Text trimis de Denisa Ciaclan (coramica)

Mă cunoaşteţi, nu? Cum nu?! Sunt găina care naşte pui vii, unul fără un picior şi altul fără aripă! Cel puţin aşa spuneau atunci şmecherii ăia de la ziar. Da, de la Evenimentul Zilei. Unii s-au supărat pe autorul articolului, alţii pe Redactorul Şef, alţii pe mine. Păi, pe mine de ce? Că nu aveam nicio vină! Dar ce să-i faci acuma?

Mai bine tăceţi să vă povestesc eu ce am mai făcut. Să ştiţi că nu-i adevărat că puii mei s-au născut cu o aripă şi un picior în minus. Erau acolo, numai că mai strâmbe, aşa, iar eu i-am dus la operaţie estetică. Au ieşit nişte pui frumoşi, cu picioare valabile şi cu aripi gata de zbor peste garduri. Dar ei erau cuminţi, nu zburau, că nu erau de capul lor în curtea Sevastiţei. I-am purtat eu pe la şcoli, pe la facultăţi să se facă doctori, ca şi aşa oamenii ăştia se tot fac doctori. Azi-mâine nu mai are cine să ne hrănească pe noi, găinile, că toţi sunt doctori… şi nu veterinari! Chiar un pui de-al meu, de-ăla pe care l-am născut, a venit şi mi-a zis: “Mamă, nu se mai zice găină”. “Da cum, măi mamă?” l-am întrebat. “Galinacee”. Auleo, în puii mei! Ce să-i faci?? L-am cotcodăcit eu, dar degeaba, vremurile-s altele, uite, eu am ieşit din ou, ei au ieşit altfel, că s-a modernizat lumea.

Acum, nu ştiu cum va fi cu copiii ăştia ai mei. Cu unul dintre ei. E cocoş şi şi-a găsit o găină de-aia tradiţionalistă. Nu-l crede pe cuvânt că s-a născut, aşa că ea vrea să aibă pui tradiţional, să fie cloşcă. Cloşcă o face băiatu! I-a luat şi Merţan, şi aurituri, deh! Iar celălalt pui – de fapt, e o puicuţă – ce să zic? Nu m-a dezamăgit! A plecat la TV să se facă asistentă, ca toate puicuţele alea de la Capatos şi de la Răzvan şi Dani. Cum e mai de fiţe (originea, deh! – măcar eu am educat-o să fie modestă), nu se găseşte o emisiune pentru ea. Dar caută ea, că doar se caută puicuţele…

Ehhh! Iar eu… am ajuns vedetă fără să vreau, dar mie nu-mi dă nimeni nimic în schimb. Ce să spun atunci? Vreau să merg într-o ţară de vegetarieni… să nu ajung friptură pe un platou! Mă descurc eu, ca întotdeauna. Că una e găina care naşte pui vii!

***

Alte “pastile” umoristice şi nu numai de-ale Denisei Ciaclan mai puteţi citi şi aici.

Text trimis de Simona Sanda

Am vrut să strâng iubirea în pumn. S-o feresc de ochii lacomi şi răuvoitori. Şi de teama înnăscută că o pierd, că lacrimile de fericire se vor preschimba în lacrimi de dor, în nopţi nedrept de albe şi stinghere, într-un trecut dureros de prezent şi amar.

Şi totuşi, n-am strâns-o în pumn. N-am putut. Dar am strâns-o la piept. I-am deschis uşa sufletului meu, am chemat-o şi ea a venit. Şi, deşi mi-e dragă şi scumpă, n-am zăvorât uşa în urma ei. Am vrut să rămână aşa cum o aflasem: liberă şi neîngrădită. Şi pentru prima oară, am simţit cum teama păleşte de drept, de fapt şi de necaz. Pentru că am ales să cred în ochii ce îmi privesc chipul şi îmi citesc gândul, în atingerea ce îmi dezmiardă trupul şi sufletul deopotrivă.

