(Text trimis de Lupul Alb)

Tot ce pot să spun este că nu ştiu cum l-am cunoscut. Sau mai bine zis cum mi-a venit ideea să mă duc la el. Şi nici nu aveam habar că, în timp, îl voi simţi ca pe un bunic.
Ştiu doar că în ziua aceea am lăsat totul baltă şi m-am dus. Nu l-am găsit uşor.
Am întrebat pe cei ieşiţi in cale. Care mi-au arătat o casă gospodărească. Chilia lui. În afara zidurilor mânăstirii.
Un pic mirat, un pic curios, un pic cu sufletul hărtănit  şi târâit pe jos, prin praf, am intrat în camera mare.
Bătrânul de-abia se vedea din fotoliu. Dar glasul i se auzea peste toate capetele plecate. Capete de femei. Capete de copii şi de bărbaţi. Capete plecate, capete umile, capete cu gânduri şi fără gânduri. Capete de oameni necăjiţi.

Câţiva erau în papuci, deşi afară era noiembrie. Erau refugiaţi din Moldova; atunci nu se ştia dacă independenţa va fi sau nu pedepsită. Erau oameni fugiţi de frică şi pe care el îi adăpostea. Şi pe care îi hrănea. Din ce aduceau oraşenii ca ofrandă în schimbul iertării păcatelor.

Mai erau acolo babe din sat. Mai erau şi femei de la oraş. Erau şi bărbaţi, munciţi, cu hainele boţite şi încălţările pline de praf şi noroi uscat.
O cameră plină de oameni. În genunchi, umăr la umăr.

Şi, peste toţi, ruga Bătrânului. Rugă cu vorbe chinuite, curgând bolovănos, în aer. Cuvinte spuse pe jumătate sau mormăite. Cuvinte pe care aproape că nu le înţelegi, dacă le asculţi doar cu urechea. Cuvinte care ies chinuit, din neobişnuinţa vorbirii. Cuvinte care se dezvăluie dintr-odată când închizi ochii şi asculţi cu înlăuntrul tău.

Se ridicase cu greu din fotoliul vechi. Acum de-abia se vedea că era îmbrăcat în sutană, cu patrafirul pus.
Mulţimea se ridică şi ea. Slujba se termina în curând şi urmau binecuvântările.

Strâns în colţul meu, aşteptam cu răbdare forţată să se termine totul. Şi să pot să vorbesc cu Bătrânul. Poate chiar şi între patru ochi….Speram…Nu ştiu, poate printr-un cuvânt magic să-mi culeagă zdrenţele din praf , să le scuture şi să mi le pună la loc, drept suflet.

Şirul capetelor plecate se împuţina încetul cu încetul.
Sărută crucea, sărută mâna Bătrânului, face semnul crucii mari….Şi cu un “ Doamne Ajută” se retrage către uşă.

Cineva, însă, nu. O fată înăltuţă, cu ochelari şi părul drept, cu breton, aştepta, ca şi mine, pesemne.
Şi când şirul s-a terminat, s-a apropiat şovăielnic de Bătrân. I-a întins o iconiţă şi a dat să îngenuncheze în faţa lui. S-a pomenit însă ridicată cu blândeţe .

– Ia spune fata moşului, ce este cu iconiţa asta? Ce să fac eu cu ea?
– Păi… am adus-o să o binecuvantaţi, vă rog…..
– Aşa… Şi de unde ai luat-o?
– Din biserica mare, ţâşni răspunsul nedumerit al fetei.
– Aşa. Şi ce reprezintă?
– Păi…. e Maica Domnului, cu Isus…..coborî vocea fata.
– Aşa. Păi, şi dacă ai luat-o din loc sfânt, din biserică, şi dacă reprezintă imaginea Sfintei Fecioare cu Sfântul Prunc… Cum crezi tu fată că eu, un biet om păcătos şi nevolnic, voi putea vreodată să o sfinţesc şi să o fac mai sfântă decât este? Ia mai bine spune tu de ce ai venit!

Şi până să-şi tragă sufletul fata, Bătrânul continuă cu vocea blândă:
– Ce vrei tu sa îţi dea moşul? Vrei să-ţi dau avere? Păi ce bogaţie îmi ceri tu , când tu cu mâna ta şi mintea ta ai luat-o din biserică şi ai adus-o aici ?
Vrei sa-ţi dau puterea să vezi toată lumea? Păi ce putere îmi ceri tu, când doar te poţi scoborî la tine în inimă şi o să găseşti acolo o lume întreagă?
Vrei să-ţi dea moşul un bărbat? Nu mai are moşul decât beţivi, şi cartofori, şi săraci, şi necajiţi, că ăştia vin la mine…

Du-te, fată! – tună deodată Bătrânul. Du-te înapoi în oraş, acolo este viaţa ta şi tot ce îţi doreşti în timpul ăsta. Dar dacă simţi că timpul ăsta a trecut, aici mă găseşti. Pe mine sau pe altul.  Până atunci, însă, mergi şi fii fericită. Da’ ştii cum? Fericită cât poţi tu de tare.

