Text trimis de Corina Stoica.

Motto: My Mama always said, ‘Life is like a box of chocolates; you never know what you’re gonna get’
(Forrest Gump)

“I’m Working On A Dream”, canta Bruce Springsteen si ma face sa ma intreb eu la ce vis “lucrez”? Si-mi raspund ca, de fapt, eu n-am un singur vis, mare si definitiv, spre care ma indrept, ci mai multe si mai mici.

Eu visez sa ma urc intr-o decapotabila si sa trec Golden Gate din San Francisco, la amurg. Cand o sa mi se intample, o sa am grija sa port flori in par, ca in cantec.

Visez sa am o casa cu terasa, cu masa si scaune din rafie, cu ghivece de flori si soare mult. Si o gradina mare, si multe pisici si un leagan in care sa ne dam impreuna.

Sa ma rog o data intr-o moschee.

Sa mai ajung macar o data la Sacre Coeur.

Sa am o catelusa Basset Hound care sa ma trezeasca dimineata si langa care sa adorm seara. Sa o plimb, sa o rasfat, sa am grija de ea.

Visez sa dorm macar o noapte intr-un ashram indian.

Sa imi deschid un anticariat. Cu peretii tapetati de carti, cu bijuterii vechi, cu haine speciale, vintage, cu muzica in surdina si mireasma de vremuri trecute.

Visez sa ma plimb pe Fifth Avenue si sa am atatia bani la mine incat sa-mi cumpar tot ce vreau, din orice magazin, fara sa consult mai intai eticheta.

Visez sa conduc un Mustang vechi si prafuit, verde inchis, in timp ce ascult Dire Straits. Si Johnny Cash. And it burns burns burns, the ring of fire….

Sa scriu freelance, sa nu am sedinte, sa imi fac singura programul, sa imi iau vacanta cand vreau. Sa nu mai sune alarma dimineata.

Sa o plimb pe mama in toate locurile unde a visat sa ajunga si n-a ajuns, si sa-i fac toate poftele.

Sa am ce sa muncesc si sa castig atat cat sa-mi pot intretine toata familia.

Visez sa am acasa, in sufragerie, un proiector imens unde sa pot vedea mare clipul piesei Il me dit que je suis belle, de Patricia Kaas. Singura sa fiu.

Sa mai merg o data la Viena, sa beau un cappuccino si sa mananc un strudel cu mere intr-o cafenea din Stefanplaz. Sa merg din nou la Prater si sa ma dau in toate nebuniile alea. Si in roata, la sfarsit.

Sa mai ajung o data si la Amsterdam si sa merg “acasa” la iubitul meu iubit, Van Gogh.

Sa am un dressing imens unde sa-mi incapa toate hainele, pantofii, accesoriile si aberatiile.

Sa petrec un Craciun impreuna cu toata familia si prietenii, intr-o statiune montana din Elvetia sau Austria.

Visez sa mai am parte, macar o data, de o vacanta in Creta mea. Sa stau seara in portul din Hersonissos si sa ma uit la barci si sa nu ma pot decide care e mai frumoasa. Sa nu am timp sa ma usuc la par si sa imi scot capul afara pe fereastra masinii, sa mi-l usuce vantul, in timp ce alerg pe sosea spre Karouzanos. Sa ascult bouzouki live, sa mananc souflaki, sa dansez la o petrecere traditionala.

Sa am in continuare prieteni adevarati, care sa nu cunoasca sensul cuvantului “tradare”.

Sa mai beau o cafea pe o terasa de pe faleza din Salonic. Si sa privesc vapoarele luminoase din largul marii. Sa ma prefac ca sunt de-a lor si sa-l rog in greceste pe ospatar sa-mi mai aduca o cafea cu mult lapte si putin zahar.

Visez sa strang in brate un ursulet koala si sa-l mangai pana se satura de mine.

Sa am o maimutica.

Sa vizitez Seattle. Si Rio de Janeiro, si Tokyo, si Lisabona. India, Chile, Liban, Australia, Venezuela si Cuba…

Sa-i fiu barbatului meu totul pe lume, iar el mie, la fel.