Azi se împlinesc două luni de dragoste regăsită, aşa cum o numesc eu, căci drumurile ni s-au întâlnit prima oară acum patru ani şi mai bine. Întâlnirea de atunci a fost scurta şi poate prevestitoare, dar noi eram prea cruzi pentru a-i desluşi sensul şi rostul. Îmi doresc uneori să fi înţeles de atunci, să-mi fi anticipat fericirea şi s-o fi aşteptat cuminte până acum. Lăsându-mi mintea să zburde nestingherită pe tărâmul fanteziei, mă întreb cum ar fi fost dacă era el primul meu iubit? Cum am fi fost noi acum? Nu pot să emit o sentinţă definitivă şi irevocabilă, timpul curge ireversibil într-un singur sens, dar uneori trişez, intru pe contrasens şi îmi imaginez ce ar fi fost dacă. Şi nu din lăcomie, nu pentru a mai câştiga niscaiva ani de fericire, ci pentru că îmi doresc să îi pot oferi iubitului meu ce am (avut) mai frumos si mai curat. 

Dar mă încăpăţânez să cred că nimic nu e întâmplător, că există un motiv pentru care lucrurile s-au rânduit astfel. Azi iubesc şi sunt iubită. Sunt fericită când iubitul meu mă ţine în brate, când mi se destăinuie, când mă ascultă, cand mă tachinează, când mănâncă doar ca să mănânc şi eu, când transmite complimente bucătarului, deşi tentativa culinara era, eufemistic vorbind, ratată (ca, de exemplu, atunci când am adormit îmbrăţişaţi şi ne-au trezit suavii vapori de mâncare prinsă pe foc, iar el a mâncat cu poftă, asigurându-mă că „nici nu se simte”). 

Leann Rimes are un cântec superb în care identifică dragostea cu un trandafir. Eu îmi recunosc iubirea în petale de crin. Un crin de grădină. Alb. Inmiresmat. Năucitor. Splendid. Gingaş.

***

Pe Simona Sanda o mai puteti citi şi aici.

Text trimis de Ioana Constantin

Se spune că uităm fostele iubiri înlocuindu-le cu altele mai frumoase, mai pline de pasiune, de compromis sau de durată. Există și iubiri care nu pot fi înlocuite niciodată, iubiri pe care le păstrăm într-unul dintre ventriculi și care ne răstoarnă toate liniile vieții atunci când apar de nicăieri.

 Am sărutat fără să ating buzele lui. Ne-am apropiat chipurile în întunericul unei seri de iarnă, ne-am ținut de mână secunde bune și apoi ne-am dat sfaturi amicale despre cum ar trebui să ne purtăm cu iubiții noștri. Am purtat conversații lungi la telefon la cele mai nepotrivite ore, am fost geloși fără să rostim gelozia altfel decât din priviri.

Nu ne-am vorbit luni întregi dar suntem vinovați de trădări repetate pentru că în toți anii ce au trecut ne-am înșelat iubiții gândindu-ne unul la celălalt. Se cheamă oare că înșeli dacă iubești pe ascuns acea iubire mare care nici măcar nu s-a consumat?

Se întâmplă să ne îndrăgostim iremediabil de cei mai buni prieteni ai noștri, de acei prieteni care nu ne sunt mereu prin preajmă, dar au grijă să ne știe în siguranță, să ne dea sfaturi, să ne asculte ore în șir. Sunt acei prieteni de care ne-am rupt pentru că în intersecția vieții ne-am despărțit drumurile, alegând străzi paralele. Iar când drumurile se unesc, când străzile se întâlnesc în aceeași intersecție, ardem de dorința revederii.

Azi nu știu de cine îmi e mai dor, de amicul meu sau de bărbatul vieții mele. Știu doar că nu am să-mi recunosc niciodată iubirea pentru că am egoismul omului care nu vrea niciodată să piardă cel mai frumos sentiment din lume: iubirea nespusă și nescrisă, egoismul omului care nu vrea să piardă acel sărut ireal în favoarea unuia transformat în cotidian, făcut din pasiune falsă sau nu, din complezența că: ”hai dragă, dă-mi un pup, să ne facă X o poză!”. (Deși la noi nu e cazul).

Sunt fericită pentru că trăiesc acum cel mai lung sărut din lume. Și nici la Cartea Recordurilor nu vreau să-l înregistrez.