Am înlemnit. Am sărutat mâna Bătrânului, m-am întors încetişor şi am ieşit tăcut pe uşă. Cu o vorbă spusă altuia îmi ridicase zdrenţele şi le cârpise de arătau ca noi.

***

Pe Lupul Alb îl mai puteţi citi şi aici.

(Text trimis de Andra)

Dragoste in fiecare zi si-n fiecare ceas.
Dragostea e peste tot in mine si, la randu-mi, simt ca fac parte din ea.
Dragostea ma cere si ma arunca pe culmi nebanuite, unde nu-mi imaginam c-as putea sa urc.
Dragostea ma fura si ma vinde unui suflet, prea devreme uneori, prea puternic.
Dragostea ma lasa sa poposesc unde n-ar mai fi locul meu si tot ea ma face sa ma intorc unde ratiunea nu-mi da voie.
Dragostea imi cere sa tac, sa cred fara sa vad, sa cred ce simt.

Dragostea e vinovata de toate realizarile si esecurile mele, nu doar in cuplu. O laud si o blamez totodata, o arunc spre capatul pamantului, dar se intoarce cat as clipi, fara sa-mi dea ragaz sa o iert si sa o primesc iar. Isi face culcus in suflet inainte sa-i raspund hotarat:  “Da!”.

Dragostea ma impinge spre cele mai mari nebunii, ma vrea si ma tine, ma lasa sa plec, dar ma intoarce din drum.
De cate ori am gresit si-am regretat, am avut ca motiv dragostea. Si, astfel, mi-am alinat inima cu mai mare usurinta. Am crezut-o parte din mine, pentru a nu ma condamna prea aspru. Si, totusi, nu de fiecare data socotelile au iesit perfect. M-am trezit uneori realizand ca nu a fost chiar dragoste, nu dragoste autentica, ci mai cu seama dorul nestavilit de a fi alinata si dorinta acerba de a mi se confirma ca si eu contez pentru cel de langa mine. Imbratisari tandre si suspine soptite, mangaieri dulci asteptate uneori prea mult, savurate cu nesat prea putina vreme.

Dragostea n-a fost dragoste mereu, a fost nevoia de ea. Si totusi, asta nu inseamna ca am simtit mai putin autentic, ca am daruit doar pentru a primi.
Am ales sa-mi amintesc azi de cate ori mi-am dorit-o si cat de mult sau putin mi-a fost impartasita. Am ales sa-mi amintesc ca o am si-o daruiesc de cate ori am ocazia, celor ce merita sau celor ce cred ca merita, autentic, desavarsit. Pentru ca asa stiu sa dau si asa voi sa primesc! Chiar de gresesc, ar fi din dragoste…

Iubeste-ma azi, nu-mi promite vesnicia! Dar fa-o cat pentru toate zilele pamantului, ca sa pot sti ca n-am pierdut nimic, de-ar fi sa nu te mai vad maine!

***

Pe Andra o mai puteti citi si aici.

(Text trimis de Andrés)

E noapte. Ziua s-a stins cu ore în urmă într-o muzică lină, un zgomot de fundal. Oraşul s-a prefăcut în umbră şi noi ne-am pierdut în el. Am rătăcit pe străzi, printre oameni ameţiţi de parfumul primăverii crude, de oboseala de peste zi şi fum de ţigară. Am ieşit din bar cu gustul vinului pe buze. De ce am cerut oare vin? De ce am cerut vin alb? Am vrut poate să fie o altfel de seară. Să privesc oamenii prin lichidul uşor auriu… o şampanie fără bule, fără fast. Şi de ce am renunţat la roşu? De obicei mă pierd în roşul închis al vinului. Poate pentru că mi l-am pictat pe unghii. Fumul de ţigară a ascuns zâmbete şi eu m-am pierdut de după ele.