Sa fac un interviu cu Robert de Niro. Si cu Joaquin Phoenix, Meryl Streep, Haruki Murakami, Vladimir Putin, Garcia Marquez…

Sa am un baietel pe care sa-l strig Felix. Si o fetita, Anais.

Sa ma dau cu patinele la Rockefeller Center cand e totul impodobit de Craciun.

Sa am timp sa muncesc voluntar la o rezervatie de animale. Sa petrec cateva ore pe zi in preajma tigrilor, sa ma pup cu lamele, sa ma joc cu maimutele, cu poneii, sa ma imbratisez cu delfinii, cu ratonii si macar cu puii de pantera, caci mamele si tatii lor tare mi-e teama ca nu m-ar imbratisa decat cu un singur scop, si acela deloc pasnic.

Visez sa schimb in bine viata unor oameni.

Visez la o zi in care sa nu mai am vise neimplinite. Dar oare ce m-as face fara ele…?

***

Pe Corina Stoica o mai puteti citi si aici.

Ilustratia: From the Alchemy Laboratory – Pictura in ulei, de Stefania Nistoreanu.

Text trimis de Emilian Avrămescu – consilier juridic

Azi am aflat că ieri am câştigat toate procesele. Evident, este vorba despre toate procesele de ieri. Pesemne că am presimţit ceva, pentru că azi noapte am visat chiar că Înalta Noastră Curte Constituţională a hotărât că noua lege a educaţiei naţionale a fost adoptată cu încălcarea Legii fundamentale. Când m-am trezit mi-am zis că e posibil ca visul ăsta al meu să se împlinească azi. Şi m-am bucurat. M-am spălat pe faţă, mi-am băut cafeaua, mi-am dus copilul la grădiniţă şi am ajuns la serviciu. Am mai băut o cafea, am deschis calculatorul şi mi-am verificat termenele de judecată – au mai rămas multe şi săptămâna asta, atât cât a mai rămas din ea, din săptămâna asta, dar vor fi şi mai multe săptămâna viitoare.

 Într-o noapte am visat că o Înaltă Curte Extraordinară ne anulase toate procesele câştigate. M-am trezit speriat şi mi-am zis că visul ăsta nu trebuie să se împlinească niciodată. Îmi amintesc că în ziua aceea, după vis, m-am ridicat cu greu din pat, m-am spălat pe faţă, mi-am băut cafeaua, mi-am dus copila la grădiniţă şi am ajuns la serviciu. Am mai băut o cafea, am deschis calculatorul şi mi-am verificat termenele de judecată. Apoi am plecat la instanţă. În ziua aceea am câştigat toate procesele din ziua aceea. Am plecat de la serviciu împăcat, mi-am luat copila de la grădiniţă, am ajuns acasă, mi-am băut ceaiul şi am adormit aproape fericit. Am visat că visam că azi noapte am visat că noua lege a educaţiei naţionale era neconstituţională şi când m-am trezit fericit am vrut să-mi duc fetiţa la grădiniţă, dar mi-am dat seama  că n-aveam cu ce, pentru că peste noapte cineva îmi furase maşina. Şi atunci m-am rugat în gând să fie doar un coşmar şi mi-am impus să mă trezesc; ceva în adâncul meu îmi spunea că e doar un vis urât, cu alte cuvinte eu visam că ştiu că visez. Şi am reuşit să mă trezesc. Maşina era la locul ei, în faţa blocului. M-am spălat pe faţă, mi-am băut cafeaua, mi-am dus copila la grădiniţă şi am ajuns la serviciu. Am mai băut o cafea, am deschis calculatorul şi mi-am verificat termenele de judecată – toate termenele de judecată erau şi ele acolo, la locul lor, în calcultor şi transcrise frumos pe fiecare dosar. Apoi am plecat la instanţă. Am pledat frumos şi sala m-a aplaudat.