(Text trimis de Victoria West)

Ati vazut filmul The Bucket List cu Jack Nicholson si Morgan Freeman? Este vorba de doi bolnavi de cancer care afla ca le mai ramane cate un an de viata, si pleaca intr-o calatorie in jurul lumii cu dorinta de a savura la maxim fiecare clipa care le mai ramane de trait. Unul dintre ei este magnatul Edward Cole (interpretat de Nicholson), iar celalalt este mecanicul Carter Chambers (interpretat de Freeman).

Bautura preferata a magnatului Edward Cole este cafeaua  Kopi Luwak, care are reputatia celei mai bune si mai scumpe cafele din lume. Este un sortiment de cafea produs in Asia, care trece printr-un proces de fabricare neobisnuit, foarte diferit de orice alta cafea traditionala din lume. Edward Cole este indragostit de gustul savuros al acestei cafele si o poarta cu el peste tot, inclusiv in salonul de spital atunci cand trebuie sa se opereze de cancer. Dar se pare ca nu cunoaste originea cafelei, iar gustul ei sublim ii este suficient ca sa o adore. Carter, colegul de salon, si mai tarziu colegul de vacanta in jurul lumii, ii spune ca “nu ar bea acest rahat pentru nimic in lume”, iar magnatul Cole nu ii intelege aversiunea fata de bautura pretioasa, care, nu-i asa, este cea mai buna cafea din lume. Si asta pana cand Carter ii da un print de pe internet cu informatii generale despre Kopi Luwak – este o cafea produsa din boabele de cafea care au fost mancate si defecate nedigerate de catre o pisica salbatica din Asia; iar procesul de digestie a animalului le da boabelor Kopi Luwak acest gust savuros. Schimbul de replici dintre cei doi prieteni este cat se poate de sugestiv, si este mai mult decat un joc de cuvinte: “You’re shitting me!” “The cats beat me to it!” Dupa care amandoi rad in hohote.

Prima oara am aflat despre cafeaua Kopi Luwak in 2003. Pe vremea aceea, Discovery prezenta niste spoturi promotionale cu istoria diferitor concepte si notiuni – pasaportul, sutienul, cafeaua, spoturi dintr-o mini-serie care se numea “Got to know”. Din spotul despre cafea, pe langa istoria si evolutia cafelei de-a lungul secolelor, am aflat si despre Kopi Luwak si modul de preparare a acesteia.

Kopi Luwak intr-adevar este cea mai scumpa cafea din lume. Un kilogram de Kopi Luwak macinata poate sa ajunga si la 1000 de dolari. In Toronto sunt doar cateva locuri in care se poate cumpara. Magazinele Pusateri’s Fine Foods din Toronto (cu doua locatii, una in downtown si una in midtown), specializate in delicatese si produse de lux, vand aceasta cafea, in cantitati mici, mai exact 4 pungi a cate 115 grame pe saptamana.

Pe masura ce ma documentam despre aceasta cafea, eram tot mai convinsa ca trebuie sa o incerc. Daca pentru unii procesul neobisnuit de fabricatie poate fi un impediment in a se decide sa o guste, pentru mine nu a fost. Cand am cautat informatii pe internet unde se poate cumpara aceasta cafea in Toronto, am gasit magazinele Pusateri’s Fine Foods. I-am sunat sa le cer mai multe informatii despre Kopi Luwak, si am vorbit cu managerul magazinului. L-am rugat sa imi rezerve o punga de cafea, si urma sa ajung acolo sa o cumpar spre sfarsitul saptamanii.

In ziua stabilita am mers la Pusateri’s (cel din centru) sa cumpar cea mai scumpa cafea din lume. L-am cunoscut pe managerul cu care vorbisem la telefon, care mi-a spus mai multe despre cafea, cum sa o prepar pentru un gust mai savuros, cum sa-i pastrez aroma mai bine, si alte detalii de acest gen. La sfarsit, inainte sa ajung la casa pentru a plati cafeaua, omul a vrut sa se convinga daca “stiu cu ce am de a face”, si m-a intrebat: “Da’ stiti cat costa cafeaua asta, nu-i asa?” I-am raspuns, zambind, ca da, stiu. Dupa care am fost servita la casa. Mi-au impachetat cafeaua intr-o punga frumoasa, si cu mare grija au ambalat-o in hartie “de matase”, ca si cum as fi cumparat un cadou de mare pret.

