească, sub streşini. Numai mîncarea bunicii bolborosea şi-şi ascuţea mirosul, de parcă lacrimile cerului aveau menirea de a o face mai bună ca niciodată. N-am regăsit gustul acelei mîncări magice nicăieri, în niciun colţ de lume.

În curtea mică a bunicilor mei, în zilele ploioase ale unei copilării cuminţi, l-am descoperit pe Darie al lui Zaharia Stancu; am răsfoit Moromeţii şi Răscoala… şi mai apoi l-am citit fără suflare pe Ion. Poate de aceea i-am şi învăţat atît de bine şi i-am înţeles atît de mult. Între două vieţi simple – ale bunicilor mei- am citit cu drag Istoria Literaturii Române şi am înţeles – ca mulţi alţii din generaţia mea- mai multe decît toţi cei care ne-au urmat…

***

Pe Doina Mihaela Iacob o mai puteţi citi şi aici.