 Dar în ziua aceea am pierdut toate procesele din ziua aceea. O, Doamne, atunci mi-am dorit să fie doar un coşmar. Am închis ochii, sperând să readorm, dar ceva în adâncul meu, în subconstientul meu, îmi spunea că n-ar trebui, pentru că, în cazul astă, m-aş putea trezi în visul în care mi se furase maşina. Asta n-ar fi fost o problemă, dacă aş fi ştiut sigur că am casco. Dar eu nu mai ştiam dacă am sau nu casco. Pe tema asta avusesem vise diferite şi contradictorii. Când aveam casco era bine, îmi puteam permite să mi se fure maşina, pentru că, astfel, aveam garanţia că voi câştiga toate procesele. Dar când n-aveam casco trebuia să fac în aşa fel încât să mă pot întoarce în visul în care doar visasem că mi se furase maşina, dar fără să pierd toate procesele din ziua aceea. Sau să visez în aşa fel, încât, deşi mi s-ar fi furat  maşina şi aş fi avut casco, instanţa şi-ar fi schimbat practica şi mi-ar fi dat câştig de cauză în toate procesele. Or visul ăsta este extrem de greu de obţinut, atât de greu încât nu ştiu dacă mi-a reuşit vreodată. De fapt, nu-mi mai amintesc.

Dar problema mea e alta: în toate procesele pe care le-am câştigat s-au formulat recursuri. Dacă, Doamne fereşte, recursurile sunt admise, înseamnă că, finalmente, voi pierde procesele. Dacă pierd procesele, nu-mi mai fură maşina. Dar n-ar fi o problemă că-mi fură maşina, dacă visez că am casco. Deci, prefer să-mi fure maşina şi să câştig procesele, cu condiţia să fie în visul în care am casco. E complicat. Mai bine vând maşina. Mda, dar pentru asta trebuie să cer voie băncii care mi-a acordat creditul pentru maşină. Deci, eu n-am achitat încă maşina, ceea ce înseamnă că am casco, pentru că altfel banca nu mi-ar fi acordat creditul. Păi, Doamne, pe cale de consecinţă, voi pierde toate procesele?

***

Pe Emilian Avrămescu îl mai puteţi citi şi aici.

Text trimis de Doina Mihaela Iacob.

De prispa bunicilor mă leagă multe amintiri. Atît de multe încît mă simt, dintr-odată, bătrînă ca ei. Pentru că bătrîni i-am ştiut dintotdeauna şi la fel de bătrîni mi s-au părut şi atunci cînd s-au stins – de parcă, peste ei, timpul a uitat să mai cearnă…

Pe prispa săracă şi unsă cu lut a bunicilor mi-am petrecut cîteva veri zdravene ale copilăriei mele – în special în zilele în care ploaia răpăia în ciuda poftei mele de a mă pierde în curtea din spatele casei. Prispa era mică, dar nu atît de mică pe cît mi se pare acum. Un petec uscat sub streaşina udă, în care mă adăposteam eu şi cîţiva păianjeni. Şi, din cînd în cînd, un motan ciufut căruia nimeni, niciodată, nu reuşise să-i alinte blana ţepoasă. Poate doar bunică-mea, cu cîte o mătură…

Din locul acela ferit de udătură priveam, cu fascinaţia copilului bolnăvicios de la oraş, cum se transformă o curte plină de colb măturat conştiincios într-un păienjeniş de noroi şi bulbuci.
Ploaia era singurul moment al verii în care îmi aduceam aminte de păpuşi şi de toată tolba de jucării cu care cu îndîrjire veneam la bunici – şi de care, mai apoi, uitam cu toată nonşalanţa copilăriei…

Acolo, pe prispa aceea mică şi săracă a lumii de la ţară, îmi încropeam eu – copil de la oraş-  nelimitata mea lume imaginară. Îmi îngînau vorbele ropotele de ploaie şi uitam, ascultîndu-mă şi ascultîndu-le, că mi-e dor de mama, de tata şi de casa mea de acasă… Răsuceam între degete părul păpuşilor şi mă gîndeam că prinţesă, musai, mă fac şi eu- şi aşteptam mai degrabă să cînte cocoşul şi să apară ai mei, decît vreun prinţ călare pe un cal alb (îmi spusese mie bunica că ori de cîte ori cîntă neisprăvitul se iveşte, fără doar şi poate, un musafir…).