Cele 115 grame de cafea Kopi Luwak m-au costat $126. De-abia am asteptat sa ajung acasa in acea zi ca sa o gust si sa ma conving de savoarea sa. Si m-am convins. Este foarte buna, foarte savuroasa, foarte delicioasa. Din punctul meu de vedere, a meritat fiecare banut si merita din plin notorietatea de cea mai buna cafea din lume. Si pot sa va spun cu certitudine ca nu am baut niciodata o cafea mai buna decat Kopi Luwak. Mi-am servit si prietenii cu cate o ceasca de Kopi Luwak, si au fost la fel de incantati ca mine.

Cand ma documentam pentru acest articol, am cautat informatii despre Kopi Luwak pe Google.ro, caci eram curioasa sa vad ce cred romanii (sau daca stiu) despre aceasta cafea. Si am aflat ca a intrat pe piata romaneasca in aprilie 2010. Se vinde in localurile de lux din Bucuresti, cu 190 RON ceasca, sau se poate cumpara la punga de 80 grame, la pretul de 250 RON. Parerile despre Kopi Luwak scrise pe bloguri si la comentariile articolelor din ziarele online au fost de-a dreptul incendiare. Am lasat si eu 1-2 comentarii, dar literalmente m-am abtinut sa vorbesc prea mult despre aceasta cafea pe paginile online romanesti, cand am vazut ce controverse a starnit subiectul.

90% din cei care au comentat despre aceasta cafea nu aveau decat cuvinte de ocara la adresa ei. Expresii gen “filfizoni, fitosi, snobi care nu mai stiu pe ce sa dea banii” au impanzit internetul romanesc si erau prezente in aproape fiecare comentariu. Ca sa nu mai spun ca aceasta cafea este perceputa total eronat de publicul larg din Romania – multi cred ca e facuta din dejectii, si sa-i vezi care mai de care comentand ca “am sa produc cafea din excrementele motanului meu de acasa sa vad ce descoperire geniala fac”, sau “e plin Bucurestiul de rahat de caine, hai sa vedem ce cafea putem face sa o vindem cu mii de dolari” si tot asa. Kopi Luwak NU este preparata din dejectii de pisica salbatica (acestea se inlatura!!!), ci din boabe de cafea care trec prin tractul digestiv al animalului, iar procesul gastric da acea savoare deosebita cafelei Kopi Luwak. Inclusiv, am vazut un articol pe Libertatea.ro care scria ca aceasta cafea e preparata din excremente de pisica salbatica – si nu este asa! Autorul ala nici macar nu s-a obosit sa se uite pe Wikipedia si sa citeasca mai atent despre procesul de fabricare a cafelei. Fiind o cafea, din ce altceva poate fi facuta daca nu din boabe de cafea! Doar ca trece printr-un proces de fabricare neobisnuit. Dar perceptia romanilor este total diferita.

Cand am vazut acest gen de comentarii si reactii, am avut un impuls sa comentez si sa argumentez cum stau lucrurile cu aceasta cafea in realitate, pentru ca intr-adevar este o cafea foarte buna care merita bauta. Dar m-am abtinut, ca sa nu-mi atrag apelative gen fitoasa, snoaba, etc.

Probabil sunt putini oameni in lume pentru care Kopi Luwak este cafeaua lor de zi cu zi, asa cum este pentru personajul din The Bucket List interpretat de Jack Nicholson. Insusi Jack Nicholson a mentionat odata intr-un intreviu ca ii place foarte mult cafeaua Kopi Luwak si o bea la ocazii speciale. Din cauza pretului piperat, nu a devenit cafeaua mea de toate zilele, desi nu mi-ar fi displacut acest lucru. Dar cu siguranta face parte din lucrurile pe care merita sa le incerci macar o data in viata, si ma consider norocoasa ca am avut aceasta experienta delicioasa. Daca aveti vreodata ocazia sa beti o ceasca de Kopi Luwak, nu o ratati, si va asigur ca nu veti regreta.

Iata un filmulet cu povestea acestei cafele.

***

Pe Victoria West o mai puteti citi si aici.

(Text trimis de psipsina)

Uneori, când vocea mea peltică îmi răsună în urechi, mă simt de parcă aş fi un copil ce vorbeşte -mânjindu-şi obrazul cu zâmbet -şi lasă cristalele vocalelor să se rostogolească până la cer.

Uneori, când îmi privesc cearcănele adunate din oboseala nopţilor, mâinile rămase mici ori firele albe din păr, pe care mă încăpăţânez să nu le ascund, mă simt de parcă aş fi de-o seamă cu pământul.

Sunt încă tânără sau am îmbătrânit?

Sunt încă tânără pentru că pe chipul meu renaşte în fiecare dimineaţă zâmbetul, scutul meu, iar silueta îmi încape în aceleaşi haine, copilăros de mici. Sunt bătrână pentru că zâmbetul meu oboseşte uneori, iar garderoba mea nu mai include de ceva vreme pantalonii scurţi, nepotriviţi anilor.

Sunt tânără pentru că mai am de citit multe dintre cărţile lumii, cele care încă nu m-au ales să le descopăr. Sunt bătrână pentru că îmi amintesc cum, pentru o carte bună, cumpăram trei altele, inutile, într-un snop caraghios, iar multe dintre cele citite nu mi le mai amintesc.

Sunt tânără pentru că mă luminez a uimire de câte ori frumosul îmi apare în faţă şi mai port cireşele bucuriilor simple la urechi. Sunt bătrână pentru că am văzut de multe ori chipul hâd al urâtului din om şi multe lacrimi neplânse pe obraz mi s-au pietrificat în suflet.

Sunt încă tânără pentru că mai am atât de multe de învăţat despre oameni şi locuri şi mai am de adunat încă multe amintiri. Sunt bătrână pentru că am amintiri cu oameni care nu mai sunt şi de care mi-e tare dor, un dor rece, de lespede mută.

Sunt încă tânără pentru că mai întind cu sinceritate (unii o numesc naivitate) mâna spre oameni şi caut binele şi frumosul în jur. Sunt bătrână pentru că am învâţat să privesc lumea cu ochi oblici şi nu mai cred mierea din fiecare cuvânt, nu la fel de uşor.

Sunt încă tânără pentru că chipul meu se redesenează mereu acelaşi în dimineţile mele cu abur de cafea şi cuvânt, dar sunt deja bătrână pentru că nopţile risipite au un preţ mult mai mare acum şi nu mai am inocenţa risipirii de sine.

Sunt încă tânără pentru că mai dansez în baie, pe stradă sau lângă aragaz, sunt deja bătrână pentru că muzica pe care o ascult eu este ea însăşi împovărată de ani.

Sunt încă tânără pentru că nu am fost niciodată la un concert de muzică rock, la o manifestaţie pentru o cauză nobilă, militant naiv pentru binele nimănui. Sunt bătrână pentru că i-am aşteptat pe U2 mai bine de douăzeci de ani, pentru că mă preocupă mai mult acţiunile umanitare, pentru că privesc mai atentă în jur, la cei în nevoie.

Timpul trece. Această clepsidră nevăzută a nisipului numit viaţă curge neîntrerupt şi niciodată în sens invers. Creionez visuri şi adun amintiri şi, de o vreme, înţeleg tot mai greu bucuria secundelor numărate între ani, pe care nu le mai aştept cu bucuria lui “când voi fi mare!”, dar nici nu am curajul să-l spun pe “când voi fi la pensie!”

Timpul trece şi lasă în urma lui dâre argintate, aşa cum au oglinzile pe spatele lor. Fiecare clipă în care am zâmbit, am iubit sau doar am respirat, devine sferă rotundă în rozariul amintirilor noastre. Şi este bine aşa.

De-aş putea opri o clipă timpul, de mi s-ar da acest dar pentru o secundă, una singură, deplină, aş refuza, cu siguranţă. Sunt încă tânără, mai am încă multe clipe de descoperit, cele pe care nu le-am găsit încă, îmbătrânind.

***

Pe psipsina o mai puteţi citi şi aici