Am lăsat în urmă râsetele şi vinul, muzica şi ea a rămas acolo, cântată răguşit. Am pornit pe străduţe goale, fără aer, fără viaţă. Oraşul luminilor s-a stins. Am rămas doar eu aici, îmi caut lumina. Am găsit stelele. Le ating cu privirea şi îmi zâmbesc cu licăriri. Parcă sunt speranţe. Mici şi multe, mii. Am îmbrăţişat oraşul fără să respir, l-am simţit al meu, frumos, perfect. I-am respirat aerul cu nesaţ. Doar noaptea pare a fi curat şi tare. Doar pare. Şi am deschis ochii. Suntem noi. Mereu noi. Eu şi tu. Doar noi şi noaptea. Ţi-am întins mâna şi mi-ai prins-o-n joacă. Ne-am împletit degetele şi suntem unul. Mă plimb cu tine spre nicăieri. Păşesc uşor… O pisică se opreşte şi îşi lipeşte ochii lucioşi de privirea mea. E parte din noapte. Mă lasă să trec şi dispare sub maşini, ca o umbră.

Ca o nălucă noaptea mă urmăreşte în casă. Îmi aprinde lumina şi îmi zăpăceşte gândurile. Îmi toarnă un pahar de vin roşu pentru ca apoi să se pună pe râs. “Uite, vin sângeriu ca unghiile tale!” Se ţine de burtă şi râde. Îmi iau jurnalul şi îi povestesc despre noi. El tace şi ascultă. Eu scriu şi plâng şi râd. Am tot ce aş fi vrut şi îmi doresc să se întâmple cumva. Îmi doresc. Îmi doresc. Îmi doresc. E bine, îmi spun. Dorinţa îmi arată că sunt. Exist. Mi-am dorit să zâmbesc, să scriu, să dăruiesc cuvântul şi cuvântul l-am dăruit. Închid jurnalul. Acum ştie. Aştept. Sper. Cred. Vinul se duce şi el gură după gură. Îi păstrez gustul pe buze. E aminirea unui sărut. E sărutul unei nopţi.

Cum ar fi să închid ochii şi să fiu doar eu, fără tine, fără viaţă, doar eu fără ieri şi fără mâine? Eu aici, o noapte şi atât. Ce aş scrie? Ce cuvânt aş lăsa în urma mea? Degetele se opresc, nu ştiu ce să scrie. Mintea comandă. O dorinţă. Încă una. O zi cu soare aş mai vrea să îmi pot dori să fim noi. O zi cu soare care să se sfârşească într-un nor de fum de ţigară… să îl alung cu mâna şi să te văd pe tine zâmbind. E mult? E puţin? E doar noapte. Închid ochii şi îmi fumez visele. Se ridică în nori alburii către tavan, către cer. E rece, dar a venit primăvara. E gri, dar verdele se aşterne. Ca în vis.

***

Pe Andrés o mai puteţi citi şi aici

(Text trimis de Lotusul)

În fond, sunt doar eu. Eu, crucea mea şi drumul meu.
şi ştiu că, oricât de mult m-ar iubi cineva de pe margine, oricât de mult l-ar durea împovărarea mea, nu are cum să-mi ducă crucea, alegerile şi destinul.

Sunt doar eu, aplecată uneori de spate, alteori îndreptându-mi umerii.
Sunt doar eu, uneori căzută în praf, cu buzele arse de sete, iar alteori, încercând a mă ridica, cu acel efort resimţit a fi supraomenesc.

Sunt doar eu, privind uneori peste umar şi poate înapoi, mergând însă înainte, doar înainte.

Pe marginea drumului sunt mai mulţi.

Pe cei ce-i iubesc şi mă iubesc, îi simt; îi văd uneori, având privirea împăienjenită de oboseală, alteori cu acel zâmbet al iubirii nesfârşite, în care ştim şi eu, şi ei, că ceea ce ne leagă este indestructibil; lacrimile lor îmi spală picioarele, mâna lor îmi mângâie fruntea şi-mi alungă norii, braţele lor mă cuprind duios şi apoi mă ridică când mă prabuşesc; ştim, şi eu, şi ei, că sufletele noastre se ating, se contopesc în îmbrăţişare şi astfel singurătatea, fără a-şi pierde statutul, pare mai puţin singurătate.

Cei ce ma detestă, din motive ştiute ori neaflate, se îngrămădesc să dea cu pietre – vorbe grele, probabil într-o încercare de a-ţi nega bârna din ochii lor, uitând probabil că şi eu, şi ei, suntem la fel de singuri.
şi-n fine, indiferenţii – poate orbi, nepăsători, cinici, poate nicicum sau poate doar într-un fel de ei ştiut.

În fond, sunt eu, doar eu, purtându-mi crucea şi alegerile, şi destinul. Sunt eu, privind înainte şi apoi în mine, în acel exerciţiu al solitudinii introspective, al singurătaţii în care teluricul se împleteşte cu misticul, cu regăsirea şi împlinirea prin mine insămi şi abia apoi prin celălalt.
Sunt eu, cu durerea, singurătatea, drumul şi seninul meu.

Alte scrieri ale Lotusului puteţi găsi aici.