Zilele acelea de ploaie aduceau ceva mai multă linişte: orătăniile amuţeau, cîinele Neamţu dormea cu botul adunat lîngă uşa coteţului, bunicul ascuţea- într-un ritm în care numai amintirile se deapănă, la gura sobei – cîte o coasă sau o seceră, sorbind alene dintr-o ţigară, păsările cerului se adunau, într-o linişte bisericească, sub streşini. Numai mîncarea bunicii bolborosea şi-şi ascuţea mirosul, de parcă lacrimile cerului aveau menirea de a o face mai bună ca niciodată. N-am regăsit gustul acelei mîncări magice nicăieri, în niciun colţ de lume.

În curtea mică a bunicilor mei, în zilele ploioase ale unei copilării cuminţi, l-am descoperit pe Darie al lui Zaharia Stancu; am răsfoit Moromeţii şi Răscoala… şi mai apoi l-am citit fără suflare pe Ion. Poate de aceea i-am şi învăţat atît de bine şi i-am înţeles atît de mult. Între două vieţi simple – ale bunicilor mei- am citit cu drag Istoria Literaturii Române şi am înţeles – ca mulţi alţii din generaţia mea- mai multe decît toţi cei care ne-au urmat…

***

Pe Doina Mihaela Iacob o mai puteţi citi şi aici.

(Text trimis de Kevin)

Tu ai avut şi o să ai doar soare …

 În schimb azi eu am avut doar ploaie.

 Nu-ţi vreau răul, doar că, pentru o secundă, aş fi vrut să vezi şi tu cum e

 Să plouă şi peste tine cu stropi mari şi reci…

 Să ştii doar tu că plângi pentru că nimeni nu-ţi poate vedea lacrima în alte zeci de picături.

Nu vreau ca tu să pierzi tot, nu vreau asta, vreau doar să ştii că eu am făcut-o… am pierdut.

Acum, dacă stau să mă gândesc, eu doar asta ştiu să fac: să mă plâng şi să pierd, altceva nu ştiu.

Dar m-ai învăţat să te iubesc, să-ţi dau tot, să-ţi dau sufletul şi toate gândurile mele

Şi între timp am învăţat singur cum să-ţi dăruiesc un zâmbet.

Nu sunt realist, poate că nu vreau să văd realitatea şi să spun lucrurilor pe nume,

Poate de asta doare aşa tare, dar pentru toate gândurile mele despre noi,

despre lună, ploaie, soare, flori,

aş lăsa pe oricine să mă rănească, doar ca să pot visa la ele până când timpul meu se v-a sfârşi.

Aş putea oare să-ţi aduc luna, soarele, cerul, stelele? Probabil că nu, dar

îţi voi aduce zeci de trandafiri, sute de petale, îţi voi cumpăra şi o stea

şi-o voi numi după tine.

O să te iau de mână şi o să dansăm în ploaie,

o să îţi aprind lumânări, o să stăm la o cină romantică şi-apoi, îmbrăţişaţi,

sub un cearşaf, până în zori.

N-am să dorm,doar ca să mă pot uita la tine cum dormi.

Şi, mai presus de toate, am să-ţi dau toată iubirea mea.

Inima îţi aparţine, te rog, nu o face bucăţi.

Nu mă mai răni, mă doare şi tu ştii asta şi-mi spui că nu vrei să o faci,

dar totuşi se întâmplă.

Ştiu că sunt şi eu vinovat, ştiu că te-am rănit şi eu, dar vreau să înceteze.

Dacă războaiele continua, o să ne distrugem între noi

şi n-o să mai rămână nimic, decât două inimi frânte, doi oameni trişti.

Simt că mor când mă gândesc că nu eşti aici, cu mine, dar mă ţine viu gândul că, într-o zi,

cândva, ne vom revedea.  Şi vom fi fericiţi amândoi.

***

Gânduri de-ale lui Kevin mai puteţi citi şi